FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
ION MINULESCU-poetul care a reabilitat romanța tradițională
Text postat de IONESCU-BUCOVU Ion
ION MINULESCU
- poetul care a reabilitat romanța tradițională.
(medalion literar)

La șaizeci și trei de ani, pe 11 aprilie 1944, Ion Minulescu moare subit la București în urma unui colaps cardiac provocat de emoțiile bombardamentului teribil din 4 aprilie 1944, în plină glorie literară.
Lumea boemă a capitalei rămâne uimită de dispariția atât de surprinzătoare a poetului ”Romanțelor pentru mai târziu”. Mai ales că Minulescu era o persoană seducătoare și excentrică atât în îmbrăcăminte cât și în spirit, mereu strălucitor și mereu prezent cu vocea lui de bariton la toate șezătorile literare pe care le patrona, recitindu-și poeziile.
Fiu de oltean din părțile Slatinei, născut la data de 7 ianuarie 1881, din tată, Theodor, de profesie cavaf și mamă, Alexandrina, casnică, Ion Minulescu duce o viață lipsită de griji, începe școala la Pitești și debutează în poezie la 16 ani. Termină liceul la București și pleacă la Paris ca student, rămânând șase ani fără a-și finaliza studiile. Aici este prins în vârtejul strălucitoarei boeme din epoca “belle époque”. În acest timp capital Franței trăia febra unor mari prefaceri civilizatorii, un fel de vârstă de aur cu puseuri avangardiste între simbolism și suprarealism în poezie, între naturalism și reformele proustiene în proză și între impresionism și orientările novatoare impuse de fauvism și cubism, în pictură. Acum modernismul nu mai era o erezie ci este asimilat cu valorile perene ale artei. Aici poetul îi cunoaște pe Jean Moreas, pe Paul Fort, Lucian Fabre, Paul Valery, ia cunoștință cu pictura lui Cezanne, Bonard, Gauguin, Toulouse-Lautrec, Van Gogh, Monet, Mattise și Giacometti. Poezia se redimensionează musical și pictural, proza prin opera lui Proust și Gide se modernizează, teatrul și cinematograful intră într-o nouă fază.
Minulescu este sedus de toate aceste înnoiri care-i vor schimba viața. Reîntors în țară după șase ani, vine cu un aer nou de schimbare și când îi apare în “ Convorbiri critice” romanța “În orașul cu trei sute de biserici”, Caragiale îi scrie lui Dragomirescu: “ Rogu-te, cine-o fi Minulescu? “În orașul cu trei sute de biserici” este ceva neprețuit. Ăsta nu mai e domnișoară! Ăsta e bărbat! Brava lui. De mult n-am mai avut așa o impresie. Îl salut călduros și-i mulțumesc pentru înalta plăcere ce mi-a făcut cu ciudatele-i versuri. Extraordinar! Dar despre ele, mai pe larg, când voi avea plăcerea să te revăd…”
Minulescu a fost un funcționar cu grad înalt în erarhiile de presă și cultură, un om cu relații care n-a dus grija banilor, a fost onorat și lăudat, a călătorit mult și a avut o viață de familie împlinită.
Scriitor prolific, a publicat 4 romane, a scris 11 piese de teatru, i s-au tipărit în timpul vieții 6 volume de versuri care i-au adus notorietatea, a făcut gazetărie, a scris cronică dramatică și plastică etc.
În anul 1914 s-a căsătorit cu pictorița și poeta Claudia Millian, fosta soție a epigramistului Cridim, având un copil, pe Mioara Lucreția.
Opera lui a avut în epocă, dar și după aceea, un destin mai puțin obișnuit. Receptarea ei frizează senzaționalul. Romanele “Coregent la limba română”, “Roșu, galben și albastru” și “Bărbierul regelui Midias sau voluptatea adevărului” alcătuiesc ciclul autobiogafic al scriitorului, care au avut o miză slabă asupra criticii. Povestitorul și nuvelistul Minulescu cultivă misterul și realismul sentimental ieftin și senzațional, venit prin filieră fantastică care se termină cu un deznodământ funest. Teatrul rămâne capitolul cel mai vulnerabil al creației minulesciene, deși în timpul vieții piesele lui au făcut furori. Între 1921 și 1943 i se joacă unsprezece piese de teatru în București, Iași sau Craiova. Piesele lui sunt piese amoroase de triunghi garnisite cu patetism și grandilocvență.
Opera lui care a trecut granița timpului a fost poeziea. El a reabilitat romanța sentimentală, gustată de contemporani dar și de cititorii de astăzi. Comentariile critice discern noutatea, alura șocantă a versului, ciudățeniile manieriste, pozele (Mihail Dragomirescu), Lovinescu semnalează noutatea fondului și a expresiei poetice, dar și muzicalitatea. Perpessicius vede în poezia erotică minulescian㠄cea mai personală din câte s-au perindat de la Eminescu încoace.” Chendi, din contră, vede în ea verbozitate, epatare, o anumită impostură, o sfidare a gustului contemporanilor. Arghezi îl desființează ca poet în pamfletul „Seara”.”Zgomotul operei sale- arată Arghezi- nu a trecut pragul cenaclurilor și al cafenelei, din inspirație îi rămân exterioritățile disparate, firimiturile, pleava, mătreața unei idei, pielea jupuită a unei imagini...e ca un plisc farfuridi răzbit în simbolism...el cântă numerele paisprezece, douăzeci și unu și șapte; iahturile, castelele, mătăsurile, săpunul Flora, fabricile de parfum..., complăcându-se în obscurități... imaginile lui sunt fie banale, fie imbecile... o elucrubație de cititor naiv și umflat...e plin de cuvinte străine... verbalism insipid și de prost gust...mahalagiu epatat și rafinat de cinematograf... Acest pamflet îl supără pe scriitor și în anul 1914 n-a mai scris niciun vers. Gustul publicului n-a ținut seamă de Arghezi, care de altfel i-a făcut o mare nedreptate. El se va răzbuna postum pe detractori. Există niște flash-uri portretistice ale unor contemporani, niște caricaturi din cuvinte: Camil Petrescu e „un țânțar cu aripi de avion”, Alexandru Filippide „ o sticlă ce Cotnar, uitată în dulap destupată”, iar Arghezi „ o perlă fină, strivită de copita unui măgar.” Succesul „Romanțelor...” este instantaneu. Cititorii adoră acest tip de poezie. Tudor Vianu ne spune c㠄... poetul se înfățișază pe sine ca un reprezentant al artei viitoare...” El impune figura unui poet urban atât prin motive cât și prin stările de spirit, pe care le cultivă. Și își ia ca aliat publicul.
Poezia lui vine de la Eminescu și Macedonski pe care aproape la început îi pastișază. După Eminescu romanța intră într-o mare criză, începe să fie erodată de tiparele desuete ale genului. Drept urmare Minulescu îi va crea un nou statut, o va adapta spiritului altei epoci.
După debut, el devine o strălucitoare vedetă, reciclând gustul publicului.
Venit de la Paris, o ia metodic, începe cu cafeneaua Kubler, introdus de Eugeniu Ștefănescu-Est. Prezența sa în boema bucureșteană capătă strălucire la Terasa Oteteleșteanu, fieful literaturii de avangardă. „ O cafenea este pentru artiști o universitate”- va zice Arghezi.
Cum spuneam, poezia lui Minulescu, încearcă recondiționarea romanței eminesciene, obosită nu de Eminescu, ci de epigonii ei. Prima modificare e și cea mai superficială. El rupe versul tradițional și-l „ răscăcărează”-cum zice Arghezi- în unități asimetrice, lăsând din punct de vedere grafic, impresia versului liber. Noua formulă marchează pauze, izolează cuvinte, afectează mesajul rimei. Versurile lui trebuie citite într-un anume fel, cu voce tare, teatral, cum de altfel o făcea în cafenelele literare.
Muzicalitatea poeziei e un artificiu tehnic de amplificare a sunetului melodic, o agresiune asupra urechii, menită să contracareze indiferența auditorului, textul are o fonetică turbulentă de efect. Apoi aduce sonoritatea neologismelor, sonoritatea numelor proprii, el schimbă șoapta, îngânarea, lamentația cu declamația și emfaza. Noua romanță practică un narcisism agresiv, pe un fond muzical asurzitor:
„Eu sunt o-ncrucișare de harfe
Și trompete
De leneșe pavane
Și repezi farandole,
În lacrimi port impertinențe sonorelor mandole.” Sau:
„Eu sunt o-mperechere de straniu
Și comun,
De aiurări de clopot
Și frământări de clape-
În suflet port tristețea planetelor ce-apun,
Și-n cântece, tumultul căderilor de ape...”

Mulți comentatori au evidențiat farmecul poeziei depărtărilor, lucru valabil câtă vreme poetul cultivă peisajul. Peisajele lui excelează în străluciri violente, unde se deslușesc numai formele gigantice. În „Roamnța soarelui” se desfășoară o perspectivă planetară:
„Dau fluviilor grații de reptile,
Dau mărilor priviri fosforescente,
Iar munților dau zare, aspecte de gorile,
Și brazilor, pe coaste, poziții indecente.”

El face din romanță o mică enciclopedie sentimentală. Astfel apar fauni, parce, nimfe, silvani, bacante, persoane notorii din lumea artelor, titluri din creații célèbre. Enigma eternului feminine devine și mai profundă când e purtată prin geografii vechi, cu nume fascinante; exotismul ca și senzualitatea, are la Minulescu o expresivitate doctă:
“Lesbos mi-a dedicate un temple,
Citera altul,
Mi-a dăruit arhipelagul cu toate florile
Și-argintul
Monezilor cu efigia lui Eros-blond
Din Orient,
Ovidiu m-a adus la Roma într-un sicriu de pergament…”
Erosul reprezintă tema și, în același timp, mitul cel mai consistent al romanței. In “Strofe pentru toată lumea” și mai ales în “Nu sunt ce par a fi” parodia creează ceea ce Minulescu însuși numește “romanța meschină”:
“Dac-ai crezut c-ar putea să fie
Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înșelat!...
N-a fost decât un început de nebunie,
De care-ntâmplător ne-am vindecat.”
Minulescu a trecut încet –încet de la simbolism la baroc. Romanțele lui sunt mărfuri de import aclimatizare pe sol românesc. El a îmbogățit natura poeziei românești cu un peisaj nou și peisajul simbolismului cu un colț de natură indigenă. El persiflează simbolismul. Peisajele minulesciene sunt baroce nu numai prin parcurile cu statui și nimfe, ci chiar în ipostazele sălbatice, cum ar fi tablourile marine. Ideea lumii ca teatru, cu care el se joacă pe o scenă imaginară, face carieră în epoca barocului.
În versurile lui se întrețes: nostalgicul, melancolia, enigmaticul, sentimental evadării, și, uneori, și poza cu declamatoriul. Romanțele sale distilează sentimente vagi, dominate de gesture teatrale, toate contopite într-o policromie pseudosimbolistă. În “Ecce homo” el este “ o-mperechere de straniu/ Și comun,/ De aiurări de clopot/ Și frământări de clape...”:
„Eu sunt o armonie de proză
Și de vers,
De crime
Și idile,
De artă
Și eres-
În craniu port Imensul, stăpân pe Univers,
Și-n vers, voința celui din urmă Nențeles!...”

Perpessicius a avut dreptate să considere că poezia erotica a lui MiINULESCU este cea mai personala de la Eminescu incoace.

Ion Minulescu:
A XI - porunca
Asculta, priveste si taci!...
Asculta, sa-nveti sa vorbesti,
Priveste, sa-nveti sa cladesti.
Si taci, sa-ntelegi ce sa faci...
Asculta, priveste si taci!

Când simti că păcatul te paste
Si glasul Sirenei te fura,
Tu pune-ți lacăt la gura
Si-mplora doar sfintele moaste -
Când simți că păcatul te paște!...

Când simti că dusmanul te-nvinge,
Smulgându-ți din suflet credinta,
Asteaptă-ți tăcut biruinta
Si candela minții nu-ți stinge -
Când simți că dușmanul te-nvinge!

Când brațele-ncep să te doara,
De teamă să nu-mbătrânesti,
Ramâi tot cel care ești -
Aceeași piatră de moara -
Când brațele-ncep să te doara!...

Iar când, cu ochii spre cer,
Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,
Ascultă, priveste și taci!...
Din brațe fă-ti aripi de fier
Si zboara cu ele spre cer!...

REFERINTE CRITICE:

N. Davidescu, Aspecte, I; Camil Petrescu, in Cetatea literara, nr. 3, 1926; E. Lovi-nescu, Critice, VII, IX; Perpessicius, Mentiuni, I; G. Calinescu, Istoria; S. Cioculescu, Aspecte lirice;T. Vianu, Figuri si forme literare, 1946; E. Sperantia, Amintiri din lumea literara, 1967; MINULESCU Tomus, 15 poeti; Maria Badescu, in Arges, nr. 1, 1968; P. Constantinescu, Scrieri, IV; D. Micu, inceput; C. Ciopraga, Literatura; O. Sulutiu, Scriitori si carti, 1974; E. Manu, Sinteze si antisinteze literare, 1975; I. Vartic, Spectacol interior, 1977; E. Manu, /. Minulescu si constiinta simbolismului romanesc, 1981; I. Pop, in Steaua, nr. 1, 1981; Al. Piru, in Ateneu, nr. 1, 1981; N. Carandino, in Astra, nr. 2, 1981; S. Cioculescu, in Romania literara, nr. 3, 1981; V. Fanache, in Steaua, nr. 12, 1981; MINULESCU Zaciu, in Steaua, nr. 12, 1981; F. Aderca, Contributii, I; C. Cublesan, Teatrul intre civic si etic, 1983; P. Mareea, Concordante si controverse, 1983; D. Dimitriu, Introducere in opera lui Ion Minulescu, 1984; D. Micu, Modernismul; MINULESCU Scarlat, Istoria poeziei romanesti, II, 1984; Adriana Iliescu, Poezia simbolista romaneasca, 1985; Mioara Minulescu, Amintiri despre Ion Minulescu, 1985; I. Pop, Jocul; G. Ivascu, Confruntari literare, II, 1986; Sina Danciulescu, Poetica minulesciana: interpretari critice, 1986; A. Sasu - Mariana Vartic, Romanul romanesc, II; R. Boureanu, Vazuti in oglinda timpului, 1987; I. Negrila, Insemnari despre scriitori, 1987; C. MINULESCU Popa, Clasici si contemporani, 1987; F. Aderca, Contributii, II; I. D. Balan, Repere critice, 1988; D. Caracostea, Scrieri alese, II, 1988; S. Mioc, Anamorfoza si poetica, 1988; MINULESCU Vasile, Conceptul de originalitate in critica literara romaneasca, 1988; S. Cioculescu, Itinerar critic, V, 1989; Gh. Grigurcu, De la Mihai Eminescu; Perpessicius, Scriitori, IV; A. Sasu - Mariana Vartic, Dramaturgia romaneasca, III.

Ion Ionescu/Bucovu
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE