FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Bărbatul care a spus: Nu! (partea I)
Text postat de Cristian Vasiliu




pentru  G.


„Cunigunda îl privește cu o gingașă căldură,
Ce-i promite că norocu-i e aproape.
Dar mânușa el în fața i-o aruncă:
_ Doamna mea, o mulțămire ca aceasta n-o mai voi!
Și-o lăsă numaidecât.”
Friedrich Schiller – Mănușa


I


Era ziua în care Ana urma să fie în sfârșit a lui. Grig o așteptase cu prea multă încordare pentru ca începutul ei – versiunea unei dimineți de primăvară aproape perfectă – să mai aibă puterea să-l binedispusă. De cum a deschis ochii și fereastra – într-o ordine oarecare – mintea sa, suprasaturată cu imaginea Anei, a respins rând pe rând toate semnele primăverii: aromele tari de salcâm, de tei și de vișin, amestecul de cald și rece al mângâierii aerului, lumina molatecă filtrată de perdea și freamătul îndepărtat al orașului. L-a enervat cumplit și erecția matinală ce l-a împiedicat să urineze din picioare și reflexia în oglindă pe care a trebuit să o studieze atent în timp ce a acoperit-o cu spumă de ras. I se părea că este un tânăr captiv în trupul unui bătrân; o arătare libidinoasă surprinsă înaintea unei orgii. O perspectivă dezolantă a unei vârste lipsite de orice glorie. De-abia sub dușul cu apă rece, penisul  său – și odată cu penisul și el însuși – s-a liniștit. O liniște relativă. Și-a amintit că are aproape patruzeci de ani, că este divorțat, că locuiește cu chirie, că are o slujbă plictisitoare și fără perspectivă și că a început o relație cu femeie căsătorită: Ana.


Ana... Nu-și amintea când o văzuse pentru prima oară pe holurile întunecoase ale instituției publice în care lucrau amândoi de câțiva ani și de altfel acum, în pragul aventurii , nu avea nicio importanță.  Își amintea însă cu precizie momentul în care o remarcase:  în urma cu câteva luni, în cadrul unei ședințe de lucru, Ana îi dăduse o replică acidă, iar el lovit în orgoliu, își declarase în forul interior că tocmai dăduse peste cea mai acră femeie din univers. Într-o atmosfera mai destinsă – în încăperea amenajată pentru fumători la ultimul etaj al clădirii instituției – a descoperit că se înșelase amarnic. Ana era de fapt un monument de corectitudine și formalism total inofensiv, iar el, amuzat, intrigat și excitat în același timp de adânca discrepanță dintre femeia cel înfruntase și femeia din spate cuvintelor, a invitat-o la o cafea. Nu verificase înainte degetul inelar al mâinii drepte – cum de altfel nu o făcea niciodată – pentru că devenise imun la convenții sociale.  Ana l-a respins cu un sarcasm îndulcit cu feminitate, făcând aluzii la reputația lui de fustangiu – întemeiată de altfel! – și precizându-i că era  o femeie căsătorită, dar el alesese să extragă din respingere doar provocarea. Răceala ei binevoitoare nu fusese decât începutul.


„Ana este un nume simplu și înspăimântător”, îi spunea prietenul și confidentul său Florin. ”Dacă ar fi să dăm crezare relației de predestinare dintre nume și  caracterul unei persoane, am putea trage concluzia că Ana are ceva din martira obsedată prinsă în zidurile mânăstirii. O astfel de persoană este primejdioasă. Ar trebui să ai ceva din egoismul și egocentrismul unui artist ca să o poți îmblânzi. Altfel, te vei lovi de o statuie inutilă și rece. ”


Valul de frig eliberat din frigider l-a trezit de-a binelea. Câteodată rafturile și sertărașele lui de sticlă îi mai rezervau unele  surprize. Printre sticle de vin sau bere mai apăreau conserve de pește, bucăți de brânză sau borcane cu compot de vișine.  De data asta însă a privit în adâncul unui abis înghețat și pustiu. S-a întrebat de ce oare a mai deschis ușa frigiderului, dacă știa prea bine că nu mai fusese la cumpărături de câteva săptămâni – de când se despărțise de Luiza! -, nu îi era foame și mai mult decât atât, își propusese să țină regim și să alerge dimineața pe stomacul gol pentru a slăbi. A ridicat din umeri și atunci a sunat telefonul. Nu putea fi Ana, pentru că Ana îi trimitea întotdeauna mesaje și cum nu-l interesau alte persoane la acea oră fragedă a ales să pună cafeaua pe foc și să asculte câteva acorduri din melodia – melodia lor! – cântată de telefonul mobil.  Mai avea de pierdut câteva ore bune până la întâlnirea cu Ana și a profitat de pauzele dintre înghițiturile de cafea pentru a-și face un plan amănunțit cu activități cronofage: spălarea mașinii, tunsul, ridicarea costumului de la curățătorie și cumpărăturile. S-a dovedit că persoana care îl căuta avea o răbdare de fier. La al patrulea apel melodia și-a pierdut încărcătura emoțională, iar el a răspuns iritat. Era fiul său de doisprezece ani ce voia să vorbească cu el.


…Nu pot astăzi!… Astăzi trebuie să… Era pentru prima oară când își mințea băiatul, dar ce explicație ar fi putut da unui copil de doisprezece ani care avea nevoie de tatăl său pentru a-și rezolva problemele la fizică?… Mâine!… Spune-i mamei că o să trec mâine dimineață!... S-a simțit rău dintr-o dată închipuindu-și în tăcerea ce a urmat mutra dezamăgită a puștiului. A încercat sa refacă mental aritmetica programului. Trebuia neapărat să-și spele mașina și să-și ridice costumul. Dacă ar fi renunțat la tuns și la cumpărături ar fi reușit să câștige două-trei ore, nu mai mult… Câte probleme ai de făcut? Douăzeci? Mai bine mâine!... După ce a închis părerea de rău i s-a spulberat repede, fiindcă între timp Ana îi trimisese SMS-ul pe care îl aștepta. „Piu” – așa îi spunea perpetuând greșeala pe care o făcuse la început din pricina emoției – „Piu, te iubesc!”. Întotdeauna începea cu o declarație care umaniza restul mesajului. „L-am convins până la urmă să se ducă la partida de pocher!  A fost îngrozitor! O să fim singuri! Te aștept diseară!”. S-a holbat o vreme, la ecranul telefonului încercând să deslușească printre cuvintele textului laconic, firul ascuns al dramei cu trei personaje – el, ea și soțul .


Ana era căsătorită – de tot atâția ani de câți era el divorțat –, fără copii și poate că i-ar fi fost mai ușor dacă nu i-ar fi cunoscut bărbatul. Pe de altă parte însă, chiar barbatul ei fusese catalizatorul relației lor... După primele discuții încheiate în avantajul Anei, Grig căutase să-și ia revanșa: o urmărise prin minister, se insinuase în comisiile în care era și ea membră și încercase să o surprindă din nou la fumoar. Fără nici un rezultat. Ana devenise alunecoasă ca un pește, îl evitase aproape ostentativ, iar frustrarea lui crescuse exponențial. Cum însă Ana nu i se părea o miză extraordinară, după doar o săptămână – cam atât dura de obicei  entuziasmul său – fusese gata să abandoneze.


O reîntâlnise – de data asta însoțită de bărbatul ei – Artur  – la una dintre seratele de pocher, organizate săptămânal în incinta cantinei. Ana i se păruse și mai frumoasă ca de obicei – purta o rochie de seară albastră și avea părul prins în coc, dar și mai arogantă, iar soțul – prin contrast – și urât și cam nătâng. Ce noroc! Pe tot parcursul jocului o sorbise pe Ana din ochi și îl trăsese de limbă pe tinerelul grăsun. Aflase că acesta reușise – cu ajutorul soției – să între de curând în serviciu pe un post eliberat temporar și că încerca să îți facă niște cunoștințe care să îl ajute să se mute definitiv la un alt departament. În rest pălăvrăgise  despre pescuit cu atâta seriozitate și cu atâta lux de amănunte încât reușise să plictisească pe toată lumea. Grig se văzuse nevoit să își folosească întreaga sa știință într-ale pocher-ului pentru ca bietul tânăr să nu-și piardă încă de la primele runde întreaga sumă de bani cu care venise. La sfârșit se apropiase de Ana avându-l drept scut pe Artur și drept scop declarat buna intenție de a facilita mutarea acestuia la propriul său departament. Se întreținuseră o vreme pe acest subiect, după care se oferise să-i conducă pe amândoi acasă în mașina sa sport, pentru că soțul era prea amețit – Grig îi turnase din plin whisky și șampanie în pahar! – pentru a se mai putea urca la volan.


Peste noapte Grig își ținea mașina într-un garaj special amenajat în spatele blocului. După pocher era al doilea hobby al său cu care își umplea timpul liber. Un hobby mai dinamic, mai puțin expus hazardului și mai bărbătesc decât pescuitul, chiar dacă la fel de solitar. Ieșind în bătaia vântului ce împrăștia petale albe ale florilor de vișin, Grig a simțit tentația odihnei și a vidării creierului, iar Ana s-a depărtat puțin de inima lui. Printre fiare și printre uneltele de îmblânzit acele fiare l-a încercat un sentiment apăsător de anxietate, de parcă nu ar fi dorit decât să se termine totul cât mai repede, fără nicio altă bucurie a trupului și a sufletului.  Pe drum, glasul masculin al mașinii, compus din scâncetul fierului și din șoapta exploziilor repetate i-au redat treptat încrederea și avântul. A condus până la spălătorie cu ochii mijiți din pricina soarelui ce năvălea de peste tot în habitaclu, iar de acolo, în timp ce aștepta ca imensele perii, detergentul, furtunurile cu apă și omuleții tuciurii care le mânuiau să-și facă datoria, a răspuns la mesajul Anei. A frământat un pic cuvintele pentru ca acestea să poarte și o încărcătură erotică: „Sunt nerăbdător să găsesc în tine liniște și să-ți dau din bucuria mea. Anunță-mă cu jumătate de ora înainte. Cred că partida o să înceapă pe la ora 16.30 și o să dureze câteva ore bune. Piu”  


Pentru o femeie ce afișa atâta corectitudine și fermitate, Ana fusese până la urmă o pradă ușoară, chiar și după standardele lui Grig. Sub pretextul că îi ajută soțul în cariera a  căutat-o tot mai des fie în birou, fie la fumoar, fie prin ședințe, iar ea a căpătat  destul de repede încredere în el, închipuindu-și probabil cu inocența că era unul din acei cavaleri despre care mai visa și acum la adăpostul banalei sale căsătorii.


 „Nu ești tu, Grig, prin tine însuți interesant!” îl certa Florin. “Nu îți dai seama că ești un actor? Rolul este interesant, nu tu! Piesa este deja scrisă și ești chemat pe scenă! Ca în orice comedie, dramă sau tragedie care se respectă, toate căsătoriile – dacă sunt introduse la început și nu la sfârșit ca deznodământ, oricât de obișnuite și de tihnite ar fi, devin adevărate închisori, doldora de nefericire și plictis, iar bărbații niște gardieni nesuferiți și imbecili.”


În timp ce o ducea cu mașina după serviciu, întâi până la metrou, apoi – până acasă, Grig i-a smuls Anei mărturisirea că se cam săturase de soțul el – atât de împiedicat și de moale, iar această mărturisire, pe care a întâmpinat-o cu o matură seriozitate și cu o înțelegere complice i-a deschis calea către primul sărut. În urmă cu câteva săptămâni, când iarna începuse să se plimbe pe străzi, după ce a parcat mașina nu departe de blocul în care locuia – și în care bărbatul ei o aștepta cu nerăbdare – Ana a declarat cu un oftat că nu ar vrea să mai urce. Iar Grig a oprit-o aplecându-se peste ea și căutându-i buzele cu buzele lui întredeschise și înfometate. Nu își închipuise că sărutul va avea și asupra lui vreo înrâurire. În fond era doar una dintre cuceririle sale – sau cel puțin așa credea în acel moment. Pasiunea cu care Ana i-a răspuns, după un scurt moment de nedumerire și de spaimă – poate regizat – a stârnit în el o furtuna nu doar în zona genitală, ci și în minte și în piept . Ana avea buzele subțiri și reci  și un mod fermecător de a se dărui complet în sărut, cu acel gen de generozitate și de nepăsare totală de care sunt în stare ființele virtuoase ce pierd lupta cu tentația. Un abandon ca o implorare disperată și instinctivă a milei celui care de-acum o stăpânea. A început ca o ușoară tatonare, iar apoi, pe măsură ce Grig a devenit tot mai îndrăzneț, buzele și limba lui nu au întâmpinat nicio opreliște, ba chiar au fost și ele la rândul lor asediate. Au pierdut noțiunea timpului delectându-se reciproc cu emoțiile delicate și subtile ale iubirii incipiente. La despărțire și-au promis că vor repeta experiența. Și au repetat-o de multe ori în tot felul de locuri și de situații: prin parcuri, prin cafenele, în cinematografe, pe străzi lăturalnice din centrul vechi al orașului, cu o frenezie adolescentină.  Mai puțin la serviciu. Nu pentru că nu ar fi avut ocazii sau locuri suficient de intime pentru astfel de activități – de altfel destul de răspândite prin instituția în care lucrau, ci pentru că ajunseseră amândoi la concluzia că tocmai întâlnirile oficiale din timpul serviciului le sporeau dorul.


                La prânz a mai primit un SMS.  De data asta era mai scurt și mai îndrăzneț, semn că Ana devenea tot mai nerăbdătoare. „Abia aștept Piu ca mâinile și buzele tale să îmi mângâie corpul. A ta”. A gândit: „Și nu numai mâinile și buzele!”.  Pe undeva competiția nerăbdării ei cu propria lui nerăbdare – după ce vreme îndelungată se arătase reticentă în fața formei lumești de expresie a dragostei – îl enerva, îl îndepărta de dorință și îi aducea la suprafață cinismul. Gândul – la care de altfel a și surâs – era o formă nevinovată de răzbunare. Și de data aceasta a întârziat să răspundă nu numai pentru că ar fi vrut să simtă și el cât de puțin din chinurile lui, ci pentru că, angajat în traficul abundent al sfârșitului de săptămână din nordul orașului, a considerat mai prudent să îi țină mâinile pe volan și respectiv pe schimbătorul de viteze. A reușit astfel să evite să fie prins între două mașini pline ochi cu bagaje și copii și să salveze viața unui câine maidanez – sau a unui pisoi mai mare – ce a țâșnit înspăimântat dintre blocuri direct pe carosabil, urmărit de cine știe ce primejdii. Înainte să ajungă la curățătorie și să își ridice costumul a mai simțit încă o dată telefonul vibrând în buzunar pentru a-și anunța stăpânul ca tocmai primise un alt mesaj fierbinte. Insistența ei l-a ajutat să își înfrâneze curiozitatea. Nu l-a citit decât după ce și-a rezolvat și ultimele probleme – tunsul și cumpărăturile – și s-a hotărât că este timpul să mănânce. „Până atunci te rog mângâie-mă cu cuvintele tale, Piu” scria în el, Ana. „Nu știu cum să mă mai ascund de el prin casă. Vreau să se facă cât mai repede 16.30! Și mai ales te vreau pe tine”.  Și-a completat gândul de mai devreme: „O să te mângâi nu numai cu mâinile, buzele și cuvintele!”, iar erecția adolescentină și totodată jenant[ i s-a zbătut în pantaloni. În imaginația lui luxuriantă, Ana îl aștepta într-o cameră slab luminată, cu storurile trase, tolănită în patul matrimonial, cu capul dat pe spate, goală pe sub un halat de mătase neagă cu dantele, cu pielea albă, moale și rece gata să-i primească mângâierile. Simțind că se pierde într-o reverie periculoasă, Grig a adăugat scenei  de alcov câteva elemente de decor menite să îi redea luciditatea:  o carte plicticoasă despre pescuit și despre forța gândirii pozitive, bețigașe de urechi, un deodorant bărbătesc pe noptiera soțului, iar pe noptiera ei o poză mare de la nuntă în care se uita cu dragoste în ochii tânărul grăsun. Exact detaliile ce puteau echilibra balanța între senzualitate și orgoliu pentru un amant în devenire, amant ținut prea mult în anticameră din pudoare sau cochetărie.


Deși primul sărut venise neașteptat de repede, relația lor, începută atât de romantic sub auspiciile unei ierni apocaliptice, timp de câteva săptămâni nu avansase deloc. Erau blocați într-un inocent și nociv – prin oboseala ce o lăsa în suflete – ciclu zilnic: întâlnirile reci de la serviciu, drumul prelungit spre casă – fie prin ocoluri cu mașina, fie prin opriri în cafenele întunecoase, despărțirile dureroase și dulci totodată din apropierea blocului. Nu era vorba de vreo ezitare a Anei – după cum bănuise la început – și nici de vreo neînțelegere a semnalelor senzuale pe care le transmitea el. Sufletește, Ana era a lui. Se umplea de o bucurie ingenuă când îl vedea, îi dăruia atenția fără nicio urmă de fandoseală ieftină, iar săruturile ei erau adevărate explozii.  Doar că orice încercare de apropiere fizică mai intimă decât săruturile, mângâierile sau îmbrățișările, era sortită eșecului. Ana se eschiva cu o îndemânare machiavelică, spre descumpănirea și enervarea lui Grig care nu mai știa cum să iasă din rolul de Romeo pur pe care și-l asumase pentru a o cuceri și cum să intre în rolul de mascul. Toate căile îi erau blocate. Îi scăpa din brațe chicotind, îi îndepărta mâinile și nu îi îngăduia să își coboare buzele mai jos de linia gâtului. Mai mult, chiar și tentativa de a aduce vorba de intimitate – invitații la el acasă – erau neutralizate cu același sarcasm pe care îl mai folosise împotriva lui și în trecut. Îi spunea că nu se cade să o invite în locuri în care atâtea altele au fost înaintea ei, iar el nu se putea supăra pe ea recunoscând în sine sa că avea dreptate. Ana merita ceva deosebit. Își câștigase un statut diferit de toate celelalte, chiar și numai prin jocul ei. 


Stătea pe terasa unui restaurant din centrul orașului, iar deasupra lui soarele ardea ca o bucată mare de fosfor. S-a dezmeticit în momentul în care ospătarul a tușit și a repetat întrebarea… Da! Desigur! O salată Cezar și apă plată cu lămâie… Vântul se liniștise, iar particule de praf, transformate prin alchimia primăverii in aur, atârnau în aer ca și cum timpul s-ar fi oprit. La mesele din jurul său două-trei perechi  și un grup de adolescenți își loveau tacâmurile de farfurii și discutau de două ori mai încet și mai rar decât o făceau în cursul săptămânii. De undeva, dinspre parcul central ajungea la el marșul lui Radetzky cântat de o fanfară obosită și desincronizată.  Dintr-o dată s-a transpus departe de oraș, departe de instituție, departe de Ana, într-o provincie uitată de valul progresului, în concediul pe care și-l dorise cu ardoare de trei ani încoace și pe care îl înlocuise de fiecare dată cu teambuildinguri traumatizante ca niște lobotomii. Ziua de primăvară târzie, ajunsă deja la amiază, conținea nu numai promisiunea Anei, ci și promisiunea verii. A folosit răgazul prânzului pentru a compune mesajul de răspuns, fără să știe de unde a găsit curajul de a-și transmite gândurile prin acel mod de comunicare rudimentar, fără nuanțe și fără metafore. „O să te mângâi nu numai cu mâinile, buzele și cuvintele! Am să te mângâi cu penisul!”. L-a trimis odată cu ultima îmbucătură și cu ultima picătură de apă. Imposibila vacanță s-a terminat fără să înceapă. Se afla în mijlocul capitalei - un piton sătul și adormit, dar totuși un piton! – iar Ana, chiar dacă îl chema la ea, nu l-ar fi urmat nicăieri și cu atât mai mult în afara orașului. Era jocul ei, cu regulile ei, pe tabla ei de joc. I s-a răspuns: „Domolește-ți hormonii, Piu! Mă supăr!”.


Fiind exclusă varianta unei escapade la munte – chiar și sub acoperirea unui teambuilding –, Grig făcuse o ultimă încercare: un randevu la un hotel, în spiritul misterios și cavaleresc al amanților de odinioară. Poate că Ana era de modă veche și atunci și el trebuia să se ridice la înălțimea așteptărilor. Să fie – nu că nu ar fi fost pe sub faldurile pasiunii ce pusese  stăpânire pe el! – blând, înțelegător, răbdător și calm. Dorința exhibată direct nu putea face decât rău. Îl trimisese pe Artur într-o delegație în nordul tării, o dusese la un bar exclusivist situat la ultimul etaj al unui hotel de lux, îi făcuse un cadou extravagant pe care nu și-l permitea, avusese grijă să fie mai galant ca niciodată și la momentul oportun, estimând – după râsul ei cristalin – că aburii cocteilului alcoolic își făceau efectul, i-a șoptit invitația direct în ureche. Replica ei – spusă cu o drăgălășenie amuzată – îl dezumflase: „Nu încă Piu! De ce te grăbești! De ce strici momentele frumoase dintre noi! Mă supăr!”. Înțelesese că făcuse o greșeală tactică de neiertat, o greșeală care, pentru un jucător inveterat de poker ca el, echivala cu un all-in mizat neglijent pe lipsa de experiență a adversarului. Ana era narcotizată de sentimentul de îndrăgostire, își dorea să rămână în această stare suspendată cât mai mult timp și – probabil că – soțul ei imberb și nedescurcăreț își făcea încă datoria în pat.


Dar în ziua aceea, Ana urma să fie în sfârșit a lui…


Drumul îngust și pietruit ce străbătea centrul orașului în zigzag se umplea treptat de locuitori porniți în căutarea distracției. În mijlocul lor, atins de mizantropie, Grig a cugetat că singura lui legătură cu lumea reală era telefonul ce cânta în buzunar pentru a doua oră. Se așteptase ca Artur să îl sune în acea zi, însă sperase să o facă cât mai târziu. Glasul lui pițigăiat – expresia unei veșnice îngrijorări și nesiguranțe – avea darul să îl irite de fiecare dată, oricare ar fi fost subiectul în discuție. S-a oprit lângă un magazin de pantofi, situat chiar în dreptul locului unde își parcase mașina, încercând să se concentreze și să îl înțeleagă… Nu știu dacă pot veni și eu în seara asta!… Nu are rost să ratezi partida din cauza mea!... Te împrumut cu suma de care ai nevoie pentru a intra în joc!... Data viitoare!...  Ai grijă! Vor fi mize mari!.. Da! Poți să mă suni dacă ai probleme!… Au mai discutat despre serviciu și, indiferent cât de mult a încercat Grig să se eschiveze,  despre Ana. Deși avea organul conștiinței atrofiat , când Artur i-a mărturisit că simte că soția sa se îndepărtează de el, un val de vinovăție l-a străbătut din cap până în picioare. În încercarea de a se apropia de Ana sfârșise prin a deveni prietenul – declarat – al soțului ei, iar această greșeală era silit să o ispășească absorbindu-i ca o batistă lamentațiile… Stai liniștit! Poate că este vorba de o perioadă mai stresantă la serviciu… Să rămâi acasă? Nu!... Trebuie să o lași să se odihnească!... În timp ce se străduia să fie prietenos și liniștitor la telefon, ecoul gândurilor cinice și deșănțate nu i-a mai produs nicio bucurie. Odihna Anei – de care și el urma să se ocupe – părea acum mai mult o îndatorire. Și el – ca și Artur– era o victimă. Iar dacă Artur avea scuza inocenței, în cazul său nici autoironia și nici viitoarea posesie sexuală nu îi putea șterge pe frunte stigmatul prostiei. După ce a închis telefonul și-a mușcat buzele. Era un bluf și el știa prea bine.


De obicei, atunci când juca poker – și juca destul de des – nu blufa… Licitația pentru cele cinci cărți aranjate în diverse combinații și culori,  nu era pentru el  o implorare a zeului capricios al norocului sub imperiul unei doze nesănătoase de speranță și superstiție, ci o luptă a nervilor, a manipulării și a rațiunii. Toate elementele ce făceau din el omul de succes de la serviciu: proverbiala sa stăpânirea de sine, deciziile calculate exact și rapid erau consecința directă a lungilor ore petrecute la masa de poker cu atenția încordată la maxim atât asupra cărților și a promisiunilor citite în ele, cât și asupra adversarilor săi. Își asuma riscuri, însă o făcea după ce se asigura că probabilitățile îi erau cunoscute și nu îl pândea nicio surpriză. Cunoștea toate implicațiile matematice și psihologice ale acestui joc, iar strategia sa era un tangou subtil, amețitor și implacabil. Bluf-ul nu era o modalitate de a câștiga, ci doar un pas folosit uneori pentru inducerea unor false păreri despre jocul și persoana sa… Dar jocul cu Ana era un joc pierdut. În curând urma să fie forțat să-și arate cărțile și să plătească.




Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Multumesc pentru primirea calduroasa!

Cristi
 
Postat de catre Cristian Vasiliu la data de 2014-10-08 14:50:19
         
 
  Salut revenirea pe site a maestrului Cristi Vasiliu.
Mereu surprinzator, mereu gata sa-si depaseasca limitele legendare! :)

Rudy
 
Postat de catre MARELE MAESTRU INTERGALACTIC la data de 2014-10-08 14:21:16
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23773
Comentarii: 120431
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE