FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Ei
Text postat de Dragos Tudose
Aștept. Ascult. Ei sunt acolo, dincolo de baricadă, dincolo de ușă, dincolo. Știu asta. Pur și simplu știu. Nu am nevoie să-i văd, nu am nevoie să îi aud, îi știu acolo, dincolo baricadă și de pereții ce încă ne mai despart, dincolo de întunericul din jur, dincolo de frigul și de teama din aer și nervi. Tremur, deși valuri de sudoare îmi curg pe spate. Ei sunt acolo și mă așteaptă.
Aș putea să deschid ușa și să-i înfrunt, dar, la ce bun. Nu, n-o să fac asta, O să rezist, o să rezist, o să rezist. Sunt foarte obosit, nu am mai mîncat de mult. Nu știu de cînd. Aici, în întunericul ascunzătorii mele, timpul nu mai există. S-a lichefiat și a curs, s-a amestecat cu transpirația și cu lacrimile mele. Sunt obosit, corpul nu mă mai ascultă. Sau mintea reușește cumva să-mi blocheze toți mușchii. Parcă nu era de ajuns groaza care-mi topește și ultima brumă de energie, o senzație de amețeală și greață mă face aproape să-mi pierd cunoștința. Ca să nu mă prăbușesc, mă spijinit de zid, iar apoi, moale, mă preling de-a lungul lui, pe podeaua rece a coridorului. E și mai frig așa, întins pe beton. Doar fața e un pic mai sus, lipită de zid. Cîteva spasme. Asta mă face să cred că voi vomita. Mă gîndesc că voi vomita mult, mult de tot. Sper să se întîmple asta, așa cum sper să mă înec cu voma. E o moarte jalnică, dar e moartea care mi se pare că se potrivește cu momentul acesta. E singura moarte care se potrivește. De fapt, doar ideea de moarte, oricum ar fi ea, aduce cu ea un soi de eliberare. Îmi dau însă seama repede că n-o să scap așa de ușor. Spasmele se opresc la fel de brusc cum au început. Doar frigul rămîne. Și groaza.
În bezna camerei, prăbușit pe podea, în fața ușii închise, tremur.
Cu ochii închiși, cu fruntea lipită de betonul rece, încerc să privesc în urmă, să caut un semn, o urmă, un fir de care să mă agăț, sau pe care să-l urmez spre ieșire. Nimic.
Într-un fel, totul a început în seara aceea. Într-un fel. Altfel dacă privești lucrurile, probabil că totul era deja scris încă de la nașterea mea. Ce a fost totul dacă nu un nesfîrșit șir de eșecuri, de regrete și de decizii greșite. Oricum ar fi, seara aceea nu părea cu nimic specială. Nici măcar oboseala ce mă făcuse să mă dezintegrez pe suprafața albă a patului, nici măcar ea nu era neobișnuită. Din contră, aproape că asta e starea mea firească la acea oră. Ritmul meu biologic este unul destul de ciudat. S-ar putea spune chiar că e puțin dereglat, căci el nu avansează în mod normal, de la o stare de prospețime și odihnă, dimineața, spre oboseală și nevoie de repaus, spre seară. Nu, în cazul meu, el nu cunoaște această linearitate firească, ci descrie niște curbe și niște sinusoide care fac ca, de exemplu, în jurul prînzului, să simt oboseala maximă, apoi, aproape la fel, între 7 și 9 seara, pentru ca oboseala să dispară ca prin farmec spre miezul nopții.
În fine, tolănit pe spate în mijlocul patului, priveam pe ferestră. Priveam e un fel de a spune. Mă uitam aproape fără să văd. Nu mă gîndeam la nimic, nu auzeam nimic, nu vedeam nimic. Mă simțeam golit și uscat. Apoi ochii mei au fost atrași irezistibil spre centrul ferestrei. Chiar în mijloc, Luna. Strălucitoare cum nu o mai văzusem niciodată. O semilună subțire care lumina tot cerul. Deși subțire și fragilă, părea a umple toată fereastra. Acum, aducîndu-mi aminte, pot diseca, pot urmări sub microscop reactiile mele. Atunci însă, totul se rezuma la jocul acela din copilărie în care, daca te apropiai de obiectul căutat, ceilalți strigau cald, iar dacă te îndepărtai strigau rece. Eu asta simțeam. La început cald, apoi rece. Caldul strălucirii și grația ei. Așa cum stătea, agățată în mijlocul ferestrei, un pic aplecată într-un început de piruetă, părea o mică balerină înghețată în momentul de dinaintea unei rotații. Era un cald aproape uman acela pe care l-am simțit privind strălucirea Lunii, așa cum, imediat, m-a înghețat recele ce a urmat, un rece care, în comparație, era cu atît mai neomenesc. Căci, ca întotdeauna în viața mea, după fiecare semn de primăvară, urmează o revenire a iernii, de două ori mai aprigă. Nu știu cum de nu o văzusem înainte, deși era clar că fusese de la început acolo. Probabil era efectul strălucirii nefirești pe care o avea luna în noaptea aceea, probabil asta era explicația faptului că, inițial, nu o văzusem deși, în mod sigur, încă de la început se afla și ea acolo. Tremuram, simțeam că pămîntul se lichefiază brusc sub picioarele mele. Era atît de incredibil. încît părea a fi un vis. Unul din acele vise în care ai senzația că ești pe marginea unei prăpăstii, sau, mai exact, ești deja dincolo, cu cîteva fracțiuni de secundă dincolo de momentul în care piciorul a călcat în gol iar trupul urmează să alunece în hăul infinit, ești încă în picioare, ești încă întreg, dar, în același timp. gonești iremediabil spre final. Dar nu era vis, era doar o distorsiune a realității, sau ceva în genul ăsta. Dintr-o dată se întîmplase ceva, o ruptură, un bruiaj, sau ceva asemănător care schimbase cumva regulile, le inversase, stricase acel echilibru care ne ține în realitate. Nu exagerez nici un pic, nu fabulez, exact așa s-au petrecut lucrurile în noaptea aceea care, bănuiesc eu, a fost începutul. Căci, privind mai atent, sub Luna mare, luminată vag de strălucirea ei, o altă Lună, ceva mai mică și de un galben murdar ce bătea ușor spre verde, se încăpățîna să existe sub ochii mei îngroziți. O Lună mică, urîtă, o Lună care nu avea ce să caute acolo. În secundele următoare am încercat să mă calmez. Îmi spuneam în minte că totul trebuie să aibă o explicație, realitatea nu se putea termina așa, brusc, fără nici un avertisment. Poate că, dacă n-ar fi fost Murakami, totul ar fi fost o simplă iluzie optică. Poate că m-ar fi amuzat chiar. Acum, însă situația era alta. Am făcut exact ca și eroii lui, adică m-am frecat la ochi, am încercat să-mi schimb poziția, să țin o vreme ochii închiși. Nimic. Luna cea mică și verde se încăpățîna să existe. Agățată în stînga celeilalte Luni și un pic mai jos, se încăpățîna să FIE, să EXISTE.
Într-un tîrziu, asta arată cît de în serios luam lucrurile, m-am ridicat din pat ca să caut binoclul pe care l-am primit, cu mulți ani în urmă, de la o femeie (asta-i o cu totul altă poveste) și pe care nu l-am folosit aproape niciodată. Iată că acum aveam la ce să-l folosesc. Atunci am observat că-mi tremurau picioarele. Nu, în mod clar se întîmplase ceva, lumea, așa cum o știam înainte, nu mai exista, dispăruse și, nu știu exact de ce, mă simțeam vinovat. Eram ridicol, știu asta, dar lucrul pentru care mă învinuiam era de-a dreptul hilar. Ei bine, mă învinovățeam pentru faptul că nu citisem și ultimul volum din 1Q87 al lui Murakami. Nu găsisem ultimul volum, iar apoi fusesem prea leneș să-l mai caut. Nu știam deci cum se termina povestea lui despre cele două Luni, nu știam sfîrșitul poveștii. Și iată, poate tocmai din cauza asta, povestea din romanul care-mi plăcuse atît de mult mi se întîmpla acum mie. Iată, ca și în cazul personajelor lui Murakami, dintr-o dată, fără nici un avertisment prealabil, lumea se schimba, își pierdea reperele vechi, apăreau altele, necunoscute, nefirești. Totuși, o voce îmi spunea că trebuie să existe o explicație rațională, realitatea nu putea, pur și simplu, să se se modifice, să se transforme. Nu, trebuia să mă uit cu atenție la Luna cea nouă, trebuia să o studiez pentru a afla că e o iluzie optică sau orice altceva ce m-ar fi dus la o raționalitate. Nu puteam lăsa ca totul să se modifice, nu, lumea trebuia să rămînă așa cum o știam. Trebuia eu să schimb perspectiva, să schimb modul în care priveam, sau orice altceva. Luna cea nouă trebuia ori să dispară, ori să-și dezvăluie magia sau iluzia pe baza căreia apăruse. Altfel... nu puteam accepta că lumea se terminase și, brusc, o altă lume apăruse în locul ei și, culmea, totul repetînd aproape identic o ficțiune dintr-un roman de succes. Era prea mult, era prea de tot. Trebuia să lupt, trebuia să-mi recapăt lumea. Am încercat să schimb perspectiva, am privit de mii de ori din diferite unghiuri, am deschis fereastra, iar apoi am ieșit în stradă. Am privit din piața din centrul orașului, din parc, de pe strada din fața Primăriei. Nimic. Luna cea mică nu voia cu nici un preț să dispară. Părea cumva agățată de Luna cealaltă, cea adevărată. Părea un blestem, blestemul Murakami. Probabil, în alte condiții, aș fi rîs, căci totul era grotesc și ridicol: blestemul unui roman pe care nu-l citisem integral.
Ăsta a fost începutul. Ca mai toate lucrurile din viața mea, și ăsta a fost tot ridicol. Din păcate pentru mine, ridicolul doare. Căci lucrurile s-au agravat tot mai mult în zilele care au urmat. Lumea, așa cum o știam, dispărea, bucată cu bucată. În schimb, alte realități răsăreau în locul celor vechi, realități cu care era greu, era imposibil să te obișnuiești.
Cu spatele lipit de perete, cu genunchii strînși la gură, în poziția unui fetus gigantic, tremur așteptînd. Ei sunt dincolo, dincolo de ușă. Știu. Mă așteaptă. Ei au timp, au răbdare, au tot timpul din lume. Eu însă, nu prea mai am timp. Ud de sudoare, de vomă, de urină sau de lacrimi, închis în bezna camerei, încerc să mă dizolv treptat, să dispar. La un moment dat am crezut că asta e soluția. Să încerci să nu mai vezi, să nu mai cauți reperele. Să te ascunzi undeva, în beznă, în uitare. În felul acesta nu aveam cum să mai văd schimbările, nu mai aveam cum să văd dispariția lumii celei vechi și nașterea lumii acesteia ireale. Am crezut că e o soluție și chiar a funcționat o vreme. Era soluția care îmi amintea de ea.
Dincolo de ușă, o gheară zgîrie peretele. Un scaun e răsturnat, iar apoi o sticlă ce se sparge pe podea. Totul are o rezonanță ciudată, de parcă s-ar auzi dintr-o grotă, sau dintr-un tunel. În plus, bezna te face să rezonezi altfel, să percepi sunetele cu o altă intensitate și, parcă, cu alte organe. Parcă nu mai auzi cu urechile, ci cu pieptul, cu plămînii și cu inima. Din nou gheara, zgîriind peretele, apoi sunetul hîrtiilor rupte și apoi din nou șoaptele acelea nedeslușite.
Nu mai știu la cît timp de la apariția Lunii celei noi și-au făcut apariția fluturii. Erau din ce în ce mai mulți. Intrau peste tot, nu puteai scăpa de ei. La început erau drăguți, amuzanți, cu zborul lor în spirală și cu aripile lor violet. Acopereau totul cu movul lor viu, pulsau ca o mare de violet, vibrau, dar, în perioada aceea nu erau exagerat de mulți, așa că apariția lor era cel puțin amuzantă. Tot în acea perioadă a apărut și ea. Nu mai știu cum am întîlnit-o. Pur și simplu îmi aduc aminte că eram împreună. Văd acum în minte, de parcă m-aș uita pe o ilustrată veche, cum ne plimbam printr-un parc. Nu recunosc locurile, nu-mi aduc aminte parcul, dar sunt totuși sigur că amintirea e reală, căci o văd atît de limpede în minte. În jurul nostru, fluturi, mii, milioane de fluturi. Violetul lor ne murdărește hainele, mîinile, obrajii. Ne sărutăm în timp ce fluturii ni se amestecă prin păr. Ea părea să fie atunci colacul meu de salvare. Eram atît de absorbit de ea, că shimbările care se produceau în lume nu mă mai speriau. Pur și simplu le ignoram. Ea era mai importantă atunci. Țin minte că am vrut să vorbesc cu ea, să o întreb ce crede despre toate astea. Aveam încredere în ea, știam că n-o să creadă că am înnebunit dacă o întreb niște lucruri atît de ciudate cum ar fi Luna cea nouă, fluturii, crăpăturile imense ce apăreau uneori în asfalt și în care se prăbușeau oameni, case și mașini, sau oamenii cu fața acoperită de bandaje care apăreau uneori în oraș. Așa speram, ca ea să îmi dea o soluție, să-mi spună că există o explicație pentru toate. Eram atît de naiv atunci cînd îmi imaginam asta. Ea nici măcar nu m-a privit cînd am întrebat-o. Pășea lăngă mine și se apăra cu mîna stîngă de fluturii care îi intrau în nas și nu o lăsau să respire. Hei, tu nu ai văzut Luna cea nouă, aproape am strigat eu, dar ea nu zicea nimic, parcă nici nu mă auzea. Apoi, treptat, m-am obișnuit și cu asta. Ea nu voia să vorbească despre lucrurile astea. Mi-a explicat, într-o noapte în care ne iubiserăm de parcă era sfîrșitul lumii, că, atîta timp cît nu vorbim despre ele, aceste schimbări ar putea să nu existe. Cuvintele noastre, credea ea, pot face însă ca lucrurile să devină ireversibile și, abia atunci, ar putea să ne afecteze. Era și ea atît de naivă, dar eu nu puteam să-i spun asta. Credeam că e mai bine să o las să creadă că nimic grav nu se întîmplase. În definitiv, chiar eu începusem, la un moment dat, să cred asta. Atîta timp cît eram cu ea, totul părea mai simplu, mai ușor de suportat.
Un zgomot puternic mă face să tresar. Am senzația că am ațipit cîteva clipe. Dincolo de ușă se aud niște foșnete, apoi ceva lovește din nou ușa. Încă o dată și încă o dată. Bubuitura o resimt direct în stomac, mă strîng, îmi lipesc fața de genunchi, simt cum, fără să vreau, lacrimile îmi inundă obrajii. Ușa nu va mai rezista mult. Știu, va trebui să mă ridic, va trebuisă-i înfrunt. Va trebui să fac asta. Dar ei nu mai au răbdare, zghîrie ușa cu ghearele, izbesc în pereți cu un hidrant. E un zgomot nu neapărat puternic, dar persistența lui și ritmul ce pare a fi imprimat hidrantului ce lovește pereții, asta face ca totul să fie terifiant. Mă chircesc, încerc să-mi ascund capul, cu ochii închiși și palmele lipite peste urechi, încerc să dispar. Să mă dizolv, să nu mai fiu în întunericul rece al coridorului. Sub pleoape imi apar din nou fluturii, movul lor și, dincolo de toate, zîmbetul ei.
Era foarte greu să o aduci cu picioarele pe pămînt. Părea că în orice clipă se va lovi de ceva, sau îi va cădea ceva în cap. Părea total neajutorată și totuși, acum cînd mă gîndesc, îmi dau seama că ea era, de fapt, cea puternică, cea adaptată, cea care ar fi trebuit să supraviețuiască. Cu toate astea, soarta își bate uneori joc de noi și răstoarnă lucrurile în așa fel că nu mai înțelege nimeni nimic. Într-o dimineață, încă de cînd m-am trezit, am știut că ceva iremediabil s-a întîmplat. Faptul că nu era în pat, că se trezise atît de devreme în dimineața aceea, nu era neapărat ceva extraordinar. Se mai întîmpla uneori, rar ce-i drept, să nu aibă somn și s-o găsesc înainte de răsăritul zorilor, doar în cămașa de noapte, cu picioarele goale strînse sub ea, pe canapeaua din bucătărie. O găseam acolo, privind în gol, cu o privire de somnambul. O luam în brațe, iar ea se culcușea la pieptul meu. O iubeam și mai mult în momentele acelea. În dimineața aceea, lucrurile erau însă altfel, căci ea nu era nicăieri. Dispăruse. La fel de brusc și de inexplicabil cum apăruse. Mult mai târziu am găsit biletul. Scris pe o jumătate de coala A4. Doar câteva cuvinte în partea de sus a foii. A trebuit sa le citesc de câteva ori pentru a le înțelege sensul. Deși, acum când îmi aduc aminte, îmi dau seama ca, de fapt, în clipa aia nu ințelesesem absolut nimic. Era și greu, căci erau doar câteva cuvinte care pareau scose din context. Parea să fie vorba de o explicație mai lunga.dar, cine știe de ce, ea nu a mai avut timp sa scrie pe hirtie decât concluzia. Credea ca eu voi înțelege, citind doar cele câteva cuvinte, voi înțelege zic totul. Nimic mai fals. Citeam și nu-mi venea sa cred. Scria doar atât: „Mi-e foarte frig, îngrozitor de frig. Iartă-mă, dar nu mai puteam suporta frigul ăsta.” Fără să înțeleg de ce, furia începea să mă cuprinda ca o iedera ce sufoca totul. Nu știam pe cine sunt supărat, nu știam pe cine urăsc, știam doar ca o forță neagră și demolatoare erupea în interiorul meu. Prima victimă a fost chiar bilețelul ei. Îl rupeam tremurînd, îl rupeam scrîșnind din dinți și cu toți mușchii încordați la maxim ca pentru un efort deosebit de mare, dar, în loc să scadă, forța cea neagră din interiorul meu creștea exponential, mă copleșea. Au urmat apoi câteva minute...ore poate, în care am încercat să descarc ura care crescuse în mine asupra lucrurilor din jur. Rupeam, distrugeam, striveam, spărgeam. M-am oprit doar atunci când casa mea se transformase într-un imens mormand de gunoi. Eram sfârșit, eram complet stors de energie, dar pîcla rămăsese întreaga în sufletul meu. Fără speranță, am adormit privind pe fereastră cum răsăreau, una lîngă cealaltă, cele doua Luni.
A urmat o perioadă tulbure din care nu-mi mai amintesc mare lucru. Un singur lucru revine obsedant: lipsa ei. Și faptul că eu o căutam. Fără speranță, dar o căutam. O căutam pe străzi și prin parcuri necunoscute, mă pierdeam prin cîrciumi sau prin labirintul tunelurilor de sub biserica din centrul orașului, încercam să mă feresc de colții animalelor himerice ce bîntuiau orașul, așa cum încercam să nu mă sufoc sub masca de respirat pe care acum, din cauza înmulțirii exagerate a fluturilor, o purtam mereu, o căutam pe ea, cu disperare o căutam,dar fusese limpede de la început că era zadarnic. Imagini disparate îmi răsar în minte, chipuri de oameni pe care i-am întîlnit în perioada aceea, răceala zidurilor coridorului pe care l-am descoperit sub biserica năruită, colcăială șerpilor pe care era apoape să calc cînd, orbit de lumină am ieșit din tunel la marginea gropii de gunoi a orașului, animalul acela ciudat, cu corp de șarpe, cu aripi și cap de cocoș și pe care l-am găsit înțepenit în fața vitrinei lucitoare a unui magazin de mobila și multe altele îmi vin acum în minte, rînjetul grotesc al copilului cu două capete și pielea acoperită cu solzi ca de șopîrlă, copil pe care, într-un acces de eroism de care nu mă credeam capabil, l-am salvat din coarnele unui satir, și multe altele îmi vin acum în minte, dar ele nu formează un tablou, o poveste, ci sunt doar cioburi de memorie, precum cioburile unei oglinzi ce nu-ți mai poate reflecta chipul. Eram pierdut în interiorul singurătății mele, în mijlocul singurătății orașului rătăcit în lumea care-și pierduse reperele, eram pierdut fără ea.
Urmează apoi o mare pată albă, un hiatus, o lipsă. Nu-mi mai amintesc nimic, de parcă zilele acelea nici nu au existat. De parcă schimbarea aceea cuprinsese chiar și durata zilelor, reducîndu-le la neant. Apoi, pe neașteptate, a venit din nou dimineața. Exact așa am simțit, de parcă soarele răsărea atunci pentru prima dată. Dar asta nu-mi mai stîrnea nici o bucurie. Din contră chiar. Era o dimineață rece, cu un cer plumburiu, foarte aproape de pămînt. În mod clar, era tot ce mai lipsea pentru a completa perfect starea mea sufletească. Ciudat însă, aveam o energie neagră în interiorul meu care mă obliga la un anumit tip de duritate. În prima parte a dimineții am încercat să mă comport normal. Mi-am făcut cafeaua, am înghițit aproape în silă niște chiftele pe care le-am găsit în frigider, am fumat cîteva țigări. Încercam să fiu cît mai calm si să mă comport normal, să nu arăt în nici un fel ura care începea să mă cuprindă, dar nu era deloc ușor. Undeva, într-un cotlon al cutiei mele craniene, se născuse un gînd. Îl simțeam ca pe o arsură, ca pe o rană ce tocmai se deschisese, dar, nu știam atunci de ce, era și un anumit gen de usurare, de liniște în gîndul acesta pe care încercam să-l alung uneori, iar alteori să fac abstractie de existența lui. Toate se schimbaseră în jurul meu și nimeni nu mă întrebase și pe mine ce părere am, sunt sau nu de acord, îmi doresc aia sau ailaltă. Nu, eu eram un biet cobai ce era pus înăuntrul roții și e pus apoi să alerge, este aruncat în mijlocul unui labirint, sau cine mai știe unde, iar el, bietul șoarece, prins în menghina unor decizii care nu au nici o legătură cu el, nu se poate opune, n-are decit să învărtă roata, sau să caute orbește ieșirea din labirint sau, într-un final, să se lase sfîrtecat pe masa de disecție și toate, pentru niște motive pe care, nu numai că nu le știe, dar și dacă le-ar afla, în mod sigur nu le-ar înțelege. Dar acum gata, pînă aici, zicea undeva, în creierul meu, gîndul cel nou ce se născuse, gata, acum cobaiul va mușca mîna savantului care va dori să-l arunce într-o nouă provocare, cobaiul va mușca, va sfîrteca carnea, va smulge degetul și se va umple de sîngele victimei, gata. Gîndul acesta era, într-un fel ca o ușurare, ca o supapă. Probabil că, în felul acesta, reușeam să eliberez o parte din frustrarea care mă copleșise, din ura ce se acumulase în mine și care dăduse pe afară odată cu dispariția ei, aveam în sfîrșit o modalitate, chiar dacă, deocamdată, pur teoretică, de a reacționa, chiar și violent, la toate schimbările din jurul meu. Ziua a trecut foarte greu. M-am dus, ca de obiocei la serviciu și am petrecut următoarele opt ore în atmosfera îmbîcsită a biroului meu. Încercam să mă concentrez la ceea ce aveam de făcut, dar îmi era aproape imposibil. Loveam tastele mai mult pentru a auzi zgomotul pe care-l făceau, dar, de fapt, ștergeam apoi rînduri întregi de caractere înghesiute unele în altele și care, oricum le-ai fi citit nu aveau nici o noimă. Timpul trecea foarte greu și aveam senzația că voi avea o întîlnire sau ceva de genul acesta, căci numai atunci mai simțisem așa ceva. Cu singura diferență că acum nu urma să mă întîlnesc cu nimeni, nu aveam nimic planificat, absolut nimic. În rest, despre orele petrecute la birou nu-mi mai aduc foarte multe aminte. Poate doar spaima fetei aceleia tinere care a intrat la mine în birou. A, și fluturii. Dar întîi fata. Scena a fost destul de scurtă, citeva secunde poate, dar, pentru mine, ea are o semnificație deși, e foarte posibil ca pentru fata aceea ea să însemne cu totul altceva. În fine, ideea e că, la un moment dat, în birou a intrat o colegă, o fată tînără ce se angajase cu doar cîteva zile în urmă. Avea un teanc de dosare în mînă și privea foarte preocupată prin sticla ochelarilor ei cu multe dioptrii. Era încă cu o mînă pe clanță, înțepenită în pragul ușii, atunci cînd, făcînd înconjurul camerei cu privirea, a întîlnit privirea mea. A avut un șoc, ca un frison, iar dosarele i-au zburat din mînă împrăștiindu-se în toată camera. Era ca și cînd ea era convinsă că biroul era gol și, cînd acolo, dăduse peste unul care se holba fioros la ea, sau, poate era altceva. Ea vazuse ceva în privirea mea, ceva ce o îngrozise. Nu știu, dar, întotdeauna cînd îmi aduc aminte de momentul acela, eu înclin să cred că a fost vorba de a doua variantă. A doua întîmplare a fost cea cu fluturii. Era spre sfîrșitul programului și era aproape întuneric. Era probabil ora patru, patru și jumătate, dar afară era aproape întuneric, dar lucrul acesta deja nu-mi mai trezea curiozitatea. Observasem de cîtva timp, ba chiar făcusem niște calcule în directia asta, că durata zilei descreștea permanent, și asta fără ca acest lucru să aibă legătură cu anotimpul. Sau, mai exact, în plus față de descreșterea obișnuită din perioada dintre solstițiul de vară și cel de iarnă. Mai mult chiar, fiindcă această descreștere începuse cu aproximativ un an în urmă, reușuisem să calculez că acum, față de aceeași zi din anul trecut aveam o pierdere de mai mult de trei ore. Conform unui calcul simplu, dacă această rată se menținea, în trei, maxim patru ani, urma să nu mai existe deloc zi. Bineînteles, asta în cazul în care calculele mele erau corecte. Dar nu despre asta voiam să spun ci despre fluturii violet. Violet eu un fel de a spune și asta nu fiindcă ei nu ar fi fost de fapt așa, ci fiindcă afară fiind deja aproape întuneric, culoarea lor era destul de greu de distins. Nu prea îmi mai aduc aminte cum am observat dispariția lor, știu doar că am făcut-o. Probabil faptul că vedeam din nou clădirile aflate peste stradă, sau faptul că nu-i mai auzeam lovindu-se de geamuri, nu știu, oricum, la un moment dat am conștientizat lipsa lor. Dispariția. Da, aerul era acum din nou aer, puteai vedea prin el, căci, nu se știe cum sau de ce, fluturii dispăruseră. Pur si simplu. M-am ridicat de la birou, mi-am lipit palmele de geamul rece. Era bine. Mai aveam cîteva minute, apoi urma să fac sau să întîlnesac ceva, nu știam, oricum ar fi fost, faptul că fluturii dispăruseră era un semn. Greu de interpretat. Poate era un semn bun și toate urmau, treptat, treptat să se întoarcă la normal, sau poate era un semn rău și, cine știe, urma o nouă încercare, o nouă schimbare. Nu știam atunci, dar mai erau doar cîteva minute și urma să aflu. Așa gîndeam și dorința de răzbunare și ura din mine era întreagă, ca un șuvoi ce, odată pornit, nu mai poate fi oprit.
În seara aceea a fost pentru prima dată după multă vreme cînd nu m-am mai urcat, ca de obicei, în automatul care ne ducea pe fiecare la locuința lui. Nu mi-a cerut nimeni explicații pentru gestul meu, dar eu am simțit necesar să mă explic, am încercat să însăilez o poveste despre o cunoștință care locuia foarte aproape, mai exact în blocul de vis a vis și pe care voiam să o vizitez. Ceilalți nici măcar nu m-au privit. Și nici vorbele mele nu cred că le-au auzit și, oricum, nu interesa pe nimeni explicația mea. Nu mai ieșisem de mult în stradă, așa că, la început mi-a fost destul de greu să-mi potrivesc masca. Făceam ce făceam și de fiecare dată o puneam greșit și rămînea o zonă, undeva sub bărbie, pe unde putea intra aerul și, evident, fluturii. O scoteam și încercam din nou să o pun, dar, probabil din cauza neîndemînării mele, greșeam din nou și trebuia să o iau de la început. Nu știu cît a durat scena asta, probabil că eram tare caraghios și ridicol chiar, dacă m-aș fi văzut din afară, dar eu eram nervos și asta mă făcea și mai neîndemînatic. În final s-a întîmplat inevitabilul: din cauza unei mișcări prea bruște am rupt catarama care se lega peste urechi și, fără ea, masca era complet inutilizabilă. Eram disperat, aproape că îmi venea să plîng, mă gîndeam la moarte, la sinucidere și așa am ieșit din clădire, cu gîndul că trebuie să o închei cu lumea asta, am deschis larg ușa de metal pregătit fiind să mă axfixiez cu aerul infestat de fluturii violet, să-i simt întrîndu-mi pe trahee, blocîndu-mi respirația, iar apoi acoperindu-mă, în timp ce mă prăbușeam pe asfalt. Doar că, din cauza surescitării, uitasem că, doar cu maxim o jumătate de oră înainte, văzusem de la geamul biroului meu dispariția fluturilor. Și, într-adevăr, ieșind în stradă fără mască, am constat că aerul era din nou respirabil, iar fluturii… Călcam pe ei și trupul lor trosnea și era un zgomot ca atunci cînd calci prin zăpadă înghețată, trosneau și se transformau într-un praf violet care se întindea peste tot, călcam pe ei și zăpada violet a corpurilor lor îmi ajungea pînă la glezne, dar era bine, era aproape ca o seară de Crăciun, n-ar fi fost nimic de mirare dacă ar fi apărut de undeva și un brad. Eram calm, eram liniștit, deși nu știam încă ce aveam de gînd să fac. Exista însă, undeva, în adîncul ființei mele un presentiment sumbru dar care nu mă speria în nici un fel, era ca un dat, ca un lucru ce avea oricum să se întîmple. Nici măcar atunci cînd, cîteva ore mai tîrziu, rătăcind pe niște străzi necunoscute de la marginea orașului, am înțeles ce voiam să fac, nici măcar atunci nu m-am îngrozit. Nu, nu eu îmi dorisem asta. Fusesem împins pînă aici. Nu eu schimbasem totul, nu eu schimbasem regulile, nu eu schimbasem lumea. Nu. Iar acum aveam și eu dreptul să reacționez, aveam și eu dreptul să-mi impun propriile reguli, aveam și eu dreptul să mă revolt. Măcar atît aveam și eu dreptul. Măcar atît. Acum îmi e destul de greu să-mi aduc aminte de momentele acelea, mă îngrozesc că, atunci ar fi putut să se întîmple exact așa cum mă gîndeam eu atunci, dar, în momentele acelea mi se părea normal, mi se părea că e firesc ceea ce vreau să fac, că e unul din modurile normale de a reacționa în fața unei lumi nebune, nebune. Da, voiam să ucid. Pur și simplu, să omor pe cineva. Oricine. Un necunoscut, să-l ucid fără a avea ceva special cu el ci, din contră, tocmai pentru că nu-l cunoșteam, să-l ucid nu atît pentru a-i face rău lui, ci pentru a-i face rău lumii ăsteia pe care nu o mai recunoșteam, să încerc să rup o cît de mică rotiță, o cît de mică pîrghie și asta nu neapărat în speranța că asta ar putea opri schimbările ci măcar pentru a arăta că pot și eu răspunde într-un fel, pentru a arăta că încă mai pot reacționa, pentru a arăta că încă mai sunt viu. Eram calm, eram liniștit, mai trebuia doar să-mi aleg victima. Străzile erau complet pustii, ceea ce era bine, pe de o parte, căci îmi ușura planul, dar era și rău căci nu apărea victima. Nu eram însă îngrijorat. Va apărea, îmi spuneam. Și așa a și fost. Aproape ne-am ciocnit, el venind de pe o stradă laterală. Părea destul de distrat, neatent, aproape să dea peste mine. Nu purta nici el mască și i-am putut vedea pe față surpriza în momentul în care m-a recunoscut. Zic recunoscut pentru că, deși nu-l mai văzusem niciodată și, sunt sigur, nici el pe mine, se pare că m-a confundat cu cineva căci, după primul moment de surpriză, mi-a zimbit și m-a salutat foarte respectuos. M-a întrebat cu ce treburi prin cartierul acesta, parcă stăteam în cu totul altă zonă. Am îngăimat o explicație complicată, lăsîndu-l să creadă în continuare că sunt cel care el credea că sunt. I-am întins apoi mîna, în semn că trebuie să ne despărțim și el, după ce mi-a strîns palma în palma lui micuță și umedă, s-a îndepărtat la fel de neatent la tot ceea ce era în jurul lui. Probabil tocmai de aceea nu a sesizat că eu îl urmăream în timp ce rumegam în minte planul de a-l ucide. Derulam diverse scenarii în care-i rupeam coloana vertebrală cu o lovitură bine țintită de genunchi, sau îl sufocam pe la spate, sau îi striveam capul cu o piatră, sau… Eram la zece metri în spatele lui și eram gata să-l ucid. Lumea trebuia să știe că și eu puteam juca dur, și eu puteam să calc în picioare regulile. Apoi, nu știu de ce, m-am oprit. Era o zonă de penumbră, căci felinarul de deasupra mea era stins. Aș vrea să pot spune că oprirea aceea însemna că voiam să renunț, dar realitatea este că, din contră, era momentul acela de încordare maximă dinaintea saltului final. Nu știam exact cum aveam să-l omor, dar, era sigur, în următoarele secunde aveam să o fac. Și, sunt convins de asta, aș fi și făcut-o. Eram pregătit, eram plin de ură, eram cu spatele la zid. Nu aveam încotro. Urma să reacționez. Nu s-a mai întîmplat ănsă nimic fiindcă, ca de atîtea ori, neprevăzutul a luat-o înaintea mea. Din spatele unei clădiri vechi ce stătea gata să cadă, au apărut patru tipi cu fețele bandajate. Oricine știa că trebuie să-i eviți, dar omul meu era prea neatent pentru a mai avea grijă la o regulă atît de elementară. Cei cu bandaje pe față l-au înconjurat și, fără să scoată un sunet, au început să-l lovească cu bîtele pe care le scoseseră de sub pelerine. Din casa cea veche ieșeau alții și alții. Mulțimea acea, cu pelerinele lor negre, în contrast cu bandajele ce le acopereau toată fața și cu bîtele ce suierau prin aer, păreau un mirapod uriaș, răsturnat pe spate, mișcîndu-și disperat nenumăratele picioare pentru a se putea reechilibra. Omul meu dispăruse înghițit de mulțimea aceea violentă și tăcută, se prăbușise la pămînt și fusese strivit de caldarîm de bîtele bandajaților. Nu mai vedeam nimic, decît bîtele care vîjîiau prin aer. Asta a fost una din ultimile amintiri pe care o mai am din lumea de afară. Atunci, în secundele acelea pe care le-am petrecut, îngrozit, în penumbra acelui felinr stins, am înțeles că gesturile și faptele noastre nu înseamnă nimic, mecanismul e mult prea mare și mult prea complicat pentru a-l putea influența în vreun fel. Nu aveam de ales, trebuia să încercăm să ne adaptăm, sau, dacă nu, să ne lăsăm striviți de roțile gigantice care schimbau lumea. Doar că eu nu mă simțeam pregătit de niciuna dintre cele două variante. În plus, cînd mă gîndeam la adaptare îmi aduceam aminte de ea, de soluția pe care credea ea că a gasit-o și anume să ignore schimbările, să se prefacă că ele nu există. Și, cu toate astea, uite că ea a fost cea care a cedat prima. Frigul spunea ea, frigul. Sau poate că ea a găsit o spărtură prin care a reușit să iasă, poate că ea a găsit fisura în jucul acesta gigantic în care noi suntem mai mici decît niște fire de nisip. Plîngeam în timp ce mă baricadam în casă, eram cu nervii la pămînt, nu mai știam nici ce vreau nici ce urmează să fac. Am închis ferestrele, le-am acoperit cu scînduri, le-am bătut în cuie, am baricadat ușa și am pus tot ce se putea pune între mine și lume. Nu mai sințeam nimic, nici oboseala nici durerea nici deznădejdea. Singurul regret era că, în felul acesta, îngropîndu-mă de viu în propria casă, puneam încă o barieră între mine și ea, oriunde ar fi fost ea. Dar nu mai aveam încotro. Nu mai aveam altă soluție, era modul meu de a spune că am pierdut partida, că am cedat. Speram ca acesta să fie finalul, totul să se oprească cumva aici. Evident, îmi dau seama acum, eram un mare inocent să pot crede asta. Nici nu am terminat bine de închis totul, că au și apărut. Nu-i auzeam, nu aveam cum să-i văd, dar îi simțeam. Erau peste tot în jurul pereților care mă apărau, erau peste tot, căutînd o fisură prin care să mă poată scote afară, îi simțeam. Nu am durat mult pînă cînd i-am putut și auzi. Un cor drăcesc de voci umane și de urlete animalice, apoi cîntece, o soprană, urmată de urletul lugubru al unui animal necunoscut, țipete și șoapte mirosind a sex și depravare, unghiile care rîcîiau betonul, iar acum, hidrantul cu care loveau ușa. Nu șiu cît a trecut, în întunericul și frigul dinăuntru timpul nu mai există. Într-o vreme i-am auzit glasul, mă chema, ma ruga, mă implora să ies. Am sărit în picioare, eram gata să o ascult. Se întorsese, trăia, reușise. Apoi, tocmai cînd mă pregăteam să dărîm baricada pentru a ieși, am înțeles că din nou e o înșelătorie, și nu puteam să fiu chiar atît de prost și să cedez la o farsă atît de ieftină. Cînd au înțeles că nu o să ies, glasul ei s-a transformat într-un urlet de lup și o întreagă menajerie părea să urle la unison. Îmi acopeream urechile dar nu aveam cum să nu aud, ei voiau ca eu să aud, să simt lacrimile ei care cădeau pe betonul rece, apa sărată a lacrimilor ei care se prelingea pe sub ușă și care-mi uda picioarele.
Furia asta a lor mi-a dat cumva sentimentul că eram pe cale să-i înving. Era clar că ei nu puteau să accepte ca cineva să iasă din joc. Nu puteau accepta că regulile lor pot fi încălcate. Trebuie, cu orice preț, să mă aducă din nou în lume, făceau orice pentru asta. Eu însă trebuia să rezist, știam că pot asta, doar zidurile și ușa, doar ele trebuiau să reziste. Hidrantul ce lovea ritmic și ghearele ce rîcîiau betonul. Trebuia să rezist, trebuia să rămîn dincolo de lumea lor absurdă, să rămîn închis aici, în întuneric. Aici timpul nu mai există. Nici lumea. Nici schimbările, nici fluturii mov și nici cele două Luni, nici oamenii cu bandaje pe față și nici chiar ea nu există. Aici, în vidul în care mă aflu nu mai există nimic. Doar tăcerea.
Ciulesc urechile. Da, e liniște. Nu știu cum și de ce, dar e liniște. Foarte liniște. E liniștea aia în care-ți țiuie urechile.E mult prea liniște. Apoi, îngrozit, observ crăpătura. Ușa a cedat sub loviturile lor și a ieșit din una din balamale. Va mai fi nevoie de doar cîteva lovituri și gata, ei vor fi înăuntru. Ei vor fi aici. De asta e așa liniște. E liniștea dinaintea ultimului asalt. Ei știu ca au cîștigat, savurează victoria iminentă. Tremur privind dîra de lumină. Tremur. În cîteva secunde ei vor fi aici. Vor intra, casă mă forțeze pe mine să reintru în lumea lor. Nu, nu puteam accepta asta. Mai bine mort, șopteam, mai bine mort. Am apucat gîtul sticlei și am lovit-o de podea. Bai bine mort, îmi șopteam. Nescăpînd nici o clipă din ochi dîra de lumină, tremurînd, încerc să-mi tai venele. Nu simt nici o durere, așa că am impresia că nu am reușit. Apăs cît pot pe ciobul de sticlă, în timp ce acesta îmi străpunge mîna. O dungă, încă una, încă una. Nici o durere, dar simt totuși sîngele care mi se scurge pe degete. Nici o durere. Apoi, din nou, vocea ei. Mă roagă să ies, altfel va intra ea, știu, îmi spune, că va intra. Știu foarte bine asta, așa cum știu că doar vocea e a ei. I-au furat și vocea, i-au furat lumea, i-au furat tot. Iar acum vor intra aici pentru a-mi răpi și mie tot ceea ce mi-a mai rămas. Dar ei nu știu că eu nu mai am nimic.Absolut nimic. Viața se scurge încet, e din ce în ce mai frig, foarte frig. Mă pierd încet pe podeaua rece de beton, dispar. De data asta, sunt aproape sigur, i-am învins. Chiar dacă ei au reușit să spargă ușa, chiar dacă, în cîteva secunde ei vor fi aici, chiar dacă eu nu mai am nimic, absolut nimic, de data asta eu sunt cel care a cîștigat. Doar dacă... încerc să mă ridic de pe podea, dar nu mai am putere, încerc să strig, să urlu, dar nu reușesc decît să șoptesc: doar dacă ei nu au schimbat și moartea...
Dincolo de ușă, o gheară zgîrie peretele. Un scaun e răsturnat, iar apoi o sticlă ce se sparge pe podea. Totul are o rezonanță ciudată, de parcă s-ar auzi dintr-o grotă, sau dintr-un tunel. În plus, bezna te face să rezonezi altfel, să percepi sunetele cu o altă intensitate și, parcă, cu alte organe. Parcă nu mai auzi cu urechile, ci cu pieptul, cu plămînii și cu inima. Din nou gheara, zgîriind peretele, apoi sunetul hîrtiilor rupte și apoi din nou șoaptele acelea nedeslușite.
Dincolo de ușa aceea e o altă cameră. Apoie o altă ușă. Iar dincolo de ea, o altă cameră. Apoi o ușă. Apoi o cameră. O ușă și dincolo de ea, o cameră. Ușă-cameră.
Dincolo de ușa aceea, chiar în clipa asta, un om își taie venele. Dincolo de cealaltă ușă, chiar în clipa asta, un alt om devine conștient de singurătatea lui. Tot în momentul ăsta, dincolo de o altă ușă, un om privește mirat pe fereastră cele două Luni ce au apărut pe cer.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Multumersc de lectura.
Si cred ca ai dreptate, textul nu e foarte legat.
 
Postat de catre Dragos Tudose la data de 2014-10-07 10:36:43
         
 
  Puțin cam dezlânat, zic. Nu atât de mult încât să se dilueze.
Aceeași obsesie a tunelelor. A subteranelor. În cele din urmă, a singurătății.
Vorbește un om singur, căruia îi este frică de singurătatea lui. Nu mai mult decât de lipsa ei.
"În singurătate aduci cu tine lumea", spunea Ionesco.
"În singurătate, lumea se transformă", conchizi tu. Pentru că singurătatea te! transformă.
Numai oamenii foarte singuri văd lucind mai multe luni.
Și haloul din jurul lor, și hăul...
 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2014-10-06 23:36:41
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23877
Comentarii: 120196
Useri: 1418
 
 
  ADMINISTRARE