FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Sănătosul închipuit (în reluare)
Text postat de Corneliu Traian Atanasiu


De ce scriem? – se întreabă mereu cei care o fac mai mult aflînduse-n treabă. Evident, se scrie cel mai adesea din interes, din faptul că mereu primești, în sensul cel mai larg posibil, o comandă: vei primi bani pe ceea ce ai scris, ai o temă pentru masterat, vrei să rupi gura tîrgului, să te știe lumea literat, să ai reputație și notorietate. Dar scrisul mai păstrează, ciudat, o aură de prestigiu aparent indestructibil, chiar dacă este de mult înrobit intereselor pragmatice.

Scriem și așa, spune Liiceanu într-un mic eseu intitulat Elemente de patologie a spiritului și a culturii. Dar există și un scris prin somație interioară care solicită ansamblul personalității autorului, “nu doar inteligența și competența lui, ci o întreagă angajare afectivă și emoțională”. Temele acestui scris sînt fierbinți, „ele te urmăresc, nu te lasă în pace, îți cer, îndurîndu-te de ele, să te înduri de tine. În sfîrșit, asemenea teme sînt teme care te formează, care te mută deci din locul în care te aflai. Străbătîndu-le, străbați odată cu ele devenirea ta, economia propriului tău destin.”

Acest gen de scris formativ îl numește Liiceanu filosofie (ar putea fi însă foarte bine și literatură), căci în el „te angajezi pe cale înțelegerii cu toată ființa ta, cu ansamblul personalității tale.” „Temele fiebinți – mai spune filosoful – sînt, de aceea, încărcate de primejdie. Ele te obligă la o coerență extrem de incomodă: între ceea ce gîndești, ceea ce ești și ceea ce faci se întinde o punte pe care trebuie mereu să o străbați.”

Molière a ridiculizat în Bolnavul închipuit o meteahnă destul de răspîndită, aceea a persoanelor care se cred doar bolnave de maladii pe care nu le au. Starea lor psihică însă, plină de o neliniște continuă, de o preocupare obsedantă pentru toate fleacurile ce le apar ca grave simptome, este totuși una care frizează boala. Căci închipuirea, ca și la isterici, e în stare să le provoace delir și halucinații.

Ne putem întreba cu îndreptățire dacă nu există cumva și sănătoși închipuiți, adică oameni care sînt profund afectați de anume maladii în ciuda fapului că se cred cu desăvîrșire sănătoși. Cu o strînsă argumentare, în același eseu, Liiceanu, folosindu-se de cazul lui Socrate, încearcă să ne convingă de posibilitatea, ba chiar de realitatea acestui lucru: așa se petrec lucrurile în doemniul spiritului.

Dacă bolile somatice sînt recunoscute datorită răului pe care îl provoacă, a inconfortului și a suferinței de care sînt însoțite, în cazul bolilor culturale și spirituale confortul vieții nu-i deloc alterat, iar boala este ingorată. Cum se știe, prostia nu doare, dar „ea distruge pe nesimțite, alterînd substanța spirituală a unui individ sau a unei comunități fără ca aceștia să știe”.

Boala fizică determină pe pacient să meargă la medic și să accepte diagnosticul și tratamentul pentru a se însănătoși. În cazul bolii spirituale, „cei care sugerează existența bolii jignesc; cerîndu-le să se îngrijească, ei nu fac decît să tulbure bolnavilor liniștea și confortul bolii

Boala spirituală este însă și o boală socială, nu doar indivizii sînt bolnavi, ci grupuri întregi, societatea în ansamblu. Boala se instalează cel mai adesea prin contaminare din mediul cultural, prin școală și educație. Indivizii sînt prost formați, deformați, infirmi spiritual. Dar mentalitatea dominantă îi încurajează să se considere sănătoși. „Sănătoșii închipuiți, odată denunțați, reprezintă una din speciile cele mai agresive ale omenirii”.

De obicei, în medicina spirituală, în urma diagnosticului, medicul va fi lichidat, așa cum a pățit-o și Socrate. Și asta pentru că depistarea și denunțarea viciului este pentru pacient o ocară și un grav inconfort, iar el ar trebui de-acum înainte să lupte împotriva tuturor achizițiilor sale: iluzii, alibiuri, duplicități, mecanisme de mascare. Bagaj care îi asigura confortul, liniștea și adevărul vieții.

Sănătosul închipuit ține cu dinții de onoarea sa fragil㠖 sănătatea -, în credința că nu are a se îngriji de o maladie de care nu vrea să știe. Și asta pentru că o asemenea recunoaștere i-ar deștepta simțul responsabilității față de sine. El nu catadicsește să se trezească din somnul dogmatic al sănătății stupid necondiționate. Și nu cunoaște asumarea nobilă și tragică a bolii ontologice, a condiției umane funciar șubrede și inconsistente.

Despre această fatalitate percepută ca un destin absurd dar inexorabil, despre această boală care înnobilează ființa umană, spune Camus cu un patos care-l caracterizează: „Important nu e să te vindeci, ci să trăiești cu boala”. E începutul unui manual pentru înnobilarea deznădejdii care, glorificînd „divina disponibilitate a condamnatului la moarte”, va culmina cu o declarație programatică: „Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.” Un program dus pînă la capăt de cei care au curajul să-și trăiască conștient și fără să abdice în această unică lume și exilul, și împărăția, demonstrînd fără tăgadă c㠄o anumită continuitate în disperare sfîrșește prin a zămisli bucuria”.

Eroismul care pare a ni se impune în consecință astăzi, ca un imperativ existențial ce nu poate fi refuzat fără a ne periclita irevocabil autenticitatea - spuneam într-un text mai vechi - este acela de a ne asuma nu vreo presupusă splendoare a desăvîrșirii, ci condiția șubredă și sfîșiată - constituția mitic semnificativă a semizeului. Și anume, ipostaza celui menit să poarte simultan și penibil stigmatele unei duble și ireconciliabile eredități: jumătate de om, călărind fantasmatic - exilat perpetuu din patria legitimității - jumătate de zeu. Nimic nu ilustrează mai bine această condiție de un ridicol patetic, de un tragicomic sublim decît încrîncenata ispită de a ne avînta mereu într-un elan iremediabil șchiopătînd, vorba poetului, c-o aripă și-un picior, către un zbor candid închipuit dar incontestabil interzis.

Despre aceeași condiție, căreia-i surprinde o șansă nesperată, Blaga se pronunță astfel: „Boala care incită la creație este sănătate de ordine mai înaltă.” Și tot el, vorbind despre chemarea creatorilor, sesizează că aceștia sînt sortiți „să profite de legi ca de libertăți”.

Evident, sănătosul închipuit este scutit de asemenea avataruri și corvezi.


Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Interesant si punctul de vedere al domnului (de ce nu?) Radu Stefanescu. Scriem din disperare, adica de frica mortii, de spaima ca dupa noi, posteritatea va ramane cu nimic din cea am fost. Si, ce daca? Oricum, numai extrem de putini vor binemerita gloria posteritatii, ceilalti vor ramane doar file in cartea vietii, sau biete randulete pe o pagina, daca nu doar un singur cuvant, si acela, numele. Unii nici numele, daca intelegeti ce vreau sa zic. Si-atunci? Scriem din speranta, as zice, nu din disperare! Scriem cu sperantza ca posteritatea, ingrata, rea, curva, va retine macar un fir de praf din ce am fost si in curand (mult prea curand!) nu vom mai fi. Secretul este sa nu ne luam singuri in serios, sa-i lasam pe altii, apoi, om vedea!  
Postat de catre sters sters la data de 2016-03-22 13:27:41
         
 
  Site-ul schioapata. Am postat, aparent fara succes, comm-ul. Apoi, am constatat ca s-a urcat de doua ori, sa-i miroasa gura a flori. Si buzele a micsunele, evident. Nu e "di granda"? Nu kritik nimik si pe nimeni, ma vaz nevoit sa constat. Si, vorba lui CTA, acum ar fi ocazia ca IT-istul de vana Buricea sa se apuce serios de treaba si sa ia saitul "la laba" (am scris asta numai din necesitati de rima, sa n-am parte de el daca va mint!), adica sa-l purifice de tot ce este nociv, sau nerealizat, sau schiop. In ipoteza ca site-ul ar fi asa cum am scris. Dar Buricea e inca la nivelul mintal al societatii rurale medievale, cu toata faima sa de profesor universitar. Am putea spune, fara spaima de a gresi, ca este un rural.  
Postat de catre sters sters la data de 2016-03-22 13:21:29
         
 
  "un joc de-a realitatea", scuze de typo!  
Postat de catre sters sters la data de 2016-03-22 13:14:59
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  Mda! Motivatia scrisului poate fi diversa. Eu plec de la nevoia de joc a omenirii, ca activitate fundamentala. Jocul este formativ, intr-adevar, se observa acest lucru si la animale. Iar scrisul este numai un jos de-a realitatea. Lumile create sunt cateodata asa de vii, incat devin patrimoniu cultural national. Poate ca de vina este si scoala, cu metodele ei de formare a mintilor proaspete intr-o anumita directie, buna-rea, nu comentez. Apoi, mai exista si nevoia omului de a admira. Arta nu pleaca din alt impuls. omul, asa cum a fost creat, este o fiinta religioasa prin definitie. Unii se inchina la divinitati, altii admira pur si simplu frumosul, ca un inlocuitor al divinitatii. Ajunsi, insa, pe teritoriul, frumosului, ca si categorie filosofica, dam, vrand-nevrand, de gusturi, iar gusturile se executa, nu se discuta, daca ma pot exprima astfel. si cine ar fi acela care sa mi-o interzica? E libertate de gandire? Helbet! E democratie? Da, chiar si in cultura si in arta, doar de aceea scriem toti, fara osebire de sanatate mintala. S-auzim de arta pura si de pumni putini in gura.  
Postat de catre sters sters la data de 2016-03-22 13:14:09
         
 
  Mda! Motivatia scrisului poate fi diversa. Eu plec de la nevoia de joc a omenirii, ca activitate fundamentala. Jocul este formativ, intr-adevar, se observa acest lucru si la animale. Iar scrisul este numai un jos de-a realitatea. Lumile create sunt cateodata asa de vii, incat devin patrimoniu cultural national. Poate ca de vina este si scoala, cu metodele ei de formare a mintilor proaspete intr-o anumita directie, buna-rea, nu comentez. Apoi, mai exista si nevoia omului de a admira. Arta nu pleaca din alt impuls. omul, asa cum a fost creat, este o fiinta religioasa prin definitie. Unii se inchina la divinitati, altii admira pur si simplu frumosul, ca un inlocuitor al divinitatii. Ajunsi, insa, pe teritoriul, frumosului, ca si categorie filosofica, dam, vrand-nevrand, de gusturi, iar gusturile se executa, nu se discuta, daca ma pot exprima astfel. si cine ar fi acela care sa mi-o interzica? E libertate de gandire? Helbet! E democratie? Da, chiar si in cultura si in arta, doar de aceea scriem toti, fara osebire de sanatate mintala. S-auzim de arta pura si de pumni putini in gura.  
Postat de catre sters sters la data de 2016-03-22 13:14:07
         
 
  scriem fiindca suntem muritori. scriem din disperare. restul sunt nuante.  
Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2016-03-21 23:32:30
         
 
  Scrisul ca atingere a aripii de înger

Scrisul ca orice activitate umană, în opina mea, poate avea ca motivație ambiția ori nevoia. Sau ambele, în diverse proporții.

Având ca motivație "ambiția" putem aminti: ambiția cunoașterii și descoperirii. Ambiția de autodepășire ori de transcendență, ambiția devenirii, ambiția unui status în grupul sau grupurile, la orice scară, din care faci parte și altele de acest gen.

Din categoria "nevoie" am putea reține nevoia de cultură, nevoia de mirare, de bucurie, de îndoială, nevoia de părtășie de a împărți cu alții satisfacții intelectuale și experiențe reale sau imaginate și multe altele. Nu în ultimul rând, nevoia de recompensă, de natură spirituală și cu siguranță, de natură materială.

Sigur, bucuria și suferința și, în fapt, toate sentimentele și aspirațiile umane pot constitui factori declanșatori ai scrisului care, la limită, oricare dintre ei, pot fi subsumați uneia dintre cele două categoreme fundamentale pe care, cred eu, le-am identificat mai demult: ambiția și sau nevoia!

Privite din perspectiva normalității ori a stării de sănătate a celui care scrie, relevant devine rezultatul, adică textul. Dacă textul este valoros starea de sănătate, de orice fel, fizică, fiziologică, psihologică, etc. nici nu mai contează. Sau contează din perspectivă hermeneutic biografistă. Dar, cu siguranță, nu putem porni de la prejudecăți. Boala în sine, atâta timp cât nu afectează determinant luciditatea poate constitui o bună "documentare" în procesul transcenderii, repectiv al transfigurării realului în literatură, în sublimare creativă, în ficțiune validă literar.

Desigur scrisul poate avea și motvații mai puțin nobile care țin de infatuare, grafomanie, prostie și multe altele. Nu mă voi apleca asupra lor. Poate o voi face altădată

Subiectul, în sine, este fabulos.

Textul distinsului CTA cu vizibile trimiteri acuzator-ironice și polemice tratează bine și dens subiectul. Sprijinit, este adevărat ușor exagerat, de argumente de autoritate. Chiar dacă nu sunt de acord în totalitate cu unele aserțiuni, nu pot să nu remarc acuratețea stilistică și coerența expunerii. Oricum, avem de-a face cu un text provocator care, sper eu, ar trebui să provoace cât mai mulți membri europeici la reacții. Prin urmare, vă îndemn să "depuneți mărturii" personale față de acest fenomen care este scrisul. Ori texte critice, de atitudine, polemice și, de ce nu? chiar apreciative, dacă găsiți de cuviință.

Succes tuturor!
 
Postat de catre Emanuel Cristescu la data de 2016-03-21 22:24:11
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE