PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Bărbatul cu pălărie de vrăjitor Text postat de Cristian Lisandru Bărbatul era înalt, se înfăşurase într-un pardesiu ale cărui poale îi atingeau catifelat pulpele păroase, iar părul lung se zbătea pe ceafă şi pe umeri încercând să evadeze de sub pălăria cu boruri largi şi vârf ţuguiat. Acel obiect vestimentar aducea mai mult cu pălăria unui vrăjitor din alte timpuri/vremuri/spaţii, am putea spune, întrebându-ne, eventual, cum şi când intrase acel bărbat în posesia ei. Dar nu vom pune nicio întrebare, totuşi, fiindcă sunt ore şi nopţi în care orice nelămurire logică îşi caută în zadar un răspuns care să o mulţumească pe deplin. Bărbatul acela mergea agale pe lângă zidurile jupuite ale unor case cu ferestre negre, ca şi cum singura lui grijă de la acea oră târzie ar fi fost doar plimbarea fără noimă. Mormăia cuvinte de neînţeles, expulzate nervos printre dinţii îngălbeniţi de tutun şi, din când în când, ridica ochii către cer ca şi cum ar fi dorit să primească răspunsuri, la rândul său, pentru toate întrebările nerostite pe care le ducea împreună cu el. Era desculţ, iar tălpile lipăiau pe caldarâmul umed, abia stropit de o ploaie tomnatică rebelă. O astfel de imagine ar fi putut să fie motivul firesc al unei mirări absolute, evident, însă bărbatul străbătea un oraş pustiu. Un oraş părăsit de viaţă, de oameni, de păsări, câini maidanezi sau de nelipsitele pisici ghemuite pe garduri. Un oraş fără glasuri, prizonierul resemnat al propriei tăceri confuze, atât de tăcut încât dacă cineva ar fi aruncat un ac pe trotuar – să presupunem asta, pentru a ne face o imagine cât mai apropiată de acea realitate – ar fi înregistrat imediat, cu surprindere nedisimulată, reverberaţia surprinzătoare a metalului. Un oraş mut. Şi un bărbat care înfăşurase un pardesiu peste trupul gol, mergând desculţ prin decorul ghemuit sub un cer pictat în tonuri violente de o pensulă nevăzută, însă plină de vigoare. La un moment dat, bărbatul se opri în faţa unui felinar. Scoase pălăria şi salută reverenţios. Bineînţeles, salutul său nu primi niciun răspuns, fiindcă un felinar – chiar şi în acel oraş tăcut, apăsat de cer şi de greutatea indiscutabilă a unei tăceri depline – nu putea să rămână decât un acelaşi obiect neînsufleţit, măcinat, pe alocuri, de rugină. Dar bărbatul în pardesiu nu se sinchisi. Nu făcu niciun gest din care să reiasă că ar fi fost oarecum dezamăgit de acea lipsă de comunicare. Pur şi simplu porni mai departe, fluierând uşor, lipăind prin bălţile care rămăseseră în urma ploii şi închipuiau, acum, lacuri miniaturale sortite unei certe dispariţii. În centrul oraşului, bărbatul se apropie de fântâna arteziană. Şuvoaiele de apă ţâşneau colorat în toate direcţiile, iar personajul – pe urmele căruia păşim fără ca el să îşi dea seama de asta, ceea ce ne oferă avantajul unui neaşteptat studiu nocturn – îşi permise un zâmbet. Era locul său preferat. Apa colorată îi aducea noapte de noapte o stare de beatitudine sinonimă cu extazul, astfel că de fiecare dată arunca pardesiul de pe el şi păşea către fântână cu bucuria unui copil care ajunge la malul gârlei, într-o zi toridă de vară infinită, pregătit sufleteşte pentru un inconfundabil dezmăţ lacustru. Intrând în apă până la genunchi, bărbatul închise ochii, cuprins de frenezie. Se lăsă biciuit de picăturile mari şi vorbi timp îndelungat cu gândurile sale. Când îi redeschise, ridică braţele şi le privi încântat. Pornind dinspre vârfurile degetelor, apa urca încetul cu încetul către umeri, în firişoare multicolore, se împrăştia pe piept, pe spate, cobora pe fese şi pe abdomen, apoi se scurgea pe picioare. Iar ciclul acesta misterios părea interminabil, ca şi cum bărbatul şi fântâna se desfătau, prinşi într-o simbioză inexplicabilă, o comuniune senzuală în care apa şi carnea se căutau, se găseau şi se regăseau, se mângâiau fără cuvinte, cu dorinţă absolută. Sau – este şi aceasta o ipoteză demnă de a fi luată în seamă – era vorba chiar despre o iubire acvatică abstractă pe care nu ar fi putut să o înţeleagă nimeni. Cu atât mai mult noi, cei care observăm, adeseori, ceea ce se întâmplă în jurul nostru, fără a înţelege, totuşi, nimic din ceea ce înregistrăm pe retină. Dar oraşul acela era pustiu. Şi mut. În consecinţă, nu existau priviri indiscrete care să analizeze o astfel de scenă indefinibilă şi nici glasuri care să străpungă noaptea, contrariate sau cuprinse de revoltă. A, da… Am uitat să aducem în discuţie, din nou, pălăria cu boruri largi şi vârf ţuguiat. Pălăria aceea ciudată despre care spuneam că s-ar fi potrivit mult mai bine pe capul unui vrăjitor din alte timpuri/vremuri/spaţii. Poate că bărbatul nu a depus-o alături de pardesiu, pe marginea fântânii. Poate că o poartă în continuare pe cap, oferind (dar cui în afară de noi?) o anumită imagine. Surprinzătoare. Şocantă. Fericită. Feerică. Hidoasă, pentru unii. Complicată, pentru alţii… Totul ţine de interpretare, până la urmă. Şi, una peste alta, nici nu contează aşa de mult. Rămâne doar îmbrăţişarea policromă dintre un bărbat cu pălărie de vrăjitor şi fântâna arteziană din centrul unui oraş mut, ghemuit sub un cer pictat în culori violente. Cristian Lisandru Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Aşa am văzut si eu personajul, doamnă Elena Stefan, un neînțeles, un protestatar care nu apelează la cuvinte în demersul său. Un "intrus" într-o lume careia nu îi aparține, deşi face parte din ea. Suplimentar, mi-am dorit ca textul sa deschidă cititorului noi perspective - scenarii noi în scenariul scris-, în funcție de starea sa din momentul lecturii. Vă mulțumesc pentru răbdare, lectură şi sugestiile pertinente.   Postat de catre Cristian Lisandru la data de 2016-07-10 16:26:15               Un text bine scris. Cam prea cuminte până în momentul în care luăm cunoştinţă de "oraşul mut" Şi, atunci, pare a se ridica vălul de peste text. Care devine o meta metaforă. Sigur vor putea fi decelate varii percepţii interpretative. Care ţin, pe de o parte de text iar pe de alta, într-o mare măsură, de lector. Să ne imaginăm personajul ca pe un text înfăşurat în "pardesiul său stilistic" Un text care există, evoluează într-un spaţiu lectorial mut. Putem oare glosa asupra axiologiei acestui text? Sigur că putem. Să ne imaginăm personajul cu pălărie ţuguiată un protestatar care protestează într-o lume mută. Insensibilă, neînţelegătoare, neimplicabilă. O lume uşor de aneantizat, fie şi de reverberaţiile unui simplu ac aruncat pe un trotuar. Şi poate, customizând, nu putem merge cu gândul la un spaţiu virtual mut? Intteresantă şi soluţia narativă. Autorul povestitor al poveştii propriului personaj. Poate ar mai fi ttebuit inventat ceva care să şocheze mai mult! Să scoată textul din aparenta cuminţenie. Însă, pe ansamblu, textul este unul meritoriu.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-10 13:06:59 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE