FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Karo-tosen
Text postat de Corneliu Traian Atanasiu
Photobucket - Video and Image Hosting

Matsuo Bashô


Karo-tosen este o veche zicală chinezească care dă expresie modului în care literații își concepeau și își apreciau preocuparea în China medievală. Ea a fost adoptată de cultura niponă și preluată de Bashô, părintele haiku-ului, pentru a defini atît prestația haijinului – autorul de haiku, cît și produsul ei – haiku-ul. Într-o scrisoare către unul din discipolii săi, Morikawa Kyoriku, scrisoare considerată ca un moment de închegare a concepției sale despre haiku, Bashô se mărturisește astfel: yo ga fuga wa karo tosen no gotoshi, “haikai-ul meu este precum karo-tosen, adică inutil”.

Zicerea este concepută ca o formulare ironică și metaforică: karo însemnînd un cuptor în plină vară, iar tosen un evantai pe timp de iarnă, gîndul te duce inevitabil la un lucru redundant, superfluu, parazitar. La ceva care nu se încadrează, prin inutilitatea, sa ordinii pragmatice a vieții și nici aceleia a înțelegerii. Ceva care, judecat după criteriile folosului, eficienței, justificării, se dovedește gratuit - deci fără valoare. Și, prin urmare, ceva care ne încarcă arbitrar și ne încurcă, ba chiar ne abate fără rost de la lucrurile serioase, urgente, necesare, presante. Este părerea condescendentă cu care cei mai mulți dintre muritori tratează lucrurile fără pondere și importanță. O floare, un amurg, trilul unei păsări, un nor bizar, de pildă, se bucură, în mod curent, doar de o considerație expeditivă, evazivă, ușor disprețuitoare. Frumusețea nu ține de foame. Poezia, și prin extensie literatura și arta, sînt socotite, în mentalitatea comună, doar inutilități prețioase.

Inutilitatea este văzută de obicei, și mai ales în înțelegerea occidentală, ca un fel de condamnare a celor ce sînt astfel gratulate. Or, ceea ce vrea să transmită proverbul chinez și Bashô însuși este de fapt o apreciere pozitivă, exigent nuanțată etic, e adevărat printr-o exprimare paradoxală, a activității creatoare și a rezultatelor sale. Acea gratuitate a inutilității este mai curînd un fel de noblețe a unui înalt diletantism, o generozitate dezinteresată a creatorului, o dispoziție sufletească deosebită a scriitorilor și a artiștilor care transcend lumea pămînteană și materială în care se manifestă cu precădere și aplicație „profesioniștii”.

Ar mai trebui remarcat faptul că haiku-ul este un gen de poezie care refuză principial împopoțonarea de orice fel. Ea nu exprimă nimic și nu se chinuie să dea expresie trăirii sau emoției autorului, nu folosește tropi de nici un fel, nu agreează prozodia și evită contorsionarea spunerii. În tristihul său, haijinul are o atitudine ostensivă, arată doar către ceva ce urmează să impresioneze cititorul. Cuvintele sale sînt de o simplitate și un firesc care frizează în același timp banalitatea și sobrietatea. Rostul lor este de a focaliza simțirea și în special privirea cititorului pe un fapt, un eveniment mărunt (și aparent fără însemnătate, trecut de obicei cu vederea) care însă îndeamnă la o atitudine meditativă și este urmată de o adevărată implozie în sufletul contemplativ.

Cele de mai sus le-am întîlnit expuse în editorialul revistei online THE MAGAZINE OF THE WORLD HAIKU CLUB, VOLUME 5 ISSUE 1 - SPRING/SUMMER 2005. Autorul dorea să reamintească celor ce scriu azi un fel de testament al înaintașilor. El începea abrupt: „Haiku-ul este un lucru fără rost, iar poetul care-l scrie un ins inutil. Această declarație ar putea supăra 99% dintre scriitorii de haiku. Sau cel puțin îi va copleși și îi va face nefericiți.”

Adresîndu-se astfel celor ce scriu haiku în afara Japoniei, numeric mult mai mulți azi decît cei din țara de baștină, el știa că se va confrunta cu prejudecățile unei mentalități adverse. Aceea a celor care, de cele mai multe ori, sînt doar veleitari ai scrisului și urmăresc să obțină prin intermediul său cele mai felurite avantaje reale sau închipuite.

Or, inutilitatea este văzută, în spiritul acelui karo-tosen, mai degrabă ca un fel de legămînt de castitate. Haijinul nu trebuie să urmărească prin ceea ce face interese personale, pragmatice sau pecuniare. Nu trebuie să vizeze interese politice și o creștere a puterii sale în comunitate. Așa cum nu trebuie să fie corupt nici de dorința excesivă de faimă pe care ceea ce scrie i-o poate aduce.

La fel de nocivă este credința că prin simplul fapt că scrii ai devenit un om deosebit. În afara unei autoprețuiri închipuite (și profund amăgitoare), această convingere lipsită de temei duce la formarea de grupuri elitiste, găști și clici care viciază comunicarea în interiorul întregii comunități a celor ce scriu.

În fine, există tendința idolatrizării scrisului și a transformării relației sale cu cel ce scrie într-un fel de iubire dementă. Acestei ispite, autorul îi răspunde așa: „Din păcate, și exact în același fel, pentru cei mai mulți oameni, se pare, că haiku-ul nu poate fi doar cu totul deosebit, extrem de frumos, seducător și misterios, profund și impenetrabil, inaccesibil și esoteric, ireal de dificil și, da, cu totul INUTIL.” Este un avertisment împotriva unei încrîncenări păgubașe atît prin efectele ei asupra scrisului, cît și asupra întregii vieți a celor ce se dedau în acest fel activității literare.

„Cu toate că haiku-ul este și trebuie să facă parte din modul de viață al cuiva, cel mai bine este să rămînă un mod de recreație.” Asta înseamnă să-ți păstrezi o anume eleganță și grație etică în ceea ce faci, să dai impresia că o faci cu degajarea necesară și nu pur și simplu necondiționat. Conștiința „inutilității, amatorismului, diletantismului” (ca opuse unui profesionism interesat) nu înseamnă neseriozitate și absența competenței, ci doar o dispoziție etică mai favorabilă creației pentru că manifestă o mai potrivă înțelegere a simțului libertății, umilității și onestității. Inutilitatea este, în acest sens, esența diletantismului. Și ea poate fi considerată drept cea mai prețioasă însușire a creatorului și totodată izvor al inspirației sale.

„Aceasta poate fi o noimă greu de digerat pentru occidentalii obișnuiți cu materialismul, logica și scopurile în toate cele. Inutilitatea haiku-ului trebuie să respingă materialismul, să găsească mereu ceva ciudat într-o lume ilogică și să se dedice unei activități fără nici un scop.”

Mai există o capacană în cale înțelegerii autonomiei esteticului. Valoarea în sine nu-i este recunoscută, dar este acceptat faptul că lipsa aparentă de valoarea poate fi compensată prin subordonare. Mai precis, esteticul are valoare cînd are efecte în alte domenii: este educativ, curativ etc. Cînd e pus să slujească, primește un reflex valoric și o luminozitate lunar㠖 secundă. Este modalitatea posacă a seriozității care nu acceptă că omul este și joc, gratuitate, zădărnicie și că în asta își găsește firesc rostul existenței.

Poate că una din revelațiile esteticului este că sîntem pe acest pămînt și pentru a zădărî zădărnicia.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Un posibil răspuns de dat unei recente interpelări europeice! Prin care cineva dorea să afle resursa ontologiei scriitorilor sau cum, pejorativ, îi numea domnia sa "scriitorași"

Și o modernă reverberație a adagiului socratic "armonia fără finalitate dintre inteligență și rațiune" readus recent în spațiul europeic de Cristian Vasiliu.
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-09-06 07:42:31
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE