FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Modernism și ubicuitate poetică
Text postat de Elena Stefan
Motto
Arta este metafizică și nu se intră în acest domeniu cu bocancii fizici


La 157 [1] de ani de la ruperea barierelor tradiționaliste și după emaniciparea poeziei, din secolul al XIX-lea, cu reverberațiile pe care ea, poezia, le are în modernitatea actuală, este dificil de conceput negarea ei pe criterii inadecvate a acestui tip de creație. Recrudescența respingerii, acum, în secolul al XXI-lea a poeziei moderniste, cu „argumente” tradiționaliste ne poate plasa, mutatis mutandis, în perioada industrializării când se încerca, și uneori se reușea, distrugerea mașinilor care înlocuiau munca manuală.

Poemul Ubicuitate în si bemol** are toate ingredientele unui poem modernist. De la disonanța textual-sugerativă în care eul liric se plasează între ireconciliabile contradictorialități și până la intelectualizarea dezumanizată, aproape, toate compozitele moderniste se pot regăsi. Firesc, fără stridență, aproape natural. Și, cu cât textul pare mai firesc intelectualizat cu atât, probabil, talentul sau efortul de creație vor fi fost mai mari.

Iată, exemplificativ, disonanța textuală în care artificialul mecanicist și dictatorial plasează eul auctorial între două ipostaze ireconciliabile: „normarea fericirii” și imposibilitatea trăirii sau perceperii acesteia: „nici nu o mai recunoști” Prima este sugerată, denunțiativ, ca o culme a non-sentimentului, a alienării tehniciste a ființei umane, a înregimentării ei în cohorte de de serie mare, supuse normării și standardizării. A doua, cu trimitere directă la eul, secătuit, destructurat, golit de sentimente și care nu mai are disponibilitatea naturală, genetică de a înțelege și de a se bucura de fericire. Ca dat uman esențial. Pervertit sau anihilat de mecanismele sociale manipulatoare, nivelatoare și destructurante. În stilistica modernistă și postmodernistă, versul „s-a normat fericirea cotidian㔠este unul metaforic, revelator. Care în cel mai acut spirit modernist devoaleaz㠄misterul” lumii actuale. Având conotația că, iată, s-a ajuns până acolo încât s-a normat fericirea. Adică, în subiacență, s-a normat totul și s-a ajuns să se normeze până și ce nu poate fi normat, standardizat. Respectiv fericirea cotidiană. Într-o ipotetică lume dezumanizat㠄normarea fericirii cotidiene” ar putea părea firească. Este aspectul pe care autoarea îl denuță cu o anume detașare. Ușor jucată dar grav și dramatic expusă lectorului. Care este astfel prevenit, avizat. Pentru care se trage semnalul de alarmă. Prin urmare, și această este o altă trăsătură a modernității poetice, autoarea pare depersonalizată. Ca și cum ar accepta, robotic, această stare existențială tehnicist-dezumanizantă de standardizare a vieții și sentimentelor.

Alături de sentimente, de sentimental, tot metaforic-reveleator, ne este sugerat și acționalul ființei umane în contextul unei existențe tot mai artificializate. Palmele tatuate, nu cu imagini, care ar putea conduce la sentimente ci cu „vectori” expresie tipic fizicistă, tehnicistă, mecanicistă. În care acțiunea și acționalul nu mai au șansa bucuriei câștigului. Ci, bănuiesc, tot stadardizat, acționalul nu mai poate evolua decât până la „remiz㔠Adică o viață pacificată, nivelată egalizată. Și iar intervine procedeul modernist al disonanței. Contrapunctic „remizei” care, deși, uneori, poate sugera și încleșatre, chiar pe viață și pe moarte, uzual, conduce la ideea de egalitate și echilibru. Contrapunctic spuneam, intervine acționalul cu motivații lăuntrice, ca un fel de răzvrătire împotriva stării de standardizare, este invocată magma zliei cu semnificația de trăire intensă, arzândă, incandescentă. Simbol al unei paradigme de activitate vie, tumultuoasă, copleșitoare. În care „tacul” sugerând o lume în interelații predictibile, asemenea traiectoriilor bilelor de biliard, reprezintă vectorul anentropic, adică elementul care poate face ordine într-un haos. Între aceste două ipostaze, de asemenea, ireconciliabile, „remiza” ca pacificare, latență, echilibru, chiar inactivitate și „magma zilei” ca activitate incandescentă se situează, modernist, eul liric.

Într-o astfel de cheie de lectură poate fi perceput întreg poemul. Tranzitivarea respectiv metamorfoza conținuturilor sintagmatice, golirea cuvintelor de sensurile curente și asignarea acestora a noi sensuri și halouri de sensuri reprezintă, de asemenea, procedee moderniste supuse a ceea ce am putea denumi, în poezia modernă, drept fantezia dictatorială auctorială. Câteva exemple: „ubicuitate în si bemol” eul liric devenit, poetic, aproape zeitate. Bemolul pare a-l face, nu un zeu adevărat, ci unul cu un semiton mai jos adică aproape zeu, fericirea normată devenită, perceptibil, „feribot de lux” munca, acționalul devenite „vectori”, lumea în marea ei fierbere-magma zilei, etc.

Sigur, orice încercare de percepere a poemului altfel decât în logica poetică nu va conduce decât la paradox și inadecvare.

Poemul de mai sus este un poem modernist, intelectualiazt, cu o mulțime de sensuri încifrate și profunde. Și cu trimiteri către zone și spații culturale. Unele directe, Cehov, Poe, preafericitul altele indirecte: „stentul din inimă”, „pianul [care] îți numără nota de plat㔠„chelnerul deghizat”, „piesele negre”, etc.

Un astfel de poem nu se lecturează cu mijloacele sonorităților din coada poemelor de tip tradiționalist-canonic. Acestea își au spațiul lor, existența lor, adepții lor. Și nu se exclud unele pe altele. Adică textele tradiționale nu exclud textele moderniste sau invers. Este, în spațiul literar, o benefică și de neîngrădit complementaritate. De aceea se impune o necesară și firească prudență în receptarea textelor literare și în adecvarea mijloacelor și criteriilor specifice fiecărui tip de text pentru înțelegere și receptare. Altfel există riscul inadeccvării. Ca de exemplu să dansezi la un concert simfonic spre stupefacția melomanilor avizați.


*Ubicuitate în si bemol**

s-a normat fericirea cotidiană
nu este demo decât porționat
nici nu o mai recunoști/feribot de lux/
cu unghiile înfipte în perimetrul arondat

tatuează-ți palmele cu vectori
jucând partida până la remiză
înfige tacul în magma zilei
ca pe un stent în inima
ce tremură la microscop
roasă de lumină/șapte ani în tibet/

gustul fericirii sărat
atrage pescărușii lui cehov
pianul îți numără nota de plată/simfonic/
ai muri în si bemol/chelner deghizat în preafericit/

nu-ți dau mat piesele mele
sunt negre ca și corbii lui allan poe
desfă palmele descifrând direcția vectorului
proprietar de oglinzi paralele

**Text postat de Angi Cristea


[1] Publicarea primei ediții din Les Fleurs du mal în iunie 1857
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Radu, Notre respect😜  
Postat de catre ecsintescu virtual la data de 2014-10-11 23:08:21
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  Maestrul, când, v-a lăudat
Cu muza lui empirică
Expert că e, ne-a demonstrat,
Într-o copită… lirică!
 
Postat de catre Alex Popescu la data de 2014-10-11 23:00:13
         
 
  "Autoarea textului,doamna Elena Stefan,reuseste sa demonstreze inca o data o abilitate critica deosebita,destructurand textul la toate nivelurile si decriptand sensurile poemului.Observa metasemantizarea textului,discursul liric fracturat,metanaratiunea ca marci ale liricii postmoderniste.Poezia traditionalista,cea care respecta anumite canoane,coexista impreuna cu lirica modernista,revelatoare de sensor poetice noi prin renuntarea la monologul liric subiectiv.Depersonalizarea,evidentiata de catre doamna Stefan,conduce spre o poezie polivalenta,intertextualizata,aliniata la tendintele poetice moderne.Felicitari autoarei articolui pentru foarte Buna stapanire a recuzitei teoretice si pentru acest articol care nu se refera la un anume text liric,cat,mai ales,la poezia acestui secol alienat tehnic,dar capabil de racordare la poetica moderna europeana.
Postat de catre Angi Cristea la data de 2014-10-07 22:19:01"

duduie Angi Cristea, în câteva cuvinte ați reușit să produceți aprox. 10 perle de mare top, performanță pe care doamna E.S. (al cărei nume nici nu îndrăznesc să-l pronunț) o atinge abia după câteva pagini A4. sunteți pe calea cea bună. stima.
 
Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2014-10-11 16:18:46
         
 
  Autoarea textului,doamna Elena Stefan,reuseste sa demonstreze inca o data o abilitate critica deosebita,destructurand textul la toate nivelurile si decriptand sensurile poemului.Observa metasemantizarea textului,discursul liric fracturat,metanaratiunea ca marci ale liricii postmoderniste.Poezia traditionalista,cea care respecta anumite canoane,coexista impreuna cu lirica modernista,revelatoare de sensor poetice noi prin renuntarea la monologul liric subiectiv.Depersonalizarea,evidentiata de catre doamna Stefan,conduce spre o poezie polivalenta,intertextualizata,aliniata la tendintele poetice moderne.Felicitari autoarei articolui pentru foarte Buna stapanire a recuzitei teoretice si pentru acest articol care nu se refera la un anume text liric,cat,mai ales,la poezia acestui secol alienat tehnic,dar capabil de racordare la poetica moderna europeana.  
Postat de catre za Car la data de 2014-10-07 22:19:01
         
 
  ha, ha, ha! Excelent nene Nae! Ipeiangescule. De unde nu e nici Dumnezeu nu cere!

Aveam nevoie de un exemplu despre cum nu se citește un text și cum se poate "dovedi" acreala strugurilor la care nu ajungi.

Nene, Pe.uță să ne trăiești. Ești liber să zburzi pe pajiștea albastră cât vrei și unde vrei. Doar să respecți regulamentu. În rest ai cel mai mare humor involuntar de pe site. Brava nene! Mai rar așa cititor!
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2014-10-07 21:11:09
         
 
  Motto:
“Arta este metafizică și nu se intră în acest domeniu cu bocancii fizici” (kukoana cu bukoavna)

Păi bre, dacă e “metafizic㔠hartoșenia pentru care faci matale teoria chibritului cu doo scăpărători, atunci hrănește-te cu metafizica aia, costumează-te cu ea și adăpostește-te sub taraba ei celestă. Dă-i dreacu dă cizmari, că e inferiori rău: nu știe decît să pingelească. Pă cînd aldă neamu select, a lu matale, umblă cu picerili goale, fără cipici, pîn norișorii serafici ai transcendenței! Uăi, că gîdilicios și elevat mai trebuie să fie!

//La 157 [1] de ani de la ruperea barierelor tradiționaliste și după emaniciparea poeziei, din secolul al XIX-lea, cu reverberațiile pe care ea, poezia, le are în modernitatea actuală, este dificil de conceput negarea ei pe criterii inadecvate a acestui tip de creație.// (kukoana cu bukoavna)

Mă tot întreb care să fie „reverberațiili” alea?! Poate reverbAberațiile angeloide ale hypermodernistei antice, Cristea (amintirile nominative ale ciorăpistei fac furori, încă, în sufletul dilatat de lirism al criticistei!)

„Recrudescența respingerii, acum, în secolul al XXI-lea a poeziei moderniste, cu „argumente” tradiționaliste ne poate plasa, mutatis mutandis, în perioada industrializării când se încerca, și uneori se reușea, distrugerea mașinilor care înlocuiau munca manuală.”

Aci tre să recunosc că asociația cristeliană dintre poezie și mașinism m-a dat gata!
Păi, logica formală ar fi asta: dacă, pe vremuri, munca era lucru manual, cam tot lucru manual era și poezica. E, acușa, omu se cam plictisise să-și tot vîre laba-n ghips, dupe fiecare inspirațiune lirică, ceva mai zbătăioasă. Așa că a trecut la mașinismul de scris: țaca-țaca, gata placa! Modernism sadea, ce mai! Că d-aia și zice criticista helena: „mutatis mutandis” (care ar cam fi un fel de răsucire a hartei ăleia, făcută supt cerceaf), adecă, iaca, translată epoca „rupătorilor dă bariere”, în plină epocă evropeistă, taman pă pogonașul anternautic al coanei helena hermenika!

„Poemul Ubicuitate în si bemol** are toate ingredientele unui poem modernist. De la disonanța textual-sugerativă în care eul liric se plasează între ireconciliabile contradictorialități și până la intelectualizarea dezumanizată, aproape, toate compozitele moderniste se pot regăsi. Firesc, fără stridență, aproape natural. Și, cu cât textul pare mai firesc intelectualizat cu atât, probabil, talentul sau efortul de creație vor fi fost mai mari.”

Să facem un inventar al „ingredientelor”, ”ubicue și „si-bemol-bolînde”, moderniste, aruncate în oala poeziei fulminante, dă dîn secolu prezent:
- o varz㠄textual-sugerativ㔠în care se afund㠄eul liric”;
- o conopid㠄ireconcilabil-contradictorială”;
- un morcov „intelectual dezumanizat”;
- o gulie „compozit modernistă”;
Se amestecă, pînă la zăpăceală absolută, dar făr㠄stridență”, „aproape natural”.
Dupe care, foncție de „talentul sau efortul de creație” al amestecătorului, sălățica lirică poate fi servită la fețele spălate!

„Iată, exemplificativ, disonanța textuală în care artificialul mecanicist și dictatorial plasează eul auctorial între două ipostaze ireconciliabile: „normarea fericirii” și imposibilitatea trăirii sau perceperii acesteia: „nici nu o mai recunoști” Prima este sugerată, denunțiativ, ca o culme a non-sentimentului, a alienării tehniciste a ființei umane, a înregimentării ei în cohorte de de serie mare, supuse normării și standardizării. A doua, cu trimitere directă la eul, secătuit, destructurat, golit de sentimente și care nu mai are disponibilitatea naturală, genetică de a înțelege și de a se bucura de fericire. Ca dat uman esențial.”

Aho, aho, copii și frați, stați o țîr, nu disperați, că traducem acușica tărășenia castronomică a lu tante: deci „disonanța textual㔠(a cui? a angelinei?), în care se balboteaz㠄artificialul mecanicist și dictatorial”, îl ia p㠄eu-u auctorial” dă chică șî-l aruncă, vai dă mama lui, între doo „ipostaze ireconciliabile”, dîn groapa cu lei! Dă doi lei. Adecă, băi, ori ești, ori nu ești „fericit”! Din această dilemă nu putem ieși! Vorba bulgarului : „cînd e – e, cînd nu e – nu e! Păi?
Va zică, dacă privim „sugerativ-denunțiativ”, așa, ca o „culme” a culmilor sîmțirii celei siderate, dară negative, cînd „alienarea tehnicistă”, mă-nțelegi, a bietului om, bătut dă soartă și îmbrăcat în haina cazonă a „cohortelor” de...de – silențium și-atențiune! – „serie mare”, care, sfinte atanase!... e supusă (au violată?) „standardizării”, care „disponibilitatea naturală, genetică”, care ca „dat uman esențial”, care... foaie verde laba gîștii, unde pui nu mai găsești!


Si dă-i, si dă-i, neicusorule, cu „destructurante”, cu „stilistici moderniste și post”, cu „conotații” și „subiacențe”, cu „stare existențială tehnicist-dezumanizantă”, cu bla-bla-bla-uri „metaforic-reveleatoare”, cu „Tranzitivarea respectiv metamorfoza conținuturilor sintagmatice”, ei bine, „fantezia dictatorială auctorial㔠a hermenicii atinge limitele absurdului expresiv, a stridenței lustruite, a gălăgiei sclifosite, cu aere de doct la cub!

„Un astfel de poem nu se lecturează cu mijloacele sonorităților din coada poemelor de tip tradiționalist-canonic.„

Mai mult ca sigur! Acest poem se lecturează cu dicționarul de cuvinte în limba spargă, limbă în care doamna criticistă se mișcă precum peștele în apă! Și tot ca peștele, care dă impresia că vorbește, în timp ce-și mișcă branhiile, dă și doamna impresia că analizează profund, în timp ce joacă țurca cu limba română!

„Într-o astfel de cheie de lectură poate fi perceput întreg poemul.”

Cred c㠄cheia” asta nu percepe nimeric, ci încuie mințile bieților poeți care cad pradă morșitii de măcinat vorbe fără cap și coadă ale kriticistei! Sigur, turmentați de
logoreea pseudo-intertextualistă a stimabilei hermeneuke, îngaimă cîteva vorbe de mulțumire și se duc să se culce. Cînd visează rufe-ntinse și ogar cenușii!
Vai lor! Ar trebui să strîngem nește bănuți, să-i trimtem la sanatoriu, să se recupereze din transa poetică în care au căzut, ca șoarcele în cursă!
Bașca, dintre fălcile hermeneutice ale dixtinsei!

 
Postat de catre ioan peia la data de 2014-10-07 20:23:35
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE