PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
stramba alcatuire 2 Text postat de nicolae tudor Poeţii, care trec lumea înconjurătoare prin sita inimii, au înţeles din prima clipă că politicienii sunt „Cretini! Nişte javre, parşivi şi lachei,/ Care-ar vrea să trăim cu o sută de lei!” (Florian Abel), şi au devenit amarnic întrebători: “Cât poţi să mai suporţi amarnica durere/ Când ei îţi iau şi carnea, îţi lasă numai piele?/ Cum poţi să mai spui da, cum poţi să mai spui "poate"/ Când ei, şi numai ei, îşi fac singuri dreptate?/ Cum poţi să mai stai drept, când ei te-ngenunchează/ Şi când te mint în faţă că binele-ţi vegheaza?” (Costinel Petrache). Se aude şi un răcnet al Carpaţilor: „Politicul ne înrobeşte şi ne sufocă pe zi ce trece tot mai mult. Deţinând prin interpuşii colegi de oligarhie toate canalele mass-media de proiectare a informaţiei, promovează un intens proces de îndobitocire şi vegetativizare, cu scopul secret unic de a crea o masă diformă, alogică, influenţabilă, şantajabilă din noi, masele, acreditând ideea că totul se învârte numai în jurul sau cu acceptul său. Dar ei, fără noi, nu au cum să existe. Să ne reîntoarcem la munca câmpului, la creşterea animalelor - îndeletniciri care au asigurat hrana sănătoasă a numeroase generaţii! Să nu tolerăm infractorii, să nu socializăm cu ei; să nu alegem calea uşoară de a face bani!” (Pappa Anton). Răscrucea la care am ajuns în 1989 nu a fost de vânturi, ci de pârţuri politice - o combinaţie de prostie, lăcomie, nesimţire şi egoism feroce, care a menţinut o stare eternă de greaţă şi dezgust. Este adevărat, însă, că mereu vor exista persoane cu suficientă putere (libertate totală) care vor determina dependenţa celorlalţi de ei. Bakunin observa că, „din nefericire, poporul este încă foarte nepriceput şi ţinut în nepricepere de ştiinţele necurmate ale tuturor guvernelor care privesc nepriceperea poporului pe ca una dintre cele mai de căpetenie condiţii ale propriei lor puteri.” S-a strigat despre puşcăriabili: “Dacă ăştia intră-n Parlament, suntem o ţară de dobitoci!” Şi au intrat! Această clasă politică ar trebui să dispară şi să lase locul alteia, cu oameni, convingeri şi atitudini noi, oameni care nu mint şi nu râvnesc la bunul altuia. Actualele partide politice nu reprezintă pe nimeni, pentru că nu au fost create să ne reprezinte pe noi, ci pe ei; ele sunt doar de-a stânga şi de-a dreapta bugetului de stat, pentru că din el se hrănesc şi pentru că au aceiaşi părinţi: foştii activişti şi pasivitatea românului. Sila noastră de politică este singura lor şansă, de aceea ne-o cultivă continuu; indivizi politruci vorbesc în numele românilor, dar nu fac nimic bun pentru aceştia, le macină viaţa când decid şi fac numai ce-i taie capul şi mai ales ce-i avantajează. Formaţiunile politice reprezintă, fiecare în parte, câte un sâmbure dictatorial; s-au înghesuit toate la centrul politic şi combină nefericit social-democraţia cu neoliberalismul, se contrazic negând oameni, fiindcă în spatele lor nu stau idei. Parc-au fost botezate în sataniţă, dacă s-au legat ombilical cu mediul interlop şi stau cu corupţia la aceeaşi masă! Centrul politic a devenit o înghesuială care adăposteşte fuga de extreme, iar asta a dus la abandonarea oricărui steag. Este doar încercarea de a fi pe plac tuturor prin oferirea de soluţii născute din necesităţile momentului sau colectate/ furate exprimările oricui s-a trezit vorbind în piaţa publică, nicidecum consecinţele ideologiei la care ai aderat sau pe care ai construit-o. Când este de ajuns dezamăgirea produsă de o nuanţă de interpretare a unei idei/atitudini pentru a te despărţi definitiv de cel cu care ai avut iluzia că te potriveşti! Centrul politic românesc înseamnă: sunt de acord cu orice, numai să nu facem excese şi să ne prefacem "cu faţă umană", "echilibraţi" şi să împăcăm pe toată lumea. Ceea ce este impostură întrucât între straturile sociale nu poate fi împăcare atâta timp cât nu dispare cauza conflictelor şi omenirea se va conduce după interese. Păcăliţii sunt întotdeauna cei mulţi, exploataţii. Politica românească se înfăţişeaza o creaţie mai curând dadaistă, ceva fără noimă, în care se disting doar acordurile sistematice cu FMI. Ceva în care actorii politici îşi dau mâna care mai de care pe scena parlamentară şi-n afara ei, creând o ţesătura paianjenistică datorită traseurilor transformate în cărări de la un partid la celălalt. Iar poporul deja s-a prins că de fapt este o conspiraţie jegoasă, fiindcă la televizor se scuipă şi-n culise se pupă. Oamenii au aflat că politicienii sunt încumetriţi bine - consilierul opoziţiei este şi consilierul puterii (vezi la Sorin Oprescu), naşul conduce un partid şi finul pe celălalt, iar când se confruntă “nu discută soluţii, ci discută discuţii” (Dan Răspopa), injectează ura în societate şi prosteşte în faţă poporul român. „Un lucru este cert: au legiferat cu toţii genocidul, temniţa în aer liber, moartea în mizeria indusă de lipsurile cotidiene şi asfixia prin minciună, tâlhărie şi furt la drumul mare”( Pompiliu Comşea). Se spune că hoţii au nevoie de trei lucruri ca să poată fura: un portofel plin, beznă şi neatenţia păgubaşului. Faptul că noi am pus peste jumătate din veniturile noastre, prin impozite pe salarii, profit şi dividende, CAS, TVA, taxe de drum, accize la benzină sau impozite pe casă şi maşină, în marele coş al statului, adică al nimănui, am furnizat portofelul plin. Lipsa de transparenţă a tuturor tranzacţiilor statului a asigurat bezna. Iar îndepărtarea românilor normali la cap de politică a făcut restul. „Ce viaţă este asta? - întreabă Alexandrinna Aianis -, ne uităm la ei cum ne dau ţeapă după ţeapă, ne alungă şi ne omoară şi, ca ei să facă toate astea, noi îi plătim? Nu politicienii sunt hoţi, ci poporul român a involuat! Va merge mita cu uleiul, zahărul şi făina, date în pungă, atâta timp cât cetăţeanul nu-l sictireşte pe politician”. „Guvernanţii fac ce fac cu poporul român pentru că au cu cine!” răspunde Mircea Costache: “De 20 de ani se aşteaptă o creştere de calitate în clasa politică şi asta nu se întâmplă!” (Nae Caramfil). “Dacă nu vor fi taxaţi, în special de tineretul care vine din urmă, în România nu se va schimba mare lucru.” spune Doru Gheorghiade, Mitică Dragomir crede că “nu scăpăm până nu scăpăm de oamenii care au venit cu răutatea dinainte de 1989”, iar Dan Puric spune că "Binele există, dar nu ştim să-l vedem, să-l arătăm - omul se vindecă prin încurajare. Salvarea vine din munca noastră, dar şi din replica pe care o dăm!" *** Ţara lui Andrei, ţara în care contează omul şi nu ideile/faptele lui, a ajuns de râsul lumii, este poreclită Ţara lui Foaie-Verde, un loc aflat în deficit cronicizat de profunzime şi degradare în cascadă, în care domină banul şi minciuna, de la călugăr şi până la parlamentar. Şi asta pentru că am avut neşansa să fim educaţi de un sistem educaţional îndoielnic care ne-a stricat pe toţi. Numai aici este posibil ca un partid să preia puterea, apoi să cadă, apoi să revină, iar să cadă şi apoi să revină. Uneori suntem Absurdistan! Europa se uită la noi ca la o insulă a ciudaţilor. Poate nici nu suntem capabili să înţelegem şi râdem când cineva caută un loc în care roua să cadă pe alb, nu pe praf, şi oameni cărora să le împărtăşească visuri, gânduri, tristeţi, prostii. De la Einstein încoace, totu-i prea... relativ. Trebuie să ne întrebăm: cu ce ne diferenţiem de omul primitiv, comparativ cu celelalte fiinţe vii şi colectivităţile lor? care e diferenţa dintre un om, posesor de act de identitate şi un câine cu tăbliţă la gât? Omul este, indubitabil, mult deasupra celorlalte fiinţe ale planetei, dar are dreptul să-şi susţină superioritatea când are un simulacru de conştiinţă şi desconsideră omul? ”Ceva a devenit mai rar și mai anormal decât toate anomaliile la un loc: conștiința valorii, a bunului și necesarului spiritual, sau idealul urmărit o viață întreagă, cu asiduitate nebună, cu riscul de a nu fi crezut de nimeni sau crezut de toți excentric și nesănătos. Grija de a-ți fi crescut vederile interioare cu o maternitate care să întreacă în iubire toate mamele” (sinaxar). La început am fost aleşii lui Dumnezeu, doar ne-a instalat în cea mai bună dintre lumile posibile, ne-a pus la dispoziţie de toate în tărâmul fantastic al unei ţări sfinte, a doua după Ierusalim (Petru cel sfânt a coborât la Maglavid). Ne-a oferit modelul unui comportament sacral, pe care poporul de jos îl copiază - este iubitor de sfinţi, nu este radical, nu se revoltă, zice ”hai să mai stăm, să mai vedem...” După Cristina Ţopescu suntem, însă, “un popor nebinecuvântat, că nu avem conducători oneşti şi luminaţi!”. După alţi oameni de seamă „suntem un popor idiot, până la proba contrarie” ori „purtăm în noi blestemul Meşterului Manole: trebuie să o luăm mereu şi mereu de la capăt, pentru că nu încercăm să construim cu o ofertă mai bună decât adversarul politic, ci atacăm, ca-n război, până îl scoatem din luptă.” Daniel Uncu scria undeva: “m-am săturat de proşti, de ticăloşi, de şpăgari, de puturoşi, de prost-crescuţi, de incompetenţi! M-am săturat inclusiv de mine pentru că îi tolerez!” Iar un internetist: „70% dintre români abia dacă au coborât din copaci, lor le trebuie să fie conduşi de oameni ce le promit zilnic lapte şi miere. Afară de asta tocăniţarul român e o specie de homo sapiens puturozius, un mutant gen "muieţi îs posmagii?" sau un pomanagiu balcanic: „Dă-mi, da’ să nu coste nimic!” Monica Tatoiu observa de curând cât suntem de involuaţi: „suntem un popor care am votat un om aflat în puşcărie, am votat oameni care au fost în puşcărie şi pe alţii care au dosare pe rol, care s-ar putea solda, foarte probabil, cu condamnări la puşcărie!” Probabil Gheorghe Dinică avea dreptate că suntem puţini oameni în România, că „suntem o populaţie” cu priviri piezişe care interacţionează vag, epidermic, cu întreruperi ale circuitului vital, încât nu reacţionează chimic, comunică fără să-şi împărtăşească ceva, fără să intre în comuniune. Mircea Badea observă, pe drept, că "specia umană este avariată rău la mansardă" iar Iulian Stoica: „Ajung pe culmile disperării mai ceva ca Cioran când văd câtă prostie musteşte în România contemporană. Tot felul de fraze fără conţinut, repetate până la exasperare!” Bălăceanu Stolnici, Palerul zilelor noastre, se revoltă la 82 de ani observând indignat „categoria proştilor cum urcă spre decizie”. Actorul Eugen Cristea exclamă: "Este o demenţă şi o schizofrenie generală. Tâmpenia este ridicată la grad de lege în Romania!” Din păcate, trăim şi nişte vremuri în care românii au ajuns să nu mai ştie cine sunt, se plâng la alţii ca nişte copii bătuţi şi cer răzbunare uitând că numai dincolo de ură şi invidie viaţa omului poate să respire şi să fie ceea ce ar trebui să fie: o bucurie. Mulţi se lasă mulşi, ca o vacă blândă, şi de stăpân, şi de hoţul satului, şi de oricine are tupeul să-i pună mâna pe ţâţe. Dacă putem face cuiva un rău, am ajuns să i-l facem din toată inima! Aşadar, România se sălbăticeşte, e pusă pe butuci din cauza complicităţilor economice şi de putere, e ţara în care o mâna spală pe alta. Medicii se bat între ei, se aruncă din maşini copiii mici, profesorii conving elevele să se prostitueze, strada este pierdută fiindcă forţoşii ies cu sabia şi dau în cei slabi şi iau femeile cu japca, îmbătrâniţii-şi nefericesc consoartele lăsându-le nevorbite, unii trăiesc doar cu mălai şi apă, politicienii-s preocupaţi de pătrăţici mult prea mici, sau „iau măsuri procriză în loc de anticriză” (Ion IIiescu), în timp ce prea mulţi au renunţat la preludii şi la sărbătoarea bunului gust; cimitirul a devenit casă primitoare şi pentru cei vii, alungaţi, a căror viaţă nu mai are un rost - ziua întind mâna printre morminte, noaptea adorm pe lespezile reci. O femeie a născut în cimitir. Singură! Normalitatea continuă să fie o geometrie variabilă, când trebuia să fie ceva simplu de tot, după cum o înfăţişa Mircea Eliade: „să cobori din tramvai prin scara din faţă, să nu scuipi pe stradă, să nu primeşti bacşiş, să nu te vinzi partidelor, să nu-ţi treci copii prin şcoală prin proptele, să aduci cinstea întâi în familia ta şi apoi la tribuna politică, să-ţi faci o cultură solidă ca să nu ne-o ia înainte bulgarii şi australienii, să nu mai spui „las-o încurcată” de câte ori e vorba de un act în care ţi se cere muncă şi perseverenţă, şi alte lucruri mici de felul acesta. Fără îndoială că nu cu asemenea lucruri mici se clădeşte o ţară şi o cultură bărbătească. E nevoie, pentru aceasta, de mesianism, de nebunie, de muncă ucigătoare – ca să nu mai spunem că e nevoie de geniu şi de sfinţenie. Dar nu oricărui cetăţean i se pot cere asemenea eforturi. În schimb, se cere mai puţin lichelism, mai puţin jemenfischism, mai multă cinste, mai mult nerv. Dacă toţi oamenii ar fi dispuşi să realizeze în viaţa lor de fiecare zi aceste „lucruri mici”- se vor găsi destui oameni mari care să creeze şi să organizeze România pe care o merită urmaşii noştri." Omul de afaceri Ion Ţiriac pune un diagnostisc profesionist: "Pe voi cineva trebuie să vă organizeze!" Din păcate, românul nu se implică nici măcar participând la şedintele asociaţiei de locatari, însă înjură administratorul de bloc că fura şi i se sparg ţevi. Românul judecă simplist, în sloganuri, haotic şi emoţional, nu discerne între speculaţie şi adevărul dovedit. De fapt nici nu-l interesează diferenţa fiindcă totul se joacă fie pe cartea de alb-negru, fie pe cea de nihilism (toţi sunt corupţi); trece prea repede de la optimism iraţional la dezamăgire şi mania persecuţiei. „Românul s-a învăţat să fie parazit”, o spune Dorel Vişan, iar Lucian Boia crede că schimbarea ţării se va face în funcţie de cum românii se raportează la lege. Şi se raportează prost, dacă primul ministru Victor Ponta simte că "Romania iese încet-încet din Europa", după ce ne-am străduit să fim ’’codoasa Europei şi ne străduim să râmanem pe ultimul loc, pentru că de acolo nu ne poate detrona nimeni’’ (Buga Sfinteş). Mulţi cred că suntem o naţie de supravieţuitori care se adaptează încontinuu (adaptarea totală o avem în ADN!), fără să aibă opinii sau idealuri, nu luptăm ca finlandezii sau polonezii, fugim în păduri, ne rugăm să treacă urgia şi apoi venim înapoi. Probabil ne-am pierdut cu mult timp înainte toate iluziile şi am intrat într-o acreală care ne ucide înainte de a germina bobul oricărei experienţe de viaţă. Probabil fiindcă poporul român trăieşte mai mult emoţional, decât cerebral. Una din explicaţii ar fi că am fost întodeauna trădaţi şi de aceea nu mai avem încredere în nimeni. Că e adevărat, o spune Cosmin Guşă: „România e pusă pe butuci din cauza complicităţilor economice şi de putere”, iar România trăieşte, astfel, o dramă. Milioane de persoane au ajuns în "faliment", copiii acestor familii disperate sunt afectaţi iremediabil, nu zâmbesc, le-a dispărut starea euforică a adolescenţei, în timp ce corupţia este plimbată ca o minge de la putere la opoziţie. Ion Iliescu acuză primul: "Marii corupţi au apărut în CDR! - 5 partide cu 5 clientele politice!!" Poliţia are legea-n mână, dar n-are curajul să scrie/facă, întrucât o mână spală pe alta, iar cine-şi face treaba este aruncat din sistem/ exclus/ cercetat. Strada strigă, anemic, să se renunţe la cumpărarea de conştiinţe, cei care se pricep rostesc că sunt soluţii, dar... cine să audă? Rezultatul? Nu ştim nici să intrăm în iarnă, nici să ieşim din ea. Astfel, România devine o ţară de poveste, Ţara lui ‘’vom face’’ şi ‘’vom drege’’ - Ţara vorbelor goale! Dar, oare, ce constituie denul, autenticul omenesc din om?! „Raţiunea, voinţa şi inima sunt esenţa absolută a omului ca OM şi scopul existenţei sale. Puterea gândirii este lumea cunoaşterii, puterea voinţei - energia caracterului iar puterea inimii - iubirea” (Minerva Grama). Se pare că majoritatea oamenilor şi-au pierdut capacitatea de a gândi singuri, încât nu pun nimic la îndoială şi acceptă totul aşa cum le este spus de persoane cu autoritate, apoi îi urmează. Au permis să li se implanteze virusul minţii, care îndeamnă să te perfecţionezi înainte de a fi apt pentru fericire şi succes. „Atunci când cădeţi pradă gândului că este ceva în neregulă cu voi şi că trebuie să vă reparaţi, viaţa voastră se îndreaptă într-o direcţie greşită - avertizează cunoscătorii. Când veţi trăi dinăuntru spre afară, veţi şti totul, pentru că sunteţi conectaţi la adevărata sursă a înţelepciunii. Dacă vă trăiţi viaţa din afară spre înăuntru, veţi fi controlaţi de minte. Nu atragem ceea ce vrem, ci atragem lucrurile asupra cărora ne concentrăm. Ceea ce puteţi crea, sau nu, va fi determinat de punctul vostru de vedere limitat privind imposibilitatea. Gânduri care subliniază lipsa, limitarea, nevrednicia, teama, îndoiala sau grija stabilesc o energie contrară, un câmp nepermisiv. Dacă vă creaţi viaţa în mod incoştient (fără să fiţi prezenţi), vă veţi petrece tot restul vieţii încercând să vă perfecţionaţi." *** Deocamdată românii au frunţile aşa de încruntate încât scriitorii încondeiază România ca fiind Ţara frunţilor încruntate. Andrei Pleşu a ajuns să bombăne toata ziua, şi-„a pierdut încrederea în virtuţile naţiei şi soarta ţării, în rostul lumii.” Românii au fost aduşi în stadiul de-a nu se mai suporta singuri, s-au urâţit, după ce s-au înstrăinat până şi în familie renunţând să înfiereze realitatea şi ajungând să o accepte aşa cum este (aceasta fiind şi cea mai mare înţelepciune a lumii, de altfel). Unii cred că realitatea este frumoasă pe dinafară şi mizerabilă pe dinăuntru, dar frumosul şi fericirea sunt valori cu atât mai uşor de definit cu cât eşti mai nepregătit, neruşinat sau inconştient să le accepţi, înţelegi şi să le primeşti. Bunăoară, fericirea, pentru prea mulţi români, este un surogat numit mâncare, băutură şi îmbrăţisări sub cearşaf. România e ţara în care toleranţa e înţeleasă ca superioritate, în care dialogul nu există, legea s-a pus la spate şi se face un asediu împotriva telecetăţenilor prin desconsiderare şi educare la o realitate fabricată. Sigur, suntem vinovaţi cu toţii de ceea ce se petrece, dar sfânta realitate e că ne este lehamite sau egal de ce se mai întâmplă cu noi şi alimentăm - pasiv sau activ - vrajba, neînţelegerea, critica negativă. A apărut, astfel, pericolul de a deveni străini de năzuinţele noastre, de noi înşine, de povestea noastră, străini de Hristos. Cine ne va ajuta? Nimeni. Pentru că noi nu ne-am ajutat singuri când era timpul. O poetă revenită în ţară după ani şi ani mărturiseşte: “şi-mi dau seama că nimic nu s-a schimbat/ lupta cu mucegaiul e aceeaşi/ lupta împotriva oamenilor de rând/ la fel/ şi totuşi ceva este adevărat/ în ţara frunţilor încruntate” (Anca Anghel Novac). *** România e ţara-n care e bine să ai bani, că nu te-ntreabă nimeni de unde-i ai! Dreptatea a prins rădăcini la masa celui cu bani devenind rapid ţara sub pixul lu’„dom’ şef”; nu mai există Cezari la care să te duci; ai dreptate după câţi bani în buzunar ai sau mori cu dreptatea-n braţe; „autoritatea este vicleană şi şmecheră, a luat banii! este profund vinovată şi trebuie trasă la răspundere”! îndeamnă Dan puric. Da, instituţiile nu respectă cetăţeanul, trebuie să demonstrezi procurorilor că eşti nevinovat, nu să-ţi demonstreze ei vina, ori ţi-o găseşte prin presiunea ilegală a interogatoriilor. Se afirmă deseori că în România este mai uşor să scoţi din puşcărie decât să bagi! Paradoxal, românii au inexplicabilă toleranţă la coruptie, nu sancţionează deloc minciuna, urăsc doar când nu li se mai dă leafa sau li se taie din ea. România a ajuns o cloacă în care nu mai contează argumentele şi dovezile, „un stat de circ şi nu de drept” (George Copos)!, cu o Justiție aberantă ce dă decizii ilogice, când nu are vicii de procedură. Ne reformăm sinistru şi de-a-ndoaselea, schimbările nu se fac cu idei, ci doar după tragedii şi catastrofe. În zadar câţiva reclamă nereguli de tot felul, noul sistem, îmbrăţişat cu entuziasm după 1989, nu se deranjează şi nimeni nu păţeşte nimic, demisia se dă de plăcere şi nu din constrângere, calitatea se face ca o ambiţie personală a cuiva şi nu ca o normalitate. România a ajuns un conglomerat uman nefuncţional, în care individul nu poate să existe şi să se manifeste ca valoare decât dacă este acceptat de o castă ocultă monopolistă, depersonalizată şi profitoare, care-l va impune cu forţa doar dacă “valoarea” sa este corelată cu valoarea castei. Iar asta conduce la prefigurarea unui prezent permanent ambiguu şi catastrofal, din punct de vedere moral. Casta se bucură de o libertate totală, fără opresiunea legii, iar cei din afara ei sunt sclavii psihici şi fizici ai acesteia, îngrădiţi de convenţionalisme fără conţinut despre cultură şi civilizaţie care diluează grav esenţa omului. Actorul Florin Zamfirescu este de părere că „ne-am tâmpit cu toţii, nu mai avem onoarea cuvântului dat”, şi visează la dictatura punctualităţii. Neagu Djuvara crede că „nu ne putem îndrepta decât printr-o lungă educare”. Binele o duce rău în România, dacă este nesupus sau incomod, acesta obţine imediat interdicţie şi control! Pentru succes nu se mai munceşte, ci se trişează calculat. Teama oamenilor a ajuns că se va fura până şi clopotul de la biserică. Oamenii din popor au blocat decăderea umană cu un gest disperat: „Până aici! Pe aici nu se trece!” cerând ultimativ ca aleşii să fie puşi „să jure, la investire, că nu vor fura clopotul de la biserică!” Degeaba doi poliţişti s-au legat de picioare cu lanţul şi au băut apă cu lingura din lemn protestând: "Suntem prizonierii incompetenţei!". din biserici se fură frecvent crucile, din spitale se fură toţi banii celor aflaţi în reanimare! Am ajuns o ţară de treacă-meargă, în care toată lumea luptă cu corupţia şi cel mai tare luptă înşişi corupţii! “Când e vorba de sume mari, în România nu mai contează nimic”! (Emil Moise), ’’fiecare face ce vrea, fiindcă este lăsat să facă ce vrea!’’ (Dan Răspopa). Succesul îl avem sporadic şi întâmplător, suntem puternici doar când la pupitru se află un bun comandat sau prin nereuşita unei acţiuni cad capete. Se poate înţelege aceasta când evadează cineva şi-n maxim trei zile este întotdeauna prins, iar infractorii daţi în urmărire generală, nu-s prinşi decât întâmplător, prin razii de rutină, percheziţii sau denunţuri. Din 10 soluţii posibile, o alegem întotdeauna pe cea mai comodă, care-i şi cea mai proastă. Toată lumea recunoşte că României nu i-a ajuns cuţitul la os, dar nimeni nu ştie cine a băgat cuţitul. Fiind incapabilă să facă legi bune şi să ţină pasul cu civilizatia, România trăieşte o dramă: în timp ce omul puterii îşi trage partea cea grasă din sacul comun vânzând unui spital, din magazinul propriu, fotolii de 27 de ori mai scumpe, o femeie din localitatea ieşeană Ţigănaşi este amendată pentru tulburarea liniştii publice, că a ţipat de durere în timp ce soţul o bătea cu furca! Am ajuns ţara în care aplicarea legii nu ţine cont de spiritul legii sau prescrie faptele. În acest timp când, în politică, nu există concepte de stânga sau de dreapta, ci doar cumetrii, care oferă accesul privilegiat le resurse şi confidenţialitate (a spus-o Toni Greblă: "trebuie să ai un prieten din zona puterii, o relaţie să poţi accesa informaţii ori să ajungi la masa unde se dezbat ofertele economice"), ci suflete coruptibile, care acceptă regulile aşa cum sunt, chiar neinteresaţi fiind dacă execută ordine împotriva fiinţei umane, ori acţiuni care ne ucid viitorul. Omul cu bătături în palme, acela care nu cuvântă, nu înţelege că respectul regulilor îl constrânge dar îl şi apără de abuzuri, i se pare legitim să furi, dacă te fură Statul. O dihanie nevăzută a năpustit peste oameni încât acestora a ajuns să le fie frică nu atât de legi, cât de cei care fac „legea”. Oana Stancu observă că „n-avem instituţii să ne apere de abuzurile puterii”, în timp ce poporului îi este frică, iar aceasta alimentează liniştea politicienilor, care îşi văd de treabă “construind” pentru folosul propriu. "Frica de a nu pierde locul de muncă sau de a nu găsi unul. Frica de a nu putea plăti facturile sau datoriile. Frica de a nu avea bani pentru medicamente sau pentru „şpagă” la doctor. Frica de a merge pe stradă şi de a fi nevoit să te aperi singur. Frica de a nu fi ascultat la telefon.” (Adrian Năstase). Frica de a nu găsi o grădiniţă pentru copii. Oamenii votează chiar de frica de a nu fi hărţuiţi de instituţiile statului. Bogdan Chirieac constata, sec, că "alegătorii din România nu mai sunt din nici un popor". În România, democraţia a ajuns un ideal - să ai o opinie diferită e o favoare pe care ţi-o face cineva. «Vorbim – scrie poetul Sorin Lucaci - în timp ce viaţa te închide într-un cerc/ din care ar fi indicat să nu evadezi, îmi spunea tata». Elena-Cristina Scutaru crede că „ne este lehamite, egal de ce se mai întamplă, pentru că oricum este o mizerie ceea ce se întâmplă la noi în ţară, în politica românească. Nu mai găsim motivaţia! Sunt multe, prea multe care te determină să renunţi, să-ţi pierzi speranţa într-un viitor mai bun sau că lucrurile se vor schimba!” iar Andrei Pleşu simte că trăieşte într-o Românie confiscată. *** Democraţia este in lanţuri întrucât se ignoră cu desăvârşire cetăţeanul, se face de ruşine însuşi conceptul şi valorile fundamentale ce se presupune că se află la baza sa. ”O ce lume, adâncă lume,/ Care totuşi mai speră/ Să fie toate mai bune/ În viaţa asta de seră.” (Mihail Rujoiu). Da, viaţa este o închisoare, Alfred de Vigny adaugă: ”E adevărat că nu ştii de ce eşti prizonier şi pentru ce eşti pedepsit, dar ştii că nu trebuie să te îndoieşti în privinţa pedepsei tale: suferinta în închisoare, urmată de moarte». La ştirile lumii apare tot mai des cuvântul "sclav": Dutsche Welle: „România rămâne principala sursă de sclavie în traficul de fiinţe umane”, la Buhuşi primarul este acuzat de sclavie, în timp ce tot mai mulţi se simt nici prizonieri nici liberi. Pe plantaţii lucrătorii sunt lăsaţi să doarmă pe câmp, fără apă şi mâncare. Ieri, o angajată a fost obligată de patron să dea roată sediului instituţiei de 250 de ori. Adrian Sava mărturiseşte: “sunt poate unul din mulţii visători care au sperat în mai bine, dar, la noi, niciodată nu va fi. Suntem o societate bolnavă, care nicodată nu a cunoscut libertatea şi nu o va cunoaşte”, iar Maria Cozma întreabă: “ştie UE cât a fost de jefuită România de către clasa politică şi că românii sunt pur şi simplu sclavii ei?” iar Petru Borodi o confirmă: „Pe neamul românesc îl consider singurul suveran, dar sunt plătitor al unor dregători ce nu-l merită fiindcă se cred pe sine a fi suverani şi mulţimea, sărmana, o nesocotesc şi o consideră sclava lor”. E limpede că „oameni cu feţe de ceară ne-au închis ca să ne înveţe răbdarea” (Dana Banu) şi să aducă astfel jignire noţiunii de om înzestrat cu raţiune. Nu este înţelepciune aceasta, că omul trebuie să fie sărac pentru a evolua învăţând umilinţa. Omul poate învăţa suferinţa şi prin raţiune, adică vizualizând realitatea şi înţelegând prin conexiuni mentale, nu neapărat trăind-o, ceea ce echivalează cu a corecta un om nu explicându-i frumos, ci bătându-l. Trăirea profundă a vieţii în postura umilinţei este necesară individului, dacă aceasta îl propulsează pe o orbită superioară a evoluţiei, îl trece în altă stare de înţelegere a abstractului, cu atitudinea aferantă, după experienţa acumulată. In practică, însă, oamenii se nasc umili, de zici că sunt umili genetic, şi toată viaţa vegetează statici în umilinţă, ei nefiind în trecere pentru că sunt ţinuţi intenţionat închişi pentru a fi exploataţi ca vite de povară. Şi asta nu e bine, domnilor intelectuali! „Am ajuns o adunătură de sclavi, strigă Eugen Pan, de oameni fără ţară, fără demnitate şi fără reacţie în faţa atacurilor cozilor de topor mizerabile din mass-media întreţinute de politicieni. Am fost un popor", iar un internetist, Canis, isi cere drepturile: “e cel puţin ciudat să fii captiv în cochilia asta... Să fii om. Materie. Îţi sunt limitate atâte lucruri... Adevărul, înţelegerea, călătoria iniţiată de un simplu gând, zborul printre aştri, perpetua proximitate a Creatorului... E foarte straniu, vă spun. Şi vreau să revin la starea anterioară » România se află de zeci de ani sub domnia mafiei politice și a slugilor lor! Ne aflăm într-o stare de război nedeclarat, un război pornit împotriva omului decent, de rând, ce trebuie învins și distrus până la extincție. E dureros să realizezi, despăienjenindu-ţi ochii de iluzii, că binele nu e majoritar, că omul de rînd, educat de profitori ca să nu se emancipeze, nu e foarte diferit de un animal, foarte perspicace, dar mînat nemilos... tot de instinctul de supravieţuire. Decăderea umană din România surpă miturile despre nobleţe şi dezumflă aspiraţiile spre ea. Soluţia de ieşire din marasm se lasă intenţionat aşteptată. Partea cu saracii şi exploatarea e veriga slabă a oricărui sistem de conducere a lumii. Banca Naţională cere să muncim mai mult şi să primim mai puţin. Nicolas Sarkozy tună mai rău ca un nebun: "Să muncim mai mult!" Traian Băsescu întreabă „unde-s banii din privatizările României?”, iar Zoe Petre, aflată pe o nouă lungime de undă politică, răspunde acestei problematici: “Chiar şi cei ajunşi la guvernare recunosc că nu reuşesc să afle unde s-au ascuns banii ţării”! Ca ultimă salvare a corăbiei, Comandantul se agaţă disperat de soluţia guvernului european: adică nişte ordine venite mai de sus ar putea să ne pună la punct. E bine, totuşi, că nu ne-nmulţim prea mult, altfel ar trebui să se pună de-un război! Se întâmplă aceste ciudăţenii într-o ţară care se vrea democratică, după ce s-a angajat, prin Constituţie, să asigure populaţiei un trai decent! Numai că, sub umbrela Statului, s-au creat toate condiţiile încât eşti nevoit să furi pentru a putea supravieţui. Statul fură primul, iar ceilalţi cu ştiinţa şi acordul său, încât tot mai mulţi exclamă în faţa grozăviilor zilnice: "Aşa ceva n-am mai văzut, n-am mai auzit!" Intr-o seară, Ilie Năstase întreba revoltat: "Cine nu ne lasă să avem şi noi o ţara aşezată?" Şi tot el răspundea: "Ei, doar ei, cei care conduc! Să plece! Să plece!! Să plece din ţară cei răi, nu cei buni!". Victor Socaciu îndeamnă şi el, ciupindu-şi chitara: "Hai, hai, căraţi-vă, de pe-această scară respectabilă!" Cum a apărut exploatarea omului de către om, altcumva decât prin cinismul şi agresiunea subtilă a inteligentului care a propus, ca o normalitate, întrecerea între oameni (firească până la un punct), dar care se bazează în final (după cortină/la masa decizională) pe inginerii aducătoare de foloase necuvenite? Inteligenţii lumii au adus excepţia la rang de normalitate, prin care cetăţenii au ajuns sa se întreacă permanent, încât supravieţuirea însăşi a devenit înfrângere din naştere, dacă nu te înhami cu forţă la ceea ce, generic şi sfidător, numim "muncă". Pe mulţi munca i-a şi înnebunit, nu pun în gură o bucaţică de carne, cică n-ar merita-o dacă n-au muncit în ziua respectivă sau nu au muncit cât trebuia. Am auzit cum cel care muncea cel mai mult se răstea unui bătrân al propriei familii: n-ai făcut nimica azi, diseară mănânci? El a primit secretul bunăstării de la un străbunic: „ai numai dacă munceşti şi când ceilalţi stau”! Oamenii care muncesc cu ziua sunt de mici sfătuiţi de mama lor, din teama să nu se rupă ceva în ei, de zdruncinături: „să nu ai orgolii, cu lacrimile pe obraji, să mănânci!” Cine este, aşadar, vinovat de dispariţia limitei demnităţii omeneşti încât semenii au ajuns să cerşească? Nora Iuga este citată frecvent pentru ce a scris undeva: nu mă judecaţi, că nu aţi văzut şi simţit ce am văzut şi am simţit eu, nu aveţi amintirile mele!” Oamenii mai puţin inteligenţi îşi riscă acumulările jucând la caritas, bingo sau loto, nu de puţine ori îşi planifică viaţa trăind, ca drogaţii, în irealitatea că au câştigat şi ei, că le-a venit rândul, că i-au ajuns pe ceilalţi din urmă. Firmele mari, anumiţi sportivi, actori, oameni de televiziune nu încetează să ofere exemple de vis că cine este capabil poate să câştige regeşte, dar mii şi milioane, după ce primesc doar cât să fie vite bune de jug pentru profitul şefilor, se întorc triste şi neputincioase la casele lor scrâşnind din dinţi, ştiind că marile averi nu puteau fi obţinute nicicum prin muncă cinstită şi asistând la neputinţa chioarei sistemului juridic. Au apărut mesaje care susţin că nu contează prin ce mijloace acumulezi, că omul trăieşte o experienţă pe pământ şi există un plan divin care nu trebuie deranjat. Aşa că nu putem decât să asistam la un haos divin în care mulţi au interese personale şi câţiva se sacrifică pentru un bine universal,conştienţi că, în România, nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Descreierarea domină ţinutul românesc şi-l împinge încet şi sigur, spre un sfârşit apocaliptic‚’’drumul ăsta duce la dezastru, la catastrofă!’’ (Corneliu Vadim Tudor). “România derapează spre infern” (Ioan Roşca). *** Statul, creat pentru a sluji omul, a abdicat de la scop şi a devenit o prezenţă frauduloasă; întreaga noastră condiţie s-a golit de conţinut şi am devenit obiecte de consum în ghearele unui sistem creat tot de noi, care, însă, acum ne devorează fără milă. Astfel, acesta şi-a mărit cu nemiluita numărul de funcţionari (un ministru a dezvăluit că aparatul bugetar ministerial cuprinde “compartimente care se ocupă de aceleaşi probleme”!) şi, pentru a-i salariza, a pus biruri tot mai mari, în timp ce liderii politici au pus mâna pe resursele naţionale ale ţării şi buzunăresc bugetul comun. Inventând Statul, în fond un sac totdeauna gol, am făcut de lucru prin birouri, în loc să punem cu toţii mâna pe cazmale şi să desfundam, ciclic, pământul, pentru a pune seminţe în cuiburi. Ce grija ai, Statule, pentru popor când îi vinzi atât de scump apa cu care poate uda o plantă să-i faca un rod, încât orice sărac se lipseşte? Ni se oferă tot timpul inventate justificări prin care ni se fură munca pentru a întreţine privilegiile de tagmă ale unei clase sociale privilegiate care, chipurile, ar administra ţara. Statul, ca organizare, este o tumoră autoimună, dacă doar oferă gestiunea unor lupi pentru a îngriji şi apăra comunitatetea, iar ei pradă sacul comun, când, în caz de pericol, ne strigăm şi ne apărăm. Dar Statul nu guvernează, ci stăpâneşte, o spune şi cel mai bogat român, Ion Niculaie: “Avem un stat abuziv, care agreseaza cetateanul”. El, în esenţă, nu este decât o maşină de condus masele de sus, uită că e angajatul mulţimii, uită că nu are dreptul să-şi mărească singur, de capul lui, salariul, adică impozitele cetăţenilor, fără măcar să ofere posibilitatea acestora de a le plăti. De fapt n-are nici măcar dreptul să ceară taxe. Noi, fiecare în parte, trebuie să decidem dacă plătim, cât plătim şi pe ce se cheltuiesc banii! Statul comite abuzul, specific celor autoritari faţă de cei mai slabi, prin împingerea mulţimii spre nevoire generatoare de sărăcie şi dezbinare şi îşi asigură supremaţia suprimând orice mijloc prin care aceasta s-ar putea cumva apăra. Bakunin spune că “Statul este puterea şi, înainte de orice drept, are puterea. Rolul Statului în omenire este pur şi simplu subjugarea popoarelor, cu totul în opoziţie cu întemeierea celei mai mari libertăţi pentru toţi.” Statul este uzurpat de cei care profită; acoperiţi de aparenţa legitimităţii, cei strecurati în centrul societăţii folosesc puterea instituţiilor ajungând la performanţe de spoliere net superioare. Faptul că un stat functionează corect sau este uzurpat de un organism parazit care fagocitează societatea nu este tratabil prin prisma "stânga/ dreapta", orice sens s-ar da acestor noţiuni tocite, ci pe verticala sus-jos (cei ce profită de uzurparea statului şi cei ce sunt exploataţi). Mircea Şerban crede că „statul este deja o formă depăşită de convieţuire - explozia demografica îl va distruge iremediabi, iar oamenii vor trăi în armonie în grupări sociale mici”. Statul reprezintă azi privilegiul unei minorităţi privilegiate, fondat pe sclavia celorlalţi, încât cetăţeanul are numai obligaţii. În trecut plăteam biruri, ca la mafioţi, pentru a ni se asigura protecţie, dar, în 1907, când am fost nevoiţi să ne revoltăm, am fost reduşi la tăcere. Pseudo-statul lucrează împotriva comunităţii arogându-şi dreptul că ştie ce-i trebuie şi ce vrea mai bine poporul însuşi – „invenţie a şcolii liberalismului burghez, care acorda Statului dreptul fiindcă este voinţa tuturor oamenilor, ceea ce a dus la limitarea drepturilor fiecăruia până la zero.” (Bakunin). Se poate înţelege uşor aceasta prin „certitudinea solidaritaţii publice împotriva statului” (Claudiu Crăciun) la referendum: orice nouă taxa pe care ar propune-o, poporul ar respinge-o. Statul nu garantează nimic, ba încalcă Constituţia care-l obligă să asigure populaţiei un trai decent. Măcar să creeze condiţiile încat să nu mai fie nevoie să furi pentru a supravieţui! El garantează doar «o libertate de gândire sub condiţia ca această libertate să se manifeste la nivel individual şi... între limite!» (Daniel Octavian); iar aceasta face „legitimă lupta împotriva sclaviei libertăţii democratice” (George Popescu), iar „reorganizările vor veni (sau nu) după libertate” (Ioan Roşca). “Se spune că nu este important ce poate face statul pentru tine, important este ce poate face individul/ cetăţeanul pentru stat. Această formă de relaţie este nu numai greşită şi denaturativă a individualităţii, dar denotă ideea că statul doreşte indivizi care să dea, să facă ori să nu facă ceva anume, iar colectivitatea să rămână stăpânul absolut, care nu dă şi nu face nimic în schimb.” (Tiberiu Kovacs). Întreabă Radu Banciu: „Da’ statul ce face, mă? O felicitare nu mi-a trimis, măcar! Dacă nu plătesc, mă bagă la puşcărie!” iar Dan Puric îndeamnă: „Chemaţi statul şi trageţi-l la răspundere!” Dar cu statul nu te joci, chiar dacă este clar vinovat. O spune Moise Guran: “Sistemul împinge bugetarii spre corupţie.” „Conservatorul roşu“ susţine că atât capitalismul cât şi statul au scăpat de sub control: „Ceea ce creăm în societatea noastră este un nou model de sclavie. Retorica pieţelor libere nu a produs pieţe libere, ambele „ortodoxii“, stângiste şi conservatoare, au avut acelaşi deznodământ: distrugerea societăţii.” Ion Iliescu este de părere că „nu există alternativă la statul redistributiv, dacă vrem să combatem cu adevărat sărăcia. Polarizarea scandaloasă a veniturilor, justificată de unii prin faptul că bogaţii creează locuri de muncă, nu poate fi suportată. Oamenii nu au nevoie de caritate, ci de solidaritate. Iar statul este locul în care se organizează şi funcţionează solidaritatea”. În timp ce statul minimalist este susţinut cu disperare de tot ce se revendică dreaptă politică: „Statul asistenţial trebuie să dispară şi să fie înlocuit cu unul care să permită competiţia. Tot ce este de stat se împotmoleşte în cele din urmă” (Aurelian Pavelescu). Monica Tatoiu apără munca profitabilă în dauna traiului minimalist: “A-i pune pe cei bogaţi împotriva celor săraci, se face un deserviciu comunităţii, este un pericol!” „Statul trebuie să asiste persoanele pentru a ieşi din starea de nevoie şi nu doar să cheltuie sau să monitorizeze strict cum se cheltuiesc banii.” (Adrian Nastase), să facă legi universale, care să nu privilegieze gusturile unora în detrimentul altora sau să contravină drepturilor omului; drepturile să fie naturale şi nu aparente sau îngăduite. Emil Moise, apărând drepturile copilului, a acuzat o instituţie (şi prin ea instituţiile) că nu face monitorizarea corectă: „sunt comozi, nu-i interesează de copii, cazurile grave nici nu le primeşte”! A vota, în România, a ajuns să însemne a alege răul cel mai mic având speranţa că, în timp ce toţi fură, hoţii vor avea milă şi vor face şi ceva pentru oameni. Când, în lume, există popoare care, nu numai că nu muncesc, ci primesc o rentă lunară. Comunitatea din Volos face schimb de bunuri prin troc şi nu prin monedă financiară. Statul român nu face nici un sacrificiu, doar poporul. De-a lungul timpului înţelepţii au găsit soluţii să uşureze munca fizică inventând neobositoare maşini şi roboţi, dar comunităţile n-au avut nimic de câştigat. Oamenii nu au muncit mai puţin cu echivalentul preluarii muncii de către maşini, au muncit şi muncesc ziua întreagă pentru mai puţini bani, când, firesc era, să stea acasă şi să primească o rentă viageră. Statul a devenit un organism independent financiar care s-a angrenat într-o întrecere absurdă cu alte state şi luptă în zadar şi ridicol să țină pasul cu ele. În loc să-şi asume ce este şi să vieţuiască prin taxe indirecte (amezi, chirii, taxe vamale, redevenţe sau donaţii din partea oamenilor de bine). Statul român a ajuns chiar să susţină în şcoli, pe cheltuiala sa, formarea unor specialişti şi să-i piardă pe cei mai buni, apoi, în favoarea străinilor cu bani! Statul ar trebui să dispară sau să redevină ceea ce, în spirit, trebuia să fie. Dacă-i luăm pe politicieni din jurul sacului cu bani sau facem saănu mai existe generatorul răului - sacul cu bani-, aceştia vor uita că sunt animale prădătoare şi vor deveni, treptat, fiinţe superioare. Preotul de la mănăstirea Stavropolis are soluţia convieţuirii armonioase între prădătorii ce suntem şi a progresului: “dacă devii preocupat să faci binele, nu-ţi mai rămâne timp să faci raul!” Deci, dacă oricine şi-ar propune să facă un bine înainte de a trece la pradă, adică îşi scoate din cap, un timp, ideea de a vâna, binele îl va capta şi se va trezi că nu mai are timp pentru rău, plus că se va ataşa de frumuseţea binelui şi nu-i va părea rău ca n-a mai apucat să întreprindă răul. Prioritatea statului nu poate fi alta decât au strigat săracii care au îndurat bastoane în cap până au înroşit cu sângele lor caldarâmul Wall Street, şi anume garantarea venitului de supravietuitor prin redistribuirea banilor care se strâng în sacul comun tuturor făpturilor umane vii care compun comunitatea, în limita necesară hrănirii. Dispariţia statului actual se mai poate înfăptui împroprietărind cu pământ toţi membri cetăţii astfel încât fiecare să vieţuiască după puterea, voinţa şi ştiinta proprie, în pătrăţica sa, fără nici o obligaţie şi nemaimuncind unul altuia, ca o normalitate, cum scrie în Biblie. Dalai Lama oferă înţelegerea ideală a lumii când afirmă că “omul nu a fost proiectat să muncească!”, deci are dreptul să stea, fără să-i fie ameninţată în vreun fel existenţa, şi să se bucure de libertatea trăirii frumuseţilor lumii înconjurătoare explorate prin cunoaştere, dăruire şi creaţie. Prea mulţi au obosit de când sunt optimişti tot așteptând să se intre în normalitate. Alegerea lumii perfecte este, însă, tare greu de înfăptuit, atâta timp cât cei-buni-de-gură înţeleg să aibă avere fără prea multă aplecăciune şi sudoare, ci exploatându-i, cu inteligenţa, pe cei săraci, potrivit dreptului de a te descurca în realitatea fiecărei zile. Responsabil de sărăcia planetară nu poate fi decât cel care şi-a asumat rolul de gestionar al destinelor şi avuţiei comunităţii. Dar, Statul, fie este asevit puterilor financare ale lumii (forţe mai mult sau mai puţin oculte), fie a devenit un loc din care ajunşii pot lua tot ce au nevoie încât nu numai că scapi de sărăcie câteva generaţii, însă devii un instrument de producere continuă a banului, prin dezvoltarea unor afaceri proprii şi sigure - ocupând locurile cu vad -, folosind rezervele ţării, eludând şi exploatând netingherit oamenii, deţinând monopolul ş.a.m.d. Ajungând legiuitori, îmbogăţiţii statului au promovat politici generale, aparent bine intenţionate, prin care nu numai că sunt excluşi săracii, dar se vrea ca ei să existe pentru a fi exploataţi şi a le impune biruri. O politică normală la cap înseamnă o politică pentru dreptate socială, radicală cumva, dar care să nu conducă la tensiuni între oameni, fiindcă nu trebuie nimeni exclus din societate. Trebuie întocmite reguli pentru Stat, fiindcă el a devenit un organism viu, structurat pe inteligenţii comunităţii lasaţi liberi să-şi manifeste apucaturile animalice. Apelul la conştiinţă este un fâs, doar regulile şi aplicarea lor pot conduce la un stat echilibrat care să ofere tuturor condiţii demne de viaţă. Într-o ţară perfectă statul nu numai că nu cere nimic cetăţeanului, ci îi dă. Astăzi este erijat în partener de afaceri şi, dacă te descurci, zice “Dă-mi!”, dacă nu, “Dă-mi”! Nostradamus prezice o zi în care popoarele se vor revolta şi vor refuza, apoi, pentru totdeauna, să mai plătească impozite Statului. Dacă politicienii contemporani ştiu asta şi nu fac nimic, înseamnă că fac o politică împotriva poporului şi devin vinovaţi pentru sângele care se va vărsa într-o zi. Dacă nu ştiu, este timpul să afle şi să se responsabilizeze. *** Este lumea strâmb alcătuită? Lucrul cel mai grav este că nu se vorbeşte despre aceasta! Poetul îndrăzneşte să spună ceva-ceva: „cred că toate sunt cu susul în jos în lumea asta/ cred că vreun jesus christ de neon sau de ce-o fi, el poate salva lumea” (Alina Manole); „pe foi goale merg desculţă/ mă lepăd de cerneală şi plec după pâine/ în cer vreau să ajung înaintea Tatei/ înaintea Lui/ şi a Facerii Lumii” (Maricica Frumosu); „mi-e silă de viaţa de apoi cum mi-e silă de cea de dinainte/ în care viermuim ca nişte păduchi pe un cap tot mai pleşuv/ se fură pădurile ca-n codru dom'le şi culmea mai mereu/ legal Dumnezeu nu face nimic” (Petrea Ştefan). Robert- Marius Dincă crede că: „ori lumea a luat-o razna, ori lumea a luat-o razna!” , iar Dorel Vişan intra in profunzime: “Lumea e falsă că omul a decăzut. Are o zăpăceală, o zădărnicie şi resemnare, un fel de saturaţie de viaţă, trăieşte în nesimţire şi în lipsă de omenie. Sensibilitatea atât de mult i s-a degradat încât omul nu mai poate fi stimulat decât de senzaţii violente”. Judecata mea de om simplu îmi spune că nu e drept ce se-ntâmplă cu mine şi cu extraordinar de mulţi oameni, prea „sălbatic şi viu ne e rostul” (Dana Banu). Nu este drept să munceşti, ca boul, o viaţă întreagă şi să dai din sudoarea ta unora (multora!) care stau degeaba. Nu e drept ca legea să nu ţină cont şi de tine, cel fără putere. Daniel Octavian este lucid şi consideră că avem «o societate cretină şi satisfăcută de propria imbecilizare, pe care o deranjează când refuzi să devii ca ea, o societate fărp oameni», iar MarinaȚvetaeva este categorică: "Refuz să mai exist/ în lumea fără oameni ", lume in care “oamenii se iau după oameni, nu după idei” (Vasile Dâncu). “În acest moment România seamănă cu un tip care se automutilează voluntar. Asta în condiţiile în care are oricum sute de probleme mai grave. Mai rău e că mi se pare că a şi început să-i placă! (Costi Rogozanu). România pune borduri de ciment şi le exportă pe cele de piatră; ’’indiferent cine vine la putere, calcă totul în picioare. Pe autorităţi le doare undeva de cetăţean!’’ (Dan Răspopa), degeaba aşteptăm neghina să se facă grâu, ca n-au trecut prin fenomenul de catarsis. Romania este între lege şi tocmeală, în ea se desfăşoară un proces de degradare în cascadă, pe măsură ce oamenii "se decurcă”, « seara dăm drumu la televizor şi punem prezervativele să facă dragoste” (Adelina Georgeta Dozescu). România are două realităţi: cea a mulţimii sărace şi a celor care vor să o schimbe. Numai că ne reformăm sinistru şi de-a-ndoaselea. Oamenii-s captivi în politică, în literatură şi-n libertate. Ni se trage, probabil, de la amiba ce se hrăneşte cu creierul uman sau de la cea care se găseşte în indiferenţă şi alimentează agresivitatea. Căci dacă era adevărat că toţi oamenii sunt de esenţă bună, atunci lumea noastră nu ar fi arătat aşa cum este ea acum. După ce Ion Iliescu a decis să-l omoare pe Ceauşescu, să cheme minerii, să gonească regele. Iliescu a decis că Obama e prostănac, Geoană e prostănac şi trebuie înlocuit, după ce Brucan decisese că el era deştept iar noi mulţi şi proşti. Constantinescu, după ce a decis să-l facă ok pe Iliescu întrebându-l de Dumnezeu, a decis, ridicol, să-i ia mâna lui Bill Clinton şi să i-o ridice în sus ca pe o victorie personală, apoi să-l aresteze pe Miron Cozma. Băsescu încă decide şi decide şi decide să acosteze cu ţara, nescufundat, după bătălii zdravene cu poporul român. Că a fost bine sau rău nici nu mai contează, aşa e viaţa! Conteaza doar că noi, românii, divizaţi până la unul, ne permitem a trăim într-o mizerie morală de nedescris iar cum avem o ocazie, decidem să lovim cu picioarele în cei slabi: câinii, ţiganii, cerşetorii... Doar câţiva fac excepţie şi merg să facă o bucurie mică unui copil care va muri până deseară. Românul a devenit preocupat, într-o luptă care pe care, să ajungă recunoscut pentru ceva. Nu conteaza dacă faima este cumpărată sau este doar un ambalaj cu fundă obţinut prin linguşeală sau schimburi de amabilităţi. Ce e de facut? Incotro? “Inainte. Urmăm teleghidaţi cărările bătătorite de cei dinaintea noastră şi ne e aproape imposibil să aruncăm o ocheadă în jungla de pe margini. Obligatoriu înainte. Oprirea interzisă. Nici o manevră nu ne este permisă, nimic sălbatic, autentic, viu. Viaţa asta ne-a încătuşat şi târâim umili lanţurile grele ale unei democraţii dezarmante. Ne este greu pentru că timpul ne trece, iar idealurile, visele noastre se sting rând pe rând, unul câte unul. Ne irită pentru că nu ne-am împlinit propriile aşteptări iar ceva din interiorul nostru urlă că suntem laşi, slabi, mincinoşi. Frustraţi – n-au decât să ne numească astfel… Asta şi suntem, de vreme ce suntem lipsiţi de putere asupra frâielor propriei noastre vieţi, ghidata mişeleste de banii pe care îi poftim la nesfârşit şi fără de care n-am putea supravieţui.” (Claudia Nichiţelea). Dorel Vişan este categoric: „civilizaţia pe care am făcut-o în ultimele două decenii este o civilizaţie falsă. Ea nu e făcută de români, e făcută de străini şi de se¬mistrăini, care au falsificat şi drept, şi viaţă pu¬blică, şi datini”. Dacă am avea normalitate (’’dar ce e normal în spaţiul României bezmetice?’’ - Corneliu Vadim Tudor), imediat cum apare în sistem o defectiune, ar trebui să nu mai fie posibil repetarea ei. Dar avem probleme grave pe toate palierele de decizie. Sistemul este greşit şi pentru că are implantaţi, la vârful lui, oameni nepotriviţi care, fiecare în parte, reprezintă o problemă, care, chiar dacă nu o vedem, nu explodează să o vedem, este o bubă plină cu puroi. Vasile Marica vede că românii dau din umeri şi zic: "Da' noi ce să facem, suntem mici, faceţi voi... acolo?" Dacă vreunul se revoltă, demnitarii îl liniştesc cinic: "Liniştiţi-vă, că vi se urcă... tensiunea"! *** De ce este totul greşit? Alegerea este esenţa vieţii omului; toată viaţa nu facem decât să alegem. Să alegem binele. Iar astăzi, după ani şi ani de la revoluţie, mulţi oameni răspundem, în cor, sau câte unul (la sondaje), că ne îndreptam într-o direcţie greşită. Ce se întâmplă? San Tommaso d’Aquino credea, cu sute de ani în urmă, că „imperfecțiunea lumii se datorează limitării creaturii și distanței acesteia față de Dumnezeu, astfel încât răul nu este nimic altceva decât depărtare”. Nimeni nu mai vrea să simtă micşorarea lumii şi să trăiască viaţa-neviaţă, dar asta întâlnim în fiecare clipă şi trăim cu spaimă. „Începând din prima zi de viaţă suntem impregnaţi de credinţele, valoriile, principiile familiei, şcolii, cercului social şi al societaţii în care traim. Toţi oamenii, toate cărţile citite, toate emisiunile pe care le urmărim, totul îşi pune amprenta asupra noastră, este înregistrat în inconştientul nostru şi ne dictează viaţa. Ne oprim vreodată să ne întrebam: de fapt, cine suntem noi? Cum am vrea să traim şi ce ne face cu adevărat fericiţi? Nu, nu mai avem timp, pentru că vârtejul social ne absoarbe toată energia, suntem foarte ocupaţi şi înregimentaţi în vieţile noastre. Toti cei cu care vorbesc aleg meseriile în funcţie de părerile celor din jur, se căsătoresc repede şi fac copii pentru că societatea te vrea la casa ta (să se simtă în siguranţă), merg în concedii în locuri exotice să impresioneze şi trăiesc cu credinţa că ei decid şi fac totul în acord cu liberul lor arbitru. Nimic mai fals, din păcate” (Ursula Sandner). „Mă trezesc adesea în toiul nopţii - scrie si GD Toma în jurnalul său - şi rămân ore în şir pierdut cu ochii rătăciţi prin bezna bunsfetnicătoare. Oare unde a greşit, unde greşeşte Omul? mă întreb. Ce lucru rău este ascuns în noi, în adâncul fiinţei noastre, care ne face să alegem fuga de adevăr şi ne împinge iremediabil către făţărnicia faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi? De ce nu oferim noi lucrurile pe care le aşteptăm de la alţii? Sunt realităţi de la care noi nu plecăm, în gândirea şi scopurile pe care ni le propunem. Speranţele noastre ni le clădim pe nisipurile mişcătoare ale convingerii că noi merităm mai mult decât alţii, că noi suntem mai importanţi decât cerşetorul de la marginea drumului. Şi ne lăsăm viaţa suptă de forţa invidiilor, a duşmăniilor şi-a uneltirilor contra acelora ce ne apar ca obstacole în calea foamei noastre de a fi ceea ce nu suntem. Ne reducem mintea, şi vrerea, şi sensul propriei noastre libertăţi, la a cerşi de la noi înşine, de la alţii, justificări acţiunilor noastre, devenind dependenţi de scuturile minciunii, ale trădării, ale satisfacţiilor cu false mulţumiri. Oare când vom şti că adevărata viaţă este viaţa pe care o avem în intimitatea noastră?” Iar Boris Marian, un luptător care a creat „Partidul Dreptăţii”, simte nevoia irezistibilă să zboare şi să nu mai revină la etajul 7/10, unde locuieşte, etaj care „ar trebui desfiinţat”, metaforă ce sugerează falsitatea întregii noastre lumi. „În societatea primitivă, sălbatică, omul trăia pe cont propriu şi lua de-a gata resursele oferite de natură. Aşadar, odată născută, orice persoană umană are dreptul divin la viaţă liberă şi fără constrângeri” (R.R.). Puterii i-au lipsit dintotdeauna regulile interioare care s-o oblige să fie corectă. O purtătoare de cuvânt a dreptei romaneşti, Sandra Pralong, spunea la moartea Margaretei Thatcher că “Pumnul de fier” “nu a reuşit fiindcă a retras statul de la controale şi nu a îngrădit scăpările, inerente capitalismului, care vin din lăcomie şi dorinţa de a câştiga.” Deci şi capitalismul are nevoie de un organ represiv care să oblige la corectitudine, conştiinta nefiind de ajuns, şi nici justiţia, ca putere independentă în stat. Fenomenul de separare în straturi sociale a făcut ca la baza comunităţii să avem, marcant, cerşetori şi infractori care trăiesc organic condiţia umilitoare şi nu ca pe un accident vindecabil, este posibil să se fi produs, prin adaptare, o modificare a structurii lor genetice. Soluţia globală pentru normalizare presupune o amestecare a aluatului uman pentru a se curăţi de cele rele şi de a “reîmprospăta sămânţa”, cum spune ţăranul. Omul cu gândire şi simţire curată, esența secolului XXI, a ajuns să fie scârbit că nu este cooptat în angrenajul vieţii naţiunii pentru a produce o modificare în bine. Lumea în care trăim mai este strâmb alcătuită şi fiindcă se munceşte anormal (săracii sunt exploataţi iar rudele îmbogăţiţilor stau degeaba sau câştigă-ntr-o zi cât să mănânce într-un an) şi se recompensează anormal. O ţară are nivel de trai ridicat când se pot cumpăra mai multe pâini cu banii minimi obtinuţi după 8 ore de muncă. Mediile oculte şi de afaceri ale lumii au ajuns la concluzia, după ce şi-au dat seama că se prăbuşeşte capitalismul, că salariul minim trebuie să fie 60% din salariul mediu. Dar întreprinzătorii nu vor decât s-o ducă ei bine, prin orice metodă şi, cel mai la îndemână, le-a fost să pornească exploatarea celui care a ales să le ofere braţele sau mintea. Munca fizică este din ce în ce înlocuită de maşini iar creierul uman de computere. „Într-o lume axată pe concurenţă şi profit, în care doar roboţii vor munci, vor avea cu ce trăi doar proprietarii de roboţi - avertizează Remus Constantin Raclău -, minţi bolnave prognozează drept soluţii scăderea drastică a populaţiei prin provocarea de războaie genocidice: infestarea populaţiei cu molime exterminatoare provocate de viruşi fabricaţi în laboratoarele stăpânilor de roboţi, împuţinarea rasei umane prin otrăvirea cu ”E”-uri în “pâinea noastră cea de toate zilele”, în apă şi în aer, prin poluare, prin scăderea natalităţii datorate homosexualităţii şi sterilizarea radioactivă a populaţiei; şi câte-şi-mai-câte! Totul până la un prag de control, dincolo de care vor rămâne puţini, cei înrobiţi şi... robotizaţi!” Din păcate, cei aleşi să facă ce trebuie pentru oameni sunt depăşiţi. „Guvernul - observa Nils Schnecker - este un cărăbuş dat pe spate, dă din picioare, dar nu se poate întoarce"! Şi asta fiindcă singura soluţie promovată de sistemele care s-au ocupat de organizarea lumii au impus munca la baza societăţii şi nu fiinţa şi dreptul ei la viaţă. Politica înseamnă punerea în practică a unei înţelepciuni: cum este mai bine să se întâmple cu oamenii, cu lucrurile, cu banii… Oricine poateă aşa este mai bine”. Şi ne exercităm forţa aceasta întâi cu noi înşine, apoi conducând familia, când educăm copiii sau ne desăvârşim în profesie. “Dar eu nu le pot şti pe toate!” vor găsi unii scuza să se retragă decent într-o pătrăţică proprie, acolo unde i-a împins sistemul, să-i controleze. Însă… cine le ştie? Nici Dumnezeu, spun preoţii, nu le ştie pe toate. Oamenii care au făcut din meseria lor o pasiune înseamnă că ei ştiu, fiecare în domeniul său, ce este greşit şi cum este mai bine să se întâmple. Adunaţi mai mulţi la un loc, se oferă şansa ca propunerea de “mai bine” să fie atât de bună încât să nu fie nevoie să se umble curând la ea pentru a o adapta. Politica presupune să ne corectăm permanent direcţia, dar şi să ne întoarcem până la locul de unde am cârmit-o greşit. Scopul omenirii a devenit, nu ştiu de ce, să avem o economie cât mai puternică. Fără economie, oare, nu se putea? Papa Francisc denunţa de curând ”dictatura unei economii fără scop uman”, că ”omul este redus doar la una din necesităţile sale, consumul, şi este considerat el însuşi un bun de consum care poate fi folosit şi apoi aruncat”. Dorel Vişan a denunţat în repetate rânduri felul nostru greşit de trai: “Lumea e falsă că omul a decăzut. Are o zăpăceală, o zădărnicie şi resemnare, un fel de saturaţie de viaţă, trăieşte în nesimţire şi în lipsă de omenie. Sensibilitatea atât de mult i s-a degradat încât omul nu mai poate fi stimulat decat de senzaţii violente. Cele 5 relaţii fundamentale dintre oameni nu funcţionează. Nu avem comportament de om, ci unul subuman. Când un om merge la Las Vegas şi cheltuie 100.000 E într-o seară şi un copil moare că n-are 3000 pentru o operaţie, nu e ţară normală!” România nu are un scop, nu are nici hartă (“De atîta glorie cîtă e pe capul nostru ne-am zăpăcit de tot, am ajuns să nu mai ştim încotro e nordul. Ne urcăm pe socluri şi ne declamăm genialitatea milenară, dar ne chiorăie maţele şi ni s-a căscat un gol în minte cît universul” - Ioan Peia), nici ţintă, stabileşte greşit priorităţile, încât viaţa omului simplu nu se ameliorează, ci "creşte" exponenţial în jos! “Am reuşit într-o perioadă cu apocalipsa economică la uşă, cu o Europă speriată de viitorul financiar, să discutăm isteric cu totul alte probleme. Iar sistemul nostru nu mai produce anticorpi, produce doar rahaturi tabloide. Sau produce amînări şi delegări de decizie.” (Costi Rogozanu). „Ne-am înstrăinat cu totul. O parte de vină o are și Televizorul și Computerul. Dar nu înțeleg cine-i interesat să distrugă Omul din noi? Și mă prind la gândul că ”ne-adunăm grămăjoară ca într-o icoană”, vorba lui Vieru, numai în momente de grea cumpănă, pe la înmormântări și atunci, în loc de cuvinte tânguioase, avem capăt de vorbă pentru zile și săptămâni. Vorbe aruncate în vânt, pentru că și înmormântările au devenit un prilej de spectacol. Am ajuns de unde am pornit. La peșteră. Și-i întortocheată. Iar capătul nu i se mai vede” (Ion Proca). Societatea este astăzi aluatul celor mai proaste soluţii luate în toate timpurile, soluţii care au avut la bază lenea, indiferenţa, suficienţa şi incompetenţa. « Singura luptă demnă de a mai fi purtată este să nu-ţi pierzi minţile... să ajungi întreg până la dimineaţa zilei următoare » (Adrian Creţu), fiindcă "Trăim într-o stare de asediu continuu,/ Prietenii au în buzunare pistoale,/ Unul te scuipă, altul te taie". “Cauza proastei funcţionări a societăţii româneşti nu este lipsa resurselor, a condiţiilor, ci lipsa unei relaţii sănătoase între oameni, între oameni şi natură. Trăim egoist, alimentăm - pasiv sau activ- vrajba, neînţelegerea, critica negativă” (Constantino). Tiberiu Kovacs despică firul în patru: ’’întotdeauna majoritatea membrilor unei colectivităţi acceptă pur si simplu realitatea aşa cum este, frumoasă pe dinafară şi mizerabilă pe dinăuntru. După un timp, însă, colectivitatea umană tâmpă, cu nesimţire şi neruşinare inconştientă, acceptă şi preia adevărul indubitabil negat anterior şi procedează la asimilarea noului ca fiind propriu. Niciodată colectivitatea umană nu determină evoluţia societăţii, întotdeauna condamnă şi ucide pe cel ce doreşte noul şi binele tuturor. Calitatea colectivităţii umane determină calitatea omului în individualitatea sa şi niciodată invers, spre ruşinea speciei umane.’’ Tudor Barbu are o singură explicaţie: ”nu suntem un popor, ci o adunătură”. Altfel cum am explica preţul apei din Valea Jiului, apă care vine de-acoalea, din munţi, şi costă 7 lei mc, iar primarul din Peştera, de la sute de km distanţă de izvor, o vinde localnicilor cu 1 leu şi are căştig 20%? Totuşi scriitorii, ca o regină a stupului, scot perrmanent idealişti din biblioteci, pentru o lume perfectă, în care binele învinge întotdeauna răul. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE