FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Saxofonul mort sau opera neterminată și mărturia propriei fidelități întru credință
Text postat de Elena Stefan
Studiu de caz

Opera, orice operă, presupune talent și, de multe ori, de cele mai multe ori, sacrificiu. Mitul sacrificial al creației are puternice rădăcini în creația noastră. Fie și dacă ne rezumăm la Meșterul Manole și afirmația este demonstrată.

Poezia, marea poezie nu se află într-un raport biunivoc autor – lector. Receptarea unei poezii reprezintă un fenómen complex în care interelaționează un ansamblu de concepții auctoriale, materializate într-un text, cu toate denotațiile, conotațiile, trimiterile, subiacențele și întreg haloul poetic imaginat de către autor, cu universul informațional lectorial, ca ansamblu sinergetic al acumulărilor formative și informative care au condus la structurarea unui eu-lector la un moment dat. Iar această interrelaționare se face într-un context, de asemenea, dat, dat, de cele mai multe ori, dinamic și, poate, subiectiv, volátil.

Prin urmare, receptarea unui text poetic poate conduce la atâtea variante interpretative câți lectori sunt. Ba, la limită, aș putea afirma triumful lecturii asupra textului, textul fiind, în fapt, un dat, așadar, un conținut static. Dinamica textuală intră mai mult în competența lectorială decât în cea auctorială. Chiar și atunci când autorul a inclus în text hintuirle necesare reconstrucției unei dinamici a textului. Pentru că, textul, odată publicat, este asemenea unei piese arheologice care “viseaz㔠să fie descoperită, înțeleasă și interpretată.

Trecând la textul butterfly chill aut putem observa că autorul face trimitere la "ceva". Un "ceva" clar, precis, explicit. Dar un "ceva" simbolic. O creație. Și anume, un saxofon. Aceasta este creația pe care o invocă autorul textului: saxofonul sau un saxofon. Ca reprezentare simbolică a unei alte creații. A creației princeps, am putea spune. Creație care, în fond, face obiectul poemului. Saxofonul din metal. Însă, un saxofon mort. Adică, o creație care a sucombat. Și, mai mult, o sucombare de care autorul ei, se pare, fie nu este conștient ori conștientizat, fie nu a luat, el însuși, cunoștință. Pentru că, „bătrânul”, așa este denominat autorul creației din poem de către autorul poemului, ca reprezentare simbolică a creației princeps, ”bătrânul”, spuneam, suflă. Suflă încă. Ori mai suflă încă. Adic㠄utilizeaz㔠ori crede că utilizează sau se încăpățânează să utilizeze o creație care, iată, acum, tace. Pe care el, „bătrânul”, o crede sau continuă să o cread㠄vie” adică utilizabilă. Dar, din păcate, ea, creația este moartă. Sau „murită”. Prin urmare, zadarnică suflare, zadarnică zbatere. Metalul, adică, saxofonul, tace. Și nu o tăcere accidentală, reversibilă, circumstanțială sau, să spunem, motivat-temporară. Ci o tăcere definitivă. Ireversibilă. Eternă. O tăcere absolută. „ saxofonul e mort” spune mai jos „un fluture gras „ ieșit chiar din „pâlnia saxofonului” adică din creația însăsși! Din creația „bătrânului” ori utilizată de către „bătrân”. Ca operă ori creație de tip aspirațional. În fapt o aspirație. Acesta ar fi „libretul” textului. O creație proiectată a fi „o mare creație” și care ar trebui să ia o formă concretă, palpabilă, este ori se „naște” moartă. Adică, rămâne, poate, o simplă amăgire. Conștientizarea acestui aspect este făcută de chiar „vocea creației”, care se personifică. Și devine „un fluture gras”. Cu toate acestea, autorul creației nu realizează faptul și continuă să utilizeze ori să creadă că utilizează creația, respectiv, saxofonul, ca simbol al creației princeps. Iar vocea, „fluturele gras”, deși nu își explică și nici nu încearcă să-și explice, deși nu înțelege și nici nu încearcă să înțeleagă, odată ieșit din creație, din marea creație proiectată, devine pragmatic și sentențios: „maestre, saxofonul e mort. îngroapă-l.” Deși, așa cum am spus, acest „fluture gras” această voce pragmatică și imperativă nu are explicații asupra morții și nu o înțelege ori nu are motivația să o înțeleagă: „nu mă întreba de ce. eu unul, când se petrec lucruri de neînțeles, îngrop.” Aceast㠄voce” nu-și face prea multe probleme. Nu are frământări lăuntrice, angoase și altele de acest fel. Ea, „vocea”, are o soluție simplă și practică. Și o aplică ineluctabil: „când se petrec lucruri de neînțeles, îngrop.” Adică, uit, mă despart, ignor. Ce mai tura-vura! Fără sentimente ori resentimente, fără scuze ori acuze, fără regrete. Îngrop, pur și simplu. Având conotația evidentă: așa să faci și tu, „bătrânule” cu creația ta moartă. Sau care a murit. Un fel de mioritică spunere: „asta e”! Adică, fatalitate!
Însă, cu toată detașarea și cu tot pragmatismul soluției finale „îngrop” cum spune „vocea” ea ,”vocea”, se reconstruiește, se resensibilizează se umanizează. Sub impulsul „glasului omenesc”. Un fel de rapel la propria conștiință. Când constată că sufletul îi este tulburat și, totuși, poate, ca urmare a acestei recompuneri, reevaluează și dă o șansă. Creației princeps. „Am descoperit o poart㔠spune „vocea”. Adică o posibilitate de intrare-ieșire. Adică o șansă.
Odată reconstruită, „vocea” capătă caracteristicile unui eu uman dintre care moralitatea se detașează încă de la început. Și, poate, conștientizându-și parcă gestul imperativului îndemn la îngropare, ca un fel de aruncat cu piatra, apare frământarea dichotomică: trădarea „bătrânului” ori propria credință. Respectiv, propria fidelitate:
„te las. din perspectivă morală, trădând acum și nu mai târziu, stau mărturie credinței mele.” Acum ori mai târziu. Oricum „trădare” este. Sau va fi!
Finalul poemului potențează inexplicabilul, neînțelesul. Acel neînțeles care conduce la soluția „îngrop” „te las. în felul ăsta, sfârșitul devine la fel de obscur ca începutul." Și aduce începutul și sfârșitul în același plan adică în planul obscurului. Sau cum ar spune Omar Khayam „ce rost avu venirea și-acum ce sens plecarea?” Cu referire la nematerializata „operă (creație) amăgire” Simbolizată prin „saxofonul mort”
Să mai remarc faptul c㠄avant sa mort” saxofonul a reprezentat o vrajă, o amăgire, o speranță. Care, iată, acum s-a rupt. Consecințele? Mari dezamăgiri. Care schimbă patternul comportamental al adepților și chiar al contextului.
„vraja s-a rupt.
valurile se sparg mai departe, ritmul e altul.
o vioară încărunțește, felinarele albesc.
la mese murdare, îndrăgostiții plătesc și pleacă.”

Lecturând, din afară, acest poem la o astfel de cheie de lectură poate ajunge cineva interesat și cu aplecare spre poezie. Sau tinzând, asimptotic, spre o astfel de cheie. Oricum, validă. Și, chiar, confirmată într-un fel de către autorul poemului. Așadar, poemul, în sine, are propria sa autonomie, propriul său statut poematic. Însă, în plus, pentru lectorul europeic atent, decriptarea integrală a acestui, repet, ingenios poem, mai presupune și contextualizarea în acest spațiu. Care presupune lectura și înțelegerea a cel puțin alte două texte. Ori replici. Replici-arc peste text. Las cititorilor plăcerea de a le descoperi. Prin urmare, vă invit la clipa când se prind fluturi.

PS. Despre suferințele stilistice ale textului am vorbit. Așa că nu mai dezvolt.



Textul original


butterfly chill out

zadarnic suflă bătrânul, metalul tace.

vraja nopții s-a rupt.
valurile se sparg mai departe de țărm, dar ritmul e altul.
o vioară falsează, felinarele se sting.
la mesele murdare, îndrăgostiții plătesc și pleacă.

după câteva clipe,
din pâlnia saxofonului iese un fluture gras,
care spune:

maestre, saxofonul e mort.
îngroapă-l.
nu mă întreba de ce.
eu unul, când se petrec lucruri de neînțeles, îngrop.

adineauri m-a trezit un glas omenesc,
sufletul meu e tulburat. am descoperit că pâlnia e o poartă.

te las. din perspectivă morală,
trădând acum și nu mai târziu, stau mărturie credinței mele.

te las. în felul ăsta,
sfârșitul devine la fel de obscur ca începutul.


Textul, spun eu, eliberat de truisme

butterfly chill out

"zadarnic suflă bătrânul, metalul tace.

vraja s-a rupt.
valurile se sparg mai departe, ritmul e altul.
o vioară încărunțește, felinarele albesc.
la mese murdare, îndrăgostiții plătesc și pleacă.

după câteva clipe,
din pâlnia saxofonului iese un fluture gras,
care spune:

maestre, saxofonul e mort.
îngroapă-l.
nu mă întreba de ce.
eu unul, când se petrec lucruri de neînțeles, îngrop.

adineauri m-a trezit un glas omenesc,
sufletul meu e tulburat. am descoperit o poartă.

te las. din perspectivă morală,
trădând acum și nu mai târziu, stau mărturie credinței mele.

te las. în felul ăsta,
sfârșitul devine la fel de obscur ca începutul."


Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  erata: "ia"  
Postat de catre mihai robea la data de 2013-12-08 20:15:15
         
 
  mai rau e cand acest Ciocanel se transforma in ditamai barosul in mana vreunui teoretician-Judecator care scrie istorii fara sa aiba, cum se spune in popor, "simțu'"; dar care, datorita instructiei, modului in care pune problema, posibil stilului, poate induce in eroare.  
Postat de catre mihai robea la data de 2013-12-08 20:04:37
         
 
  inca nu s-a inventat, pana acum, o masina prin care sa bagi omul dornic si sa scoti poetul. Cand se va inventa asa-ceva ...s-a terminat cu poezia! Ca experiment il poti aseza nitelus pe nicovala criticii si-l poti bate putin (la cap), ca sa vezi ce iese... magiun, curge vin de coacaze, lapte de pasare - depinde de ciocanelul care i-a reflexele.  
Postat de catre mihai robea la data de 2013-12-08 19:54:03
         
 
  doamnă Amelia, am citit-o, adineauri

http://www.povesti-pentru-copii.com/hans-christian-andersen/craiasa-zapezii.html

mi-a plăcut; atât mi-a părut rău, de cioroi, că știa limba oamenilor.
de-acum, când o fi să fie, sper să fiu fiu primit în Împărăția Cerurilor
 
Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2013-12-08 16:24:21
         
 
  Domnule Stefanescu, în nimicnicia mea, cum zis-a actorul, am crezut că tocmai ați citit cartea puștiului mneavoastră. In fapt, chestiile astea (scuzați-mi barbaria) arhetipale, așa, ca povestea, ne cam urmează prin trecerea literară ori viețuitoare, cam mereu. Știți, Crăiasa asta nu-i cu păpuși Barbie și nici cu zmei, e, cumva, Mare, e, ca soldățelul cel de plumb sau ca tinerețea aia eterna, fără bătrânețe e, sunt, de citit.

In ce privește indiciile, nu-mi luați bucuria de a afla, cum zis-a Agatha, ultimul negru mititel. Ala din ceață.

Vă doresc succes în noapte



 
Postat de catre Amelia Cojocaru la data de 2013-12-08 14:11:57
         
 
  Păi da! Și eu țin minte așijderea
Cum onor doamna Amelie, însăși ea,
Ți-a dat pe la nas cu crăiese de nea
după care a dat-o pitită după perdea
Strigând cum c-a fost o greșală
Că el, răvașul, fără-ndoială
Altcui a fost adresat
Nevrând să vorbească cu vreun păcat".

 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-12-08 13:06:23
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  doamnă Amelia,

atît de rară (și cu atăt mai prețioasă, pe măsură ce se rărește) e trecerea dvs. pe sub (lăngă, peste, prin) ghicitorile mele, încât de dragul ei am să le anexez de-acum încolo (scuzați-mi barbaria) un hint, adică sugestie, indiciu - ceea ce ar folosi, zic eu, la evitarea reciprocă a confuziilor; astfel, dacâ-n prima etapă a ridicării vălului, aș fi aflat că gândul v-a dus la Crăiasă Zăpezii, aș fi pus mâna să citesc povestea / mărturisesc cu jenă, pănă la vârsta asta n-am făcut-o, detestând de mic copil poveștile cu prințese - cu gagici și păpuși, în general, vă rog să mă scuzați. dar atunci când mi-am exprimat nedumerirea (n-am zis chiar uluiala) dvs ați spus sorry, am postat greșit comentariul, și v-ați retras. ca să fie clar despre ce vorbesc, repostez poezia, în care e vorba de fascinația pe care o exercită asupra mea o doamnă din blocul de vizavi - care se numește, într-adevăr (poezia) "noaptea" (dacă vreți, a minții):

noaptea ieși pe-acoperișuri
goală
argintie
nimic de făcut - citesc de la geam

așa cum pot

e iarnă dar
sânii tăi sunt meri înfloriți
pe care scrie
here / click here to play / reason of joy and beauty

rămân la pândă
surâd
un surâs stângaci - panteră
sângerândă

noaptea-i trezie

frig
și mi-e frig
și gândurile mele nu-s curate
cerul e spart
vântul în părul tău e scâncetul ierbii
uscate

sus
aur negru frig și chiciură
jos
un radio
și cearșafuri goale
nu știu nimic dar simt - sărut - am sărutat
cândva în somnul meu de locatar - genunchii tăi de pal melaminat


în final, mărturisindu-vă că povestea corespunde realității - mai puțin acoperișul, care de fapt e un balcon închis cu termopan, vă mulțumesc pentru binevenita precizare.
 
Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2013-12-08 11:43:38
         
 
  Acum câteva zile, autorul a postat un text, Noaptea, se numea...De la prima lectură, fără să-mi pun multe întrebări (greșeala mea, dar poemele astea sunt ca ghicitorile, unica bucurie-satisfactie fiindu-mi aflarea cheii lor) l-am priceput ca scenă din Crăiasa zăpezii. Mi s-a părut clar, am lăsat și un comentariu în sensul ăsta. La textul ăsta cu fluturele, tot așa, fără nedeslușite întrebări, am văzut o ecranizare modernă a parabolei biblice a măslinului. Personajul apărut din inspirația autorului este, doar, fluturele-diavol înaripat ce recomandă îngroparea inutilului, ca și a minunii, cea neînțeleasă de ochiul pozitiv al omenescului.

Ce sens ar mai avea un saxofon care nu mai bucură pe nimeni? Iisus a blestemat măslinul, însă diavolul face din inutil o poveste trebuincioasă celor înțelepți. Care știu ca Dumnezeu există, și minunea există, dar preferă să închidă ochii.

Habar nu am, și nici nu mă interesează, sincer, cele ce urmează comentariului meu. I-aș da o steluță. Textului.

 
Postat de catre Amelia Cojocaru la data de 2013-12-08 09:49:09
         
 
  'mic argument al faptului că eticul nu poate justifica eroticul; deși, incontestabil, crima rămâne crimă'
(Vasile Munteanu)

Stimate domnule Vasile Munteanu,
In afara de aspectul ei erotic, cu care sunt suta la suta de accord, crima comisa de Mesterul Manole are si un profund sens religios. Pe tot mapamondul nu se cunoaste un alt monument la fel de sfant cum este Manastirea Curtea de Arges, a carui temelie sa fi fost zidita pe o crima asa de odioasa. Se stie ca marele domnitor Negru Voda, care nu a pretins niciodata ca ar fi fost un sfant, mai omora din cand in cand cate un boier; dar niciodata la manie ci numai cand era necajit. Si niciodata in biserica, in cimitir sau in alte locuri sfinte. Fiindca domnitorul, fiind si luminat si pios, stia ce se face si ce nu se face. De asta cand a auzit cum geme Ana din zidul ctitoriei lui si-a dat seama ca pamantul lu-l mai poate rabda pe Mesterul Manole decat in calitate de mort. Si i-a luat scara. Cum Mesterul Manole, voind sa dejoace planurile domnitorului s-a bulucit spre scarile celorlalti noua zidari, Maria Sa s-a vazut nevoit sa le i-a scrile la toti. Inca noua morti nevinovati si cu Ana zece. O crima odioasa duce totdeauna la alte crime; fiindca nu-i place sa stea singura!

p.s.
Eu sunt convins ca pana si tovaraul general Peia, daca ar avea ocazia sa-l prinda pe cel mai urat lup de mare din istoria Poporului Roman in interiorul santierului Catedrale Neamului (am visat eu sau chiar asa se numeste) nu ar avea lipsa de inima pe care a avut-o Mesterul Manole cu sotia lui Ana. Adica nu l-ar zidi de viu, cu toate ca el, spre deosebire de Ana, probbil ca ar merita. Si in nici un caz nu l-ar pune in zidul catedralei. Generalul, cunoscut pentru umanitatea lui, cu o singura miscare de caramida, ar rezolva urgent problema, dupa care ar zidi cadavrul intr-un buncar de beton sigilat cu noua lacate si cu al lui Manole zece; pentru a-i taia orice pofta de reniviere. Pai daca pana si un general ateu este capabil de astfel de acte de caritate, ce fel de ziditor de manastiri trebuie sa fi fost Mesterul Manole?!
 
Postat de catre Dumitru Cioaca la data de 2013-12-07 19:05:22
         
 
 
*

mic argument al faptului că eticul nu poate justifica eroticul; deși, incontestabil, crima rămâne crimă

îmi cer scuze că nu voi aborda tema principală a acestui text; dar cunoscându-i resorturile și fiind de părere că provocatorul [devenit propria victimă] nu merită nici timp, nici energie, cu voia dv voi evita subiectul.

însă asupra temei deschise de către domnul Dumitru Cioacă, mi-aș permite un punct de vedere diferit atât abordării domniei sale, cât și interpretării general-acceptate.

am numit „mic-argument” aceste rânduri, deoarece ele nu își propun nici să epuizeze subiectul, nici să argumenteze inatacabil; pur și simplu mi s-a părut plină de potențial abordarea domnului Dumitru Cioacă, motiv pentru care am fost atras mai mult de posibilitatea dezbaterii.

când creația devine propria temniță (a se vedea în acest sens studii de caz asupra comportamentului sexual al instituționalizaților), iar naturalul din individ, în ciuda limitării, nu își trădează pornirile, tot ce îți dorește individul este identificarea (împreunarea) cu obiectul adorării („ce Dumnezeu a unit omul nu poate despărți”); trăirea este atât de intensă, încât propria personalitate este anulată; motiv pentru care, paradoxal sau deloc paradoxal, nu mai putem analiza atitudinea nici în termenii egosimului, nici ai altruismului („scris este: bărbatul vicios se va mântui prin femeia virtuoasă”).

dpmeudv, sacrificialul Anei în cadrul creației, deși corect ca interpretare, este greșit ca atribuire; în creație nu există loc pentru „terț”; să ne amintitm ce spune Platon în “Phaidon” (sau Despre Suflet): “zeii nu pot fi mituiți”.

prin urmare, înclin să acord mai multă importanță Echilibrului (diurn), precum și Dezechilibrului (nocturn), ce caracterizează explicit atât natura, cât și creația (umană), implicit atât individul, cât și creatorul (uman). Vă propun să evidențiem actele Anei care participă la Echilibru: istovește în gospodărie, străbate o distanță deloc neglijabilă (și nu oricum, împovărată), suportă vitregia naturii; toate acestea pentru ce? pentru că ea participă (fără preget, fără îndoială) trup și suflet la imaginea în oglindă a Creației Universale, la “famile”, la dualitatea Unu-ului; desigur, suntem atât de obișnuiți cu aceste acte, încât pentru majoritatea (mai ales pentru bărbați) ele par banale; în realitate, trebuie să acceptăm că Ana [în literatura românească întruchipând indiscutabil un anume prototip al femeii-... (las fiecăruia libertatea atriburii)] este o Jertfă-Vie.

de cealaltă parte, ce avem? neputința lui Manole de identificare cu aspectul formal al propriei viziuni asupra Divinității, din perspectiva sa, deopotrivă plăsmuire și măsluire [în dubla sa accepțiune (din sl. „maslo” + ulei): de slujbă făcută unui muribund, dar și de înșelăciune, de trișare (a Creației)]. Nici nu ar putea fi altfel, pentru că de natură divină în creația specific umană nu este aflarea, ci căutarea. Un creator nu poate fi imaginat altfel decât drept o natură virilă, iar aceasta, virilitatea se cere fie consumată, fie sublimată. Prin urmare, zidirea Anei este o formă de împreunare cu sine, de anulare a dezechilibrului interior prin posedare, prin stingerea impulsiunii erotice. el nu devinde victimă degradării specifice omului obișnuit, meseriașului de rând: „și Manole zece, care-i și întrece”. el nu poate avea raporturi cu persoane de același sex (specifice instituționalizaților – comportament observat inclusiv la animale), dar nici nu își poate finaliza opera viețuind scindat.

Concluzie preliminară: consider eronat a vorbi despre sacrificialul Anei; la fel cum am vorbi despre scrificialul animalului cu care Avraam a înlocuit propriul fiu; cred că, în interpretarea general-acceptată, se confundă prea ușor propria creație (propriul fiu) cu surogatul (animalul). Mai exact, valențele etice ale Anei pot fi considerate astfel cât timp este vie; moartă ea este echivalentul impulsiunii erotice a lui Manole; care poate fi acuzat de crimă și, eventual, de necrofile (poate că acesta este și motivul pentru care noaptea surpa ce zidea ziua – ziua regreta, noaptea dorea din nou...); dar nu de imoralitate.

*
 
Postat de catre Vasile Munteanu la data de 2013-12-07 16:11:43
         
 
  "Opera, orice operă, presupune talent și, de multe ori, de cele mai multe ori, sacrificiu. Mitul sacrificial al creației are puternice rădăcini în creația noastră. Fie și dacă ne rezumăm la Meșterul Manole și afirmația este demonstrată."
(doamna Elena Stefan)

Doamna Elena,
Sa inteleg ca dumneavostra sunteti de accord cu crima celui mai sadic constructor din Literature Romana?! S-o zideasca pe Ana de vie, cand ea era asa de cinstita si plouta cand a venit sa-i aduca de mancare nenorocitului? Ana, chiar si in cazul in care s-ar fi culcat cu toti zidarii din echipa lui Manole, nu merita o astfel de barbarie.
 
Postat de catre Dumitru Cioaca la data de 2013-12-07 11:38:26
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23865
Comentarii: 120183
Useri: 1417
 
 
  ADMINISTRARE