PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Cristina Ispas despre literatura si politica Text postat de ecsintescu virtual Erau ca unii carora le putea politica pe un site literar. O fi politica pe acest site eco sau neecoliterara? Pana una alta, cititi un articol al Cristinei Ispas din Romania Literara. ( Cu acordul partilor:) Motiunea de cultură include, laolaltă cu literatura, arta, teatrul etc. şi politica. Iată ce răspuns simplu le dă Nicolae Manolescu, la începutul anilor '90, în România literară (nr. 7, 1991), acelora care se arătaseră nedumeriţi de faptul că revista aloca din ce în ce mai mult spaţiu după revoluţie unor chestiuni care ţineau de politică. Care priveau ca fiind cel puţin stranie, dacă nu pur şi simplu aberantă, o asemenea deschidere voluntară a oamenilor de cultură spre o zonă a societăţii devenită la maxim de greţoasă în România postbelică. Dacă singura soluţie de supravieţuire pentru literatura română în timpul regimului comunist fusese să se ferească cât mai mult de nămolul ideologic, într-o perioadă în care politica nu era de fapt decât un instrument de represiune în mâna unui grup de oameni aflaţi la putere, după 1990 lucrurile se schimbă. Nămolul ideologic se diluează în ape tulburi, pe care acum şi oamenii de cultură au voie să încerce măcar să le limpezească. În 1990, Gabriel Liiceanu explica, cu ocazia participării la o conferinţă în Luxemburg, că societăţile totalitare sunt de fapt, în mod paradoxal, depolitizate, într-un asemenea tip de societate, închisă, politica fiind monopolizată de o minoritate, iar cultura devenind o modalitate de transgresare, căpătând astfel, neaşteptat, ea însăşi o semnificaţie politică. Teoretic, politizarea culturii s-ar manifesta bipolar într-o dictatură: în sensul puterii şi, respectiv, în opoziţie cu puterea. Literatura în sensul puterii poate fi însă, teoretic, eliminată din start, supravieţuirea ei estetică fiind în cele mai multe cazuri imposibilă. Chiar şi atunci când reuşeşte să rămână în viaţă, această literatură necesită conectarea în permanenţă la aparate critice sofisticate, eficace în a pompa oxigenul şi sângele care le lipseşte de fapt operelor. Literatura în opoziţie cu puterea rezista ducându-şi aproape toate bătăliile pe domeniul care le aparţinea, pe hârtie, paşii făcuţi în afara paginii de literatură nefiind altceva decât paşi făcuţi în gol. În golul puterii. Fără îndoială însă, hârtia pe care s-a scris această istorie comunistă a literaturii întina şi amesteca deseori lucrurile. Relaţia literaturii cu politica fusese într-atât pervertită în comunism, încât scriitorii care se implică în această sferă a societăţii după 1989, fie ca jurnalişti, fie făcând propriu-zis politică, înscriindu-se adică într-un partid, sunt priviţi de către cititorii lor cel puţin cu suspiciune. Omul de cultură dă dovadă de lipsă de profesionalism, atunci când, în loc să se ocupe de cultură, alege să rătăcească prin sfere atât de profane. Cultura înseamnă însă şi o cultură politică. Eseul politic, cel pe care-l vor practica de exemplu Nicolae Manolescu sau Ileana Mălăncioiu după 1990, este un subgen literar. Iar de la afacerea Dreyfus încoace, rolul intelectualui (categoria scriitorului subsumându-se) a fost şi acela de a lua atitudine în problemele societăţii, de a se implica. Cititorii români se obişnuiseră însă să vadă în scriitori nu intelectuali publici (mutandis mutandi, distincţia pe care o face Adrian Gavrilescu în Noii precupeţi, Compania, 2006, funcţionează şi aici), ci profesionişti ai scrisului (!). Nici faptul că o parte din critica românească se lansează după 1990 într-un proces al revizuirilor literare lansat de pe poziţii etice, că se străduieşte adică să desţelenească de bălăriile ideologice solul literaturii române postbelice, totodată arătându-se dornică să participe la noua viaţă politică a României, nu era de natură să-i ajute prea mult pe cei aflaţi în confuzie. Pentru a clarifica lucrurile, în timp ce unii oameni de cultură aleg să facă propriu-zis politică (Mircea Dinescu, Ana Blandiana, filozofii Mihai Şora şi Andrei Pleşu se alătură imediat după 1989 Frontului Salvării Naţionale), alţii aleg după 1990 calea jurnalismului, adică mai degrabă opoziţia. De altfel, cei din prima categorie făcuseră politică şi înainte, fiind dintre cei care se opuseseră făţiş regimului lui Ceauşescu. Katherine Verdery (în Compromis şi rezistenţă, Humanitas, 1994) observă că intelectualii înşişi fuseseră aceia care creaseră şi perpetuaseră o ideologie naţionalistă în interiorul unei ordini care se credea socialistă, deşi nu avuseseră propriu-zis putere politică. Foarte interesantă este în acest context teza lui Virgil Nemoianu din O teorie a secundarului (Univers, 1997): "Marii scriitori ai secolului al XX-lea au exprimat unii idei conservatoare şi chiar au fost fascişti (T.S. Eliot, Yeats, Faulkner, D.H. Lawrence, Heidegger, Benn, Th Mann, Celine, Giraudoux, Claudel, Borges, Gombrowicz etc.), alţii au respins lumea modernă cu totul: Kafka, Beckett, Ionesco, alţii şi-au modificat poziţiile stângiste iniţiale sau le-au regretat: Auden, Dos Passos, Malraux, Camus, Maiakovski, Esenin." Toţi autorii mari ai lumi, spune Virgil Nemoianu, par să-şi fi abandonat, mai devreme sau mai târziu, idealurile de stânga. Nu sunt în măsură să generalizez, dar cel puţin cazul României pare să-i dea dreptate. Să ne gândim numai la epoca interbelică, pentru a nu ne întoarce chiar la paşoptişti, pentru a nu intra în zona Eminescu etc. Dacă naţionalismul în timpul regimului dictatorial era de înţeles ca reacţie la sovietizare, împingerea grupului de gherilă culturală din anii '30, Eliade, Cioran şi Noica, care se formaseră în raza discursului de dreapta al lui Nae Ionescu, spre raftul din vitrina librăriilor după 1990, deşi aceştia fuseseră recuperaţi încă din timpul regimului totalitar, nefiind vorba prin urmare de o culpabilizare a criticii care s-o fi îndemnat să scoată în faţă vechile victime, s-ar explica în primul rând prin faptul că aceştia fuseseră actori principali pe o scenă a literaturii interbelice idealizată mereu de lumea culturală românească intrată în conul de umbră al comunismului după 1948. Da, dar naţionalismul lui Eliade, Noica, Cioran nu devine, ci revine după 1989. Să luăm cazul particular al lui Constantin Noica. Katherine Verdery observă (în op.cit.) că a fi împotriva regimului lui Ceauşescu echivala în România comunistă cu a fi european. Iar Noica formase la Păltiniş totuşi pro-europeni. Totodată însă, filozoful furniza şi argumente prolifice pentru protocronişti. Naţionalismul şi pro-europenismul lui Noica necesitau o interpretare foarte fină, pentru a-şi putea explica convieţuirea. Noica este de altfel prima sursă a unei uriaşe confuzii postdecembriste în legătură cu câţiva dintre oamenii de cultură români cei mai importanţi în acest moment în ochiul public, o confuzie între dreapta şi extrema dreaptă. Dincolo însă de o anumită ideologie sau alta, cert este că oamenii de cultură au făcut tot timpul politică în România şi că, deşi uneori puterea părea să fi pierit din mâinile lor, un cuvânt au avut întotdeauna, într-un fel sau altul, de spus. Cazul Europei de Est nu putea decât să-i contrazică pe Michel Foucault şi Gilbert Deleuze, care considerau că, după mai 1968, intelectualul încetează să mai vorbească în numele maselor, să se erijeze în conştiinţa lor, pentru că masele oricum ştiu. Intelectualul pare să mai aibă încă sau cel puţin îşi mai revendică deocamdată rolul de conştiinţă în această parte a lumii: exemplul lui Vaclav Havel, dramaturgul întemniţat devenit preşedinte al Cehoslovaciei şi chiar exemplul lui Nicolae Manolescu care participă la cursa pentru preşedinţia României în 1996, pentru a lua numai atacurile la vârful piramidei politice. În 1990, într-o altă zonă a lumii, Peru, Mario Vargas Llosa a candidat şi el la preşedinţie. Într-un articol din 1990 ("Contrapunct", nr. 30), Mircea Cărtărescu se arată îngrijorat de faptul că literatura se va scinda, din cauza politicului, între cei care sunt pro şi cei care sunt contra guvernării. Cazul generaţiei optzeci este şi el unul special. La începutul anilor '90, optzeciştii sunt printre aceia care aleg mai degrabă jurnalismul decât partidul, care vor alege să nu se implice imediat în USR, înfiinţând în schimb o editură proprie şi o revistă, iar peste câţiva ani şi o asociaţie a scriitorilor, ASPRO. Sistemul politic românesc de la începutul anilor '90 amesteca oameni vechi cu oameni noi, iar în timp ce oamenii vechi erau frustraţi şi înfricoşaţi de instabilitatea probabilă a poziţiei lor, oamenii noi erau puternic dezamăgiţi de noua stare de lucruri. Cei pro şi cei contra nu se aflau pe poziţii ireconciliabile politic, dar reconciliabile în plan social şi individual, erau pur şi simplu adversari pe toate fronturile. Ciudată trebuie să i se fi părut, ne dăm seama abia acum, poetei britanice Fleur Adcock, aflată în vizită în România, întrebarea pe care i-o pune Denisa Comănescu, în august 1990 (România literară, nr. 31), despre relaţia pe care o are ca scriitor cu politica: "Acasă, noi poeţii avem întotdeauna o atitudine în politică şi în ceea ce se întâmplă în general," deşi trebuie înţeles că "facem ceva expres politic numai dacă ne alăturăm unui partid." Iată răspunsul. Rolul scriitorilor pare să reiasă din acest răspuns şi, subscriem, nu este acela de a susţine o anumită ideologie politică, în sensul înţeles de critica marxistă de exemplu. Este vorba de o relaţie mai complicată, asemănătoare cu aceea dintre scriitor şi diferitele trenduri literare. Scriitorul glisează de la un câmp politic la altul, de la un câmp literar la altul, pentru a vorbi în termenii lui Bourdieu, rolul lui fiind de fapt acela de a-şi "trăda" ideologia atunci când aceasta se dovedeşte greşită. Situaţia de la începutul anilor '90 pare să se fi schimbat în România, cel puţin ceea ce priveşte relaţia scriitorului cu politica. Problema pare să fie de data aceasta dezamăgirea pe care a simţit-o până la urmă scriitorul însuşi în relaţia sa cu politica. Iată însă, în loc de concluzie, răspunsul lui Sorin Alexandrescu la o anchetă din Observatorul cultural (nr. 276, 2005), Care sunt mizele culturale ale României de azi?: "Eu cred că pot exista fapte de cultură independente de politică, dar nu mize culturale, căci ele implică, volens nolens, o politică a culturii şi aceasta a existat numai în epocile în care au activat forţe sociale suficient de puternice - partide, reviste, grupuri de presiune - care să impună o astfel de politică. (...) Politică a culturii făceau Crainic, Lovinescu, Nae Ionescu etc." Abandonând politicul, scriitorii abandonează aşadar şi politica culturală. Dar îşi permite cultura de fapt luxul de a ignora în absolut politica, atunci când acest lucru înseamnă în acelaşi timp să se lase ignorată de ea? Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE