FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Cristina Ispas despre literatura si politica
Text postat de ecsintescu virtual
Erau ca unii carora le putea politica pe un site literar. O fi politica pe acest site eco sau neecoliterara? Pana una alta, cititi un articol al Cristinei Ispas din Romania Literara. ( Cu acordul partilor:)

Motiunea de cultură include, laolaltă cu literatura, arta, teatrul etc. și politica. Iată ce răspuns simplu le dă Nicolae Manolescu, la începutul anilor '90, în România literară (nr. 7, 1991), acelora care se arătaseră nedumeriți de faptul că revista aloca din ce în ce mai mult spațiu după revoluție unor chestiuni care țineau de politică. Care priveau ca fiind cel puțin stranie, dacă nu pur și simplu aberantă, o asemenea deschidere voluntară a oamenilor de cultură spre o zonă a societății devenită la maxim de grețoasă în România postbelică. Dacă singura soluție de supraviețuire pentru literatura română în timpul regimului comunist fusese să se ferească cât mai mult de nămolul ideologic, într-o perioadă în care politica nu era de fapt decât un instrument de represiune în mâna unui grup de oameni aflați la putere, după 1990 lucrurile se schimbă. Nămolul ideologic se diluează în ape tulburi, pe care acum și oamenii de cultură au voie să încerce măcar să le limpezească. În 1990, Gabriel Liiceanu explica, cu ocazia participării la o conferință în Luxemburg, că societățile totalitare sunt de fapt, în mod paradoxal, depolitizate, într-un asemenea tip de societate, închisă, politica fiind monopolizată de o minoritate, iar cultura devenind o modalitate de transgresare, căpătând astfel, neașteptat, ea însăși o semnificație politică. Teoretic, politizarea culturii s-ar manifesta bipolar într-o dictatură: în sensul puterii și, respectiv, în opoziție cu puterea. Literatura în sensul puterii poate fi însă, teoretic, eliminată din start, supraviețuirea ei estetică fiind în cele mai multe cazuri imposibilă. Chiar și atunci când reușește să rămână în viață, această literatură necesită conectarea în permanență la aparate critice sofisticate, eficace în a pompa oxigenul și sângele care le lipsește de fapt operelor. Literatura în opoziție cu puterea rezista ducându-și aproape toate bătăliile pe domeniul care le aparținea, pe hârtie, pașii făcuți în afara paginii de literatură nefiind altceva decât pași făcuți în gol. În golul puterii. Fără îndoială însă, hârtia pe care s-a scris această istorie comunistă a literaturii întina și amesteca deseori lucrurile.

Relația literaturii cu politica fusese într-atât pervertită în comunism, încât scriitorii care se implică în această sferă a societății după 1989, fie ca jurnaliști, fie făcând propriu-zis politică, înscriindu-se adică într-un partid, sunt priviți de către cititorii lor cel puțin cu suspiciune. Omul de cultură dă dovadă de lipsă de profesionalism, atunci când, în loc să se ocupe de cultură, alege să rătăcească prin sfere atât de profane. Cultura înseamnă însă și o cultură politică. Eseul politic, cel pe care-l vor practica de exemplu Nicolae Manolescu sau Ileana Mălăncioiu după 1990, este un subgen literar. Iar de la afacerea Dreyfus încoace, rolul intelectualui (categoria scriitorului subsumându-se) a fost și acela de a lua atitudine în problemele societății, de a se implica. Cititorii români se obișnuiseră însă să vadă în scriitori nu intelectuali publici (mutandis mutandi, distincția pe care o face Adrian Gavrilescu în Noii precupeți, Compania, 2006, funcționează și aici), ci profesioniști ai scrisului (!).

Nici faptul că o parte din critica românească se lansează după 1990 într-un proces al revizuirilor literare lansat de pe poziții etice, că se străduiește adică să desțelenească de bălăriile ideologice solul literaturii române postbelice, totodată arătându-se dornică să participe la noua viață politică a României, nu era de natură să-i ajute prea mult pe cei aflați în confuzie.

Pentru a clarifica lucrurile, în timp ce unii oameni de cultură aleg să facă propriu-zis politică (Mircea Dinescu, Ana Blandiana, filozofii Mihai Șora și Andrei Pleșu se alătură imediat după 1989 Frontului Salvării Naționale), alții aleg după 1990 calea jurnalismului, adică mai degrabă opoziția. De altfel, cei din prima categorie făcuseră politică și înainte, fiind dintre cei care se opuseseră fățiș regimului lui Ceaușescu. Katherine Verdery (în Compromis și rezistență, Humanitas, 1994) observă că intelectualii înșiși fuseseră aceia care creaseră și perpetuaseră o ideologie naționalistă în interiorul unei ordini care se credea socialistă, deși nu avuseseră propriu-zis putere politică. Foarte interesantă este în acest context teza lui Virgil Nemoianu din O teorie a secundarului (Univers, 1997): "Marii scriitori ai secolului al XX-lea au exprimat unii idei conservatoare și chiar au fost fasciști (T.S. Eliot, Yeats, Faulkner, D.H. Lawrence, Heidegger, Benn, Th Mann, Celine, Giraudoux, Claudel, Borges, Gombrowicz etc.), alții au respins lumea modernă cu totul: Kafka, Beckett, Ionesco, alții și-au modificat pozițiile stângiste inițiale sau le-au regretat: Auden, Dos Passos, Malraux, Camus, Maiakovski, Esenin." Toți autorii mari ai lumi, spune Virgil Nemoianu, par să-și fi abandonat, mai devreme sau mai târziu, idealurile de stânga. Nu sunt în măsură să generalizez, dar cel puțin cazul României pare să-i dea dreptate. Să ne gândim numai la epoca interbelică, pentru a nu ne întoarce chiar la pașoptiști, pentru a nu intra în zona Eminescu etc. Dacă naționalismul în timpul regimului dictatorial era de înțeles ca reacție la sovietizare, împingerea grupului de gherilă culturală din anii '30, Eliade, Cioran și Noica, care se formaseră în raza discursului de dreapta al lui Nae Ionescu, spre raftul din vitrina librăriilor după 1990, deși aceștia fuseseră recuperați încă din timpul regimului totalitar, nefiind vorba prin urmare de o culpabilizare a criticii care s-o fi îndemnat să scoată în față vechile victime, s-ar explica în primul rând prin faptul că aceștia fuseseră actori principali pe o scenă a literaturii interbelice idealizată mereu de lumea culturală românească intrată în conul de umbră al comunismului după 1948. Da, dar naționalismul lui Eliade, Noica, Cioran nu devine, ci revine după 1989.

Să luăm cazul particular al lui Constantin Noica. Katherine Verdery observă (în op.cit.) că a fi împotriva regimului lui Ceaușescu echivala în România comunistă cu a fi european. Iar Noica formase la Păltiniș totuși pro-europeni. Totodată însă, filozoful furniza și argumente prolifice pentru protocroniști. Naționalismul și pro-europenismul lui Noica necesitau o interpretare foarte fină, pentru a-și putea explica conviețuirea. Noica este de altfel prima sursă a unei uriașe confuzii postdecembriste în legătură cu câțiva dintre oamenii de cultură români cei mai importanți în acest moment în ochiul public, o confuzie între dreapta și extrema dreaptă. Dincolo însă de o anumită ideologie sau alta, cert este că oamenii de cultură au făcut tot timpul politică în România și că, deși uneori puterea părea să fi pierit din mâinile lor, un cuvânt au avut întotdeauna, într-un fel sau altul, de spus.

Cazul Europei de Est nu putea decât să-i contrazică pe Michel Foucault și Gilbert Deleuze, care considerau că, după mai 1968, intelectualul încetează să mai vorbească în numele maselor, să se erijeze în conștiința lor, pentru că masele oricum știu. Intelectualul pare să mai aibă încă sau cel puțin își mai revendică deocamdată rolul de conștiință în această parte a lumii: exemplul lui Vaclav Havel, dramaturgul întemnițat devenit președinte al Cehoslovaciei și chiar exemplul lui Nicolae Manolescu care participă la cursa pentru președinția României în 1996, pentru a lua numai atacurile la vârful piramidei politice. În 1990, într-o altă zonă a lumii, Peru, Mario Vargas Llosa a candidat și el la președinție.

Într-un articol din 1990 ("Contrapunct", nr. 30), Mircea Cărtărescu se arată îngrijorat de faptul că literatura se va scinda, din cauza politicului, între cei care sunt pro și cei care sunt contra guvernării. Cazul generației optzeci este și el unul special. La începutul anilor '90, optzeciștii sunt printre aceia care aleg mai degrabă jurnalismul decât partidul, care vor alege să nu se implice imediat în USR, înființând în schimb o editură proprie și o revistă, iar peste câțiva ani și o asociație a scriitorilor, ASPRO. Sistemul politic românesc de la începutul anilor '90 amesteca oameni vechi cu oameni noi, iar în timp ce oamenii vechi erau frustrați și înfricoșați de instabilitatea probabilă a poziției lor, oamenii noi erau puternic dezamăgiți de noua stare de lucruri. Cei pro și cei contra nu se aflau pe poziții ireconciliabile politic, dar reconciliabile în plan social și individual, erau pur și simplu adversari pe toate fronturile.

Ciudată trebuie să i se fi părut, ne dăm seama abia acum, poetei britanice Fleur Adcock, aflată în vizită în România, întrebarea pe care i-o pune Denisa Comănescu, în august 1990 (România literară, nr. 31), despre relația pe care o are ca scriitor cu politica: "Acasă, noi poeții avem întotdeauna o atitudine în politică și în ceea ce se întâmplă în general," deși trebuie înțeles că "facem ceva expres politic numai dacă ne alăturăm unui partid." Iată răspunsul. Rolul scriitorilor pare să reiasă din acest răspuns și, subscriem, nu este acela de a susține o anumită ideologie politică, în sensul înțeles de critica marxistă de exemplu. Este vorba de o relație mai complicată, asemănătoare cu aceea dintre scriitor și diferitele trenduri literare. Scriitorul glisează de la un câmp politic la altul, de la un câmp literar la altul, pentru a vorbi în termenii lui Bourdieu, rolul lui fiind de fapt acela de a-și "trăda" ideologia atunci când aceasta se dovedește greșită.

Situația de la începutul anilor '90 pare să se fi schimbat în România, cel puțin ceea ce privește relația scriitorului cu politica. Problema pare să fie de data aceasta dezamăgirea pe care a simțit-o până la urmă scriitorul însuși în relația sa cu politica. Iată însă, în loc de concluzie, răspunsul lui Sorin Alexandrescu la o anchetă din Observatorul cultural (nr. 276, 2005), Care sunt mizele culturale ale României de azi?: "Eu cred că pot exista fapte de cultură independente de politică, dar nu mize culturale, căci ele implică, volens nolens, o politică a culturii și aceasta a existat numai în epocile în care au activat forțe sociale suficient de puternice - partide, reviste, grupuri de presiune - care să impună o astfel de politică. (...) Politică a culturii făceau Crainic, Lovinescu, Nae Ionescu etc." Abandonând politicul, scriitorii abandonează așadar și politica culturală. Dar își permite cultura de fapt luxul de a ignora în absolut politica, atunci când acest lucru înseamnă în același timp să se lase ignorată de ea?
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23828
Comentarii: 120257
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE