FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Bărbatul cu pălărie de vrăjitor
Text postat de Cristian Lisandru
Bărbatul era înalt, se înfășurase într-un pardesiu ale cărui poale îi atingeau catifelat pulpele păroase, iar părul lung se zbătea pe ceafă și pe umeri încercând să evadeze de sub pălăria cu boruri largi și vârf țuguiat. Acel obiect vestimentar aducea mai mult cu pălăria unui vrăjitor din alte timpuri/vremuri/spații, am putea spune, întrebându-ne, eventual, cum și când intrase acel bărbat în posesia ei. Dar nu vom pune nicio întrebare, totuși, fiindcă sunt ore și nopți în care orice nelămurire logică își caută în zadar un răspuns care să o mulțumească pe deplin.

Bărbatul acela mergea agale pe lângă zidurile jupuite ale unor case cu ferestre negre, ca și cum singura lui grijă de la acea oră târzie ar fi fost doar plimbarea fără noimă. Mormăia cuvinte de neînțeles, expulzate nervos printre dinții îngălbeniți de tutun și, din când în când, ridica ochii către cer ca și cum ar fi dorit să primească răspunsuri, la rândul său, pentru toate întrebările nerostite pe care le ducea împreună cu el. Era desculț, iar tălpile lipăiau pe caldarâmul umed, abia stropit de o ploaie tomnatică rebelă. O astfel de imagine ar fi putut să fie motivul firesc al unei mirări absolute, evident, însă bărbatul străbătea un oraș pustiu. Un oraș părăsit de viață, de oameni, de păsări, câini maidanezi sau de nelipsitele pisici ghemuite pe garduri. Un oraș fără glasuri, prizonierul resemnat al propriei tăceri confuze, atât de tăcut încât dacă cineva ar fi aruncat un ac pe trotuar – să presupunem asta, pentru a ne face o imagine cât mai apropiată de acea realitate – ar fi înregistrat imediat, cu surprindere nedisimulată, reverberația surprinzătoare a metalului.

Un oraș mut. Și un bărbat care înfășurase un pardesiu peste trupul gol, mergând desculț prin decorul ghemuit sub un cer pictat în tonuri violente de o pensulă nevăzută, însă plină de vigoare.

La un moment dat, bărbatul se opri în fața unui felinar. Scoase pălăria și salută reverențios. Bineînțeles, salutul său nu primi niciun răspuns, fiindcă un felinar – chiar și în acel oraș tăcut, apăsat de cer și de greutatea indiscutabilă a unei tăceri depline – nu putea să rămână decât un același obiect neînsuflețit, măcinat, pe alocuri, de rugină. Dar bărbatul în pardesiu nu se sinchisi. Nu făcu niciun gest din care să reiasă că ar fi fost oarecum dezamăgit de acea lipsă de comunicare. Pur și simplu porni mai departe, fluierând ușor, lipăind prin bălțile care rămăseseră în urma ploii și închipuiau, acum, lacuri miniaturale sortite unei certe dispariții.

În centrul orașului, bărbatul se apropie de fântâna arteziană. Șuvoaiele de apă țâșneau colorat în toate direcțiile, iar personajul – pe urmele căruia pășim fără ca el să își dea seama de asta, ceea ce ne oferă avantajul unui neașteptat studiu nocturn – își permise un zâmbet. Era locul său preferat. Apa colorată îi aducea noapte de noapte o stare de beatitudine sinonimă cu extazul, astfel că de fiecare dată arunca pardesiul de pe el și pășea către fântână cu bucuria unui copil care ajunge la malul gârlei, într-o zi toridă de vară infinită, pregătit sufletește pentru un inconfundabil dezmăț lacustru.

Intrând în apă până la genunchi, bărbatul închise ochii, cuprins de frenezie. Se lăsă biciuit de picăturile mari și vorbi timp îndelungat cu gândurile sale. Când îi redeschise, ridică brațele și le privi încântat. Pornind dinspre vârfurile degetelor, apa urca încetul cu încetul către umeri, în firișoare multicolore, se împrăștia pe piept, pe spate, cobora pe fese și pe abdomen, apoi se scurgea pe picioare. Iar ciclul acesta misterios părea interminabil, ca și cum bărbatul și fântâna se desfătau, prinși într-o simbioză inexplicabilă, o comuniune senzuală în care apa și carnea se căutau, se găseau și se regăseau, se mângâiau fără cuvinte, cu dorință absolută. Sau – este și aceasta o ipoteză demnă de a fi luată în seam㠖 era vorba chiar despre o iubire acvatică abstractă pe care nu ar fi putut să o înțeleagă nimeni. Cu atât mai mult noi, cei care observăm, adeseori, ceea ce se întâmplă în jurul nostru, fără a înțelege, totuși, nimic din ceea ce înregistrăm pe retină.

Dar orașul acela era pustiu. Și mut. În consecință, nu existau priviri indiscrete care să analizeze o astfel de scenă indefinibilă și nici glasuri care să străpungă noaptea, contrariate sau cuprinse de revoltă.

A, da…

Am uitat să aducem în discuție, din nou, pălăria cu boruri largi și vârf țuguiat. Pălăria aceea ciudată despre care spuneam că s-ar fi potrivit mult mai bine pe capul unui vrăjitor din alte timpuri/vremuri/spații. Poate că bărbatul nu a depus-o alături de pardesiu, pe marginea fântânii. Poate că o poartă în continuare pe cap, oferind (dar cui în afară de noi?) o anumită imagine. Surprinzătoare. Șocantă. Fericită. Feerică. Hidoasă, pentru unii. Complicată, pentru alții… Totul ține de interpretare, până la urmă. Și, una peste alta, nici nu contează așa de mult. Rămâne doar îmbrățișarea policromă dintre un bărbat cu pălărie de vrăjitor și fântâna arteziană din centrul unui oraș mut, ghemuit sub un cer pictat în culori violente.

Cristian Lisandru
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Așa am văzut si eu personajul, doamnă Elena Stefan, un neînțeles, un protestatar care nu apelează la cuvinte în demersul său. Un "intrus" într-o lume careia nu îi aparține, deși face parte din ea. Suplimentar, mi-am dorit ca textul sa deschidă cititorului noi perspective - scenarii noi în scenariul scris-, în funcție de starea sa din momentul lecturii.
Vă mulțumesc pentru răbdare, lectură și sugestiile pertinente.
 
Postat de catre Cristian Lisandru la data de 2016-07-10 16:26:15
         
 
  Un text bine scris. Cam prea cuminte până în momentul în care luăm cunoștință de "orașul mut" Și, atunci, pare a se ridica vălul de peste text. Care devine o meta metaforă. Sigur vor putea fi decelate varii percepții interpretative. Care țin, pe de o parte de text iar pe de alta, într-o mare măsură, de lector.

Să ne imaginăm personajul ca pe un text înfășurat în "pardesiul său stilistic" Un text care există, evoluează într-un spațiu lectorial mut. Putem oare glosa asupra axiologiei acestui text? Sigur că putem.

Să ne imaginăm personajul cu pălărie țuguiată un protestatar care protestează într-o lume mută. Insensibilă, neînțelegătoare, neimplicabilă. O lume ușor de aneantizat, fie și de reverberațiile unui simplu ac aruncat pe un trotuar.


Și poate, customizând, nu putem merge cu gândul la un spațiu virtual mut?

Intteresantă și soluția narativă. Autorul povestitor al poveștii propriului personaj.

Poate ar mai fi ttebuit inventat ceva care să șocheze mai mult! Să scoată textul din aparenta cumințenie. Însă, pe ansamblu, textul este unul meritoriu.
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-10 13:06:59
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23931
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE