FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Poveste cu cameră de hotel și fantome
Text postat de Adrian A. Agheorghesei
Mai ții minte cum ferestrele zidite
te făceau să crezi că hotelul ăla a fost cândva sanatoriu?
Îmi spuneai că simți spirite traversând aerul,
spânzurându-se de colțuri,
că albul brutal al pereților îți strivește respirația
și că vrei strânsă în brațe.

Nu credeam nimic din ce-mi spuneai,
dar trupul tău înfrigurat sculptându-mi delfini pe piept,
vocea atât de serioasă și înceată
mă făceau să-ți iubesc fantomele,
să torn vin pe podea pentru sufletele lor
și să le dau nume.

Încă era Crăciun,
ningea de parcă era pentru ultima dată,
grenade de zăpadă explodau vânăt în geamuri,
nu mai era nimic în față, nu mai era cartier, oraș, țară, continent, lume,
doar câțiva purici de lumină ne mai ciupeau ochii
cât să-ți văd goliciunea lungită,
cât să-mi vezi plenitudinea curbată,
cât să nu mai avem nevoie de carne.

Lăsam bezna să ne învețe hărțile,
cu jarul țigărilor desenam iepuri, îi fugăream cu fum,
licuricii vișinii din pahar ne străluceau sub piele,
născoceam istorii ale fantomelor, ale tuturor celor care au trăit în același pat,
te puneam să-mi spui povestea fantomei Ioana –
„fată sarăcă, băiat bogat, iubire dementă, despărțiți de părinți, ea o ia razna, ajunge în sanatoriul ăsta, se spânzură de clanț㔠– și râdeai așa cum știai că-mi place,
râdeam și eu, o făceam idioată pe Ioana,
mă uitam la ceas, la cum ninge și-ți șopteam
„și ningă... zăpada ne-ngroape!”.

De palma ta îmi încălzeam inima pentru mai târziu,
știam că acum nu este lume, nu sunt oameni, nu este dor,
că acea cameră de hotel cu podea rece, igrasie, mobilă veche și cu miros de iod e tot,
dar
ca un șarpe care năpârlește
acest tot se va schimba.

Te strângeam mai tare, mă lăsai chiar dacă te durea,
știai că te voi întreba de tren –
„mai sunt trei ore/ trei ore sau o viață, totuna”.

Dimineața subția întunericul,
intra pe geam ca un bisturiu infectat,
fumam amândoi dintr-o țigară gândindu-ne la oamenii prinși în câmp de viscol,
la ce-or fi ieșit din casă, ce le-or fi trebuit...
bagajele așteptau la marginea patului,
în cameră foșnea ceva, nu știu ce,
nu ne mai țineam de mână,
nu ne mai spuneam nimic.

Mai țin minte un peron înghețat, o siluetă fărămițată de beteală udă,
trenul agil ca un suflet descarnat
și un vis cu doi bătrâni într-un sanatoriu
care credeau că acolo, cândva, a fost hotel,
că fantomele traveresează aerul
și se spânzură de colțuri.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Poemul acesta este ca și cum ai intra într-o cameră plină de igrasie, în care mucegaiul a desenat flori de gheață de o frumusețe stranie: ai intra, ai ieși, ai atinge, te-ai feri... și în final doar rămâi hipnotizat și privești prin ușa întredeschisă. Oare ce demoni te-au inspirat să o scrii...?  
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-06-13 12:27:58
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23818
Comentarii: 120251
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE