FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
un fragment de text
Text postat de Corneliu Traian Atanasiu

Într-o zi, când, conducându-mi mașina, demaram pe verde cu o întârziere de o secundă, și în timp ce răbdătorii noștri concetățeni claxonau puternic și neîntrerupt în spatele meu, mi-am amintit dintr-o dată de o altă întâmplare, survenită în împrejurări asemănătoare. O motocicletă condusă de un om mic de statură și uscățiv, purtând ochelari și pantaloni de golf, mă depășise și se oprise în fața mea, pe roșu. Stopând, omulețul blocase motorul și se străduia în zadar să-l pună iar în mișcare. Pe verde, i-am cerut, cu obișnuita mea politețe, să se dea la o parte cu motocicleta, ca să pot trece. Omulețul se chinuia înainte, străduindu-se să pună motorul în mișcare. Conform regulilor amabilității pariziene mi-a răspuns, așadar, să mă duc la dracu. Am insistat, tot politicos, dar cu o ușoară enervare în glas. Pe dată am putut afla că dacă nu mă potolesc n-o să-mi fie bine. În acest timp în spatele meu s-au auzit câteva claxoane. Cu și mai multă hotărâre l-am rugat pe interlocutorul meu să fie civilizat și să nu mai împiedice circulația. Arțăgosul personaj, scos fără îndoială din sărite de încăpățânarea motorului său, mă informă că dacă mi s-a făcut poftă de o bătaie soră cu moartea mi-o va da cu dragă inimă. Atâta cinism m-a umplut de o sfântă mânie și am coborât din mașină cu gândul să-i trag o chelfăneală acelui bădăran. Nu cred că sunt laș (dar câte nu credem când e vorba de noi înșine!), îmi depășeam cu un cap adversarul, iar mușchii mă slujiseră întotdeauna. Sunt convins și acum că până la urmă nu eu aș fi fost cel bătut. Dar nu apucasem bine să cobor, că din mulțimea ce începuse să se adune a și ieșit un individ. Repezindu-se la mine, mi-a strigat că sunt o lepădătură și că nu-mi va îngădui să lovesc un om care, aflându-se pe motocicletă, nu se poate apăra. M-am întors către acel viteaz, dar n-am apucat să-l văd. Chiar în acea clipă am auzit motocicleta pornind și am primit o lovitură puternică peste ureche. Până s-apuc să mă dezmeticesc, motocicleta era departe. Buimac, m-am îndreptat mașinal spre bravul d'Artagnan, dar, în aceeași clipă, din șirul nesfârșit de vehicule s-a pornit un concert exasperat de claxoane. Eram din nou pe verde. Atunci încă zăpăcit, în loc să-l scutur puțin pe individul care strigase la mine, m-am întors cuminte la mașină și am demarat, în timp ce imbecilul mă blagoslovea cu un "nenorocitule" de care mi-aduc aminte până azi.

Întâmplare lipsită de importanță, veți spune. Desigur. Numai că mi-a trebuit multă vreme s-o uit. Aveam, totuși, scuze. Mă lăsasem lovit fără să răspund dar nu puteam fi acuzat de lașitate. Surprins, încolțit din două părți, îmi pierdusem capul, iar claxoanele mă zăpăciseră și mai mult. Totuși, mă simțeam nefericit de parcă onoarea mi-ar fi fost terfelită pe vecie. Mă vedeam în închipuire urcând în mașină, fără nici cea mai mică reacție, sub privirile ironice ale unei mulțimi cu atât mai bucuroase cu cât în acea zi purtam, îmi amintesc prea bine, un costum albastru foarte elegant, în urechi îmi suna din nou acel "nenorocitule" care totuși, mi se părea întemeiat. Dădusem înapoi în public. De vină fuseseră împrejurările, e drept, dar împrejurări există totdeauna. Cu întârziere, îmi apărea limpede ce-ar fi trebuit să fac. Mă vedeam doborându-l la pământ cu un pumn zdravăn pe d'Artagnan, urcându-mă în mașină, urmărindu-l pe nespălatul care mă lovise, ajungându-l din urmă, imobilizându-i motocicleta la marginea trotuarului, luându-l deoparte și dându-i chelfăneală pe care o merita din plin. Acest film, cu câteva variante, s-a desfășurat de sute de ori în închipuirea mea. Dar era prea târziu și timp de câteva zile am clocit în mine o ciudă plină de venin.

(Textul de mai sus nu-mi aparține. Nu știu dacă l-a scris un dizident fabricat sau un securist de treabă. Sînt convins că se va găsi un analist competent care-l va bunghi pe autor și-l va face, după obiceiul locului, de ocară. E evident că nimeni nu scrie pe lumea asta decît ca să se dea în stambă și să de apă la moară detractorilor. Nu-l iertați. 5...4...3...2...1...pe el!)

Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Mai adaug un mic fragment care se integrează singur ca moment între celelalte:

În acea noapte de noiembrie, cu doi sau trei ani înainte de seara în care mi s-a părut că aud un râs în spatele meu, traversam podul Royal, îndreptându-mă către malul stâng al Senei, unde îmi aveam locuința. Era unu după miezul nopții și cădea o ploaie măruntă, un fel de burniță, iar rarii trecători se grăbeau către casele lor. Tocmai mă despărțisem de o prietenă, care, fără doar și poate, dormea acum de mult. Eram fericit că merg pe jos, cu trupul puțin amorțit, dar calm, hrănit cu un sânge blând ca ploaia care cădea. Pe pod, am trecut pe lângă o siluetă întoarsă cu spatele, care, aplecată peste parapet, părea că privește fluviul. Uitându-mă mai bine am văzut o femeie tânără și subțire, îmbrăcată în negru. Între părul întunecat și gulerul mantoului i se zărea doar ceafa, proaspătă și umedă, la care n-am rămas nesimțitor. Dar, după o clipă de șovăială, mi-am văzut de drum. Ajuns la capătul podului, am apucat-o pe chei, în direcția cartierului Saint-Michel, unde locuiam. Străbătusem cam cincizeci de metri, când am auzit zgomotul — care, în ciuda distanței, mi s-a părut asurzitor în liniștea nopții — unui trup ce se prăbușește în apă. M-am oprit brusc, dar nu m-am întors. În clipa următoare, am auzit un strigăt, repetat de mai multe ori, ce cobora în josul fluviului și care dintr-o dată s-a stins. Tăcerea care a urmat în noaptea încremenită brusc mi s-a părut nesfârșită. Am vrut să alerg, dar am rămas țintuit locului. Cred că tremuram din tot trupul, de frig și de spaimă. Îmi spuneam că trebuie să acționez repede și totodată simțeam cum mă năpădește un fel de slăbiciune de neînvins. Am uitat ce gând mi-a venit atunci. "Prea târziu, prea departe..." sau ceva în felul ăsta. Continuam să ascult, nemișcat. Apoi, cu pași grăbiți, m-am îndepărtat prin ploaie. N-am prevenit pe nimeni de cele întâmplate.
Dar iată c-am ajuns, asta-i casa mea, locul unde mă adăpostesc! Mâine? Da, cum vreți. Vă voi duce cu plăcere pe insula Marken, o să vedeți și Zuider Zee. Ne întâlnim mâine la "Mexico-City". Cum? Femeia aceea? Nu știu, cu adevărat nu știu nimic. N-am citit ziarele. Nici a doua zi și nici în zilele următoare.

 
Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-11-26 21:22:36
         
 
  Între cele două fragmente, iată un altul:

Călcam pe frunzele galbene și prăfuite care aminteau încă de vară. Cerul se acoperea treptat cu stele, pe care le zăream doar la răstimpuri, atât cât mă aflam între două felinare. Mă bucuram de tăcerea aceasta, de blândețea serii, de orașul pustiu. Eram mulțumit. Avusesem o zi bună: un orb, reducerea de pedeapsă pe care o nădăjduiam, calda strângere de mână a clientului meu, câteva fapte mărinimoase și, în cursul după-amiezii, o strălucită improvizație în fața câtorva prieteni despre asprimea clasei noastre conducătoare și despre ipocrizia elitelor.
M-am dus pe Podul Artelor, pustiu la acea oră, spre a privi fluviul care abia se mai zărea în întunericul ce se lăsase de-a binelea. Cu fața către Vert-Galant, dominam întreaga insulă. Simțeam cum mă năpădește un uriaș sentiment de putere și, cum să vă spun, de împlinire, care-mi umplea inima de o nemărginită bucurie. M-am îndreptat de spate și tocmai mă pregăteam să-mi aprind o țigară, țigara pe care o fumezi când ești mulțumit, dar, chiar în clipa aceea, în spatele meu cineva a izbucnit în râs. Uimit, m-am uitat repede într-acolo: dar nu era nimeni. M-am dus până la parapet: nu se vedea nici o șalupă, nici o barcă. M-am întors iar cu fața către insulă și din nou am auzit în spatele meu acel râs, puțin mai îndepărtat, ca și cum ar fi coborât în josul fluviului. Stăteam acolo, nemișcat. Râsul descreștea, dar îl auzeam încă limpede în spatele meu, venit de nicăieri sau poate din apă. În același timp, îmi simțeam bătăile grăbite ale inimii. Vă rog să mă înțelegeți bine, râsul acela nu avea nimic misterios în el, era un râs sănătos și firesc, aproape prietenos, care nu făcea decât să pună lucrurile la locul lor. Curând, de altminteri, n-am mai auzit nimic. Am luat-o din nou pe chei, am apucat-o pe strada Dauphine, mi-am cumpărat țigări, deși n-aveam nevoie. Eram buimăcit, respiram cu greutate. Seara i-am telefonat unui prieten, care lipsea însă de-acasă. Șovăiam dacă să mai ies sau nu, când deodată am auzit râsul chiar sub fereastra mea. Am deschis-o. În stradă, câțiva tineri se despărțeau, veseli. Am închis fereastra ridicând din umeri: mă voi apuca să studiez dosarul care mă așteaptă. M-am dus la baie să-mi iau un pahar cu apă. Chipul meu surâdea în oglindă, dar zâmbetul lui mi s-a părut echivoc...
 
Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-11-24 22:20:14
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  Nu-i bai. Merită citite și texte de pe net. Și ale autorilor care nu mai sînt. Unii, moraliști cu adevărat.

Atunci pot lansa ideea: ce-ați zice de un judecător penitent?

 
Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-11-19 20:08:50
         
 
  l-am găsit eu, domnule Atanasiu (pe text, adică); dar l-am găsit pe net, așa că nu se pune. nu-l citisem. iar cu autorul n-am avut niciodată nimic de împărțit.  
Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2013-11-19 19:51:14
         
 
  Nimeni nu îndrăznește? Mai dau un mic fragment anterior în text celui de mai sus:

În chipul cel mai firesc, știam să fiu familiar când trebuia, tăcut dacă era nevoie, dezinvolt sau grav, după împrejurări. De aceea mă bucuram de o mare popularitate și succesele mele în cercurile pe care le frecventam erau cum nu se poate mai numeroase. Aveam o înfățișare plăcută, mă arătam un dansator neobosit, dând totodată dovezi discrete de erudiție, izbuteam să iubesc, în același timp, lucru deloc ușor, dreptatea și femeile, practicam sporturile și artele frumoase: dar mă opresc aici, ca să nu bănuiți că vreau să mă laud. Închipuiți-vă, în scurte cuvinte, un bărbat în puterea vârstei, cu o sănătate de fier, înzestrat cu toate darurile, îndemânatic în exercițiile fizice ca și în cele ale inteligenței, nici sărac, nici bogat, dormind bine și pe deplin mulțumit de sine însuși, sentiment care de altminteri nu se vădea decât în purtarea lui sociabilă și fericită, și cred că veți fi de acord că am dreptate să vorbesc, cu toată modestia, de o viață izbutită.
Da, puține făpturi au fost mai aproape de natură decât mine. Acordul meu cu viața era total, aderam la ea cu toată ființa mea, fără a refuza nimic din ironiile, din măreția și din servituțile ei. Mai cu seamă carnea, materia, fizicul, într-un cuvânt, care-i descumpănește sau îi descurajează pe cei mai mulți, în dragoste sau în singurătate, îmi aducea, fără să mă robească, bucurii statornice. Eram făcut pentru a avea un trup. De aici, acea armonie ce-mi era proprie, acea stăpânire de sine calmă pe care oamenii o simțeau si despre care-mi spuneau uneori că-i ajută să trăiască; tovărășia mea era căutată. Adesea, de pildă, mulți credeau că mă mai întâlniseră cândva. Viața îmi venea întru întâmpinare, cu ființele și cu darurile ei; îi acceptam ofrandele cu mândrie și bunăvoință, într-adevăr, fiind atât de om, din plin și cu simplitate, mă socoteam oarecum supraom.

(O să vedeți că e vorba, într-un anume fel, de o superbie a suficienței.)
 
Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-11-19 19:43:19
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE