FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de George (Dumitru) Corbeanu
Odata ajuns in gara m-a lovit foamea, facandu-ma sa imi aprind repede un come to malboro country si sa trag cu nesat in piept, aerul asta de munte, tare, iti mareste peste masura pofta de tigari, in ciuda a ceea ce spun mereu nefumatorii cu spirit ecologic, care nu inteleg si nici nu or sa inteleaga vreodata adevarata placere a fumatului pe stomacul gol, ca ar fi pacat sa stricam acest aer deosebit pufaind fara greturi, cand, din contra, ar trebui sa inspiram cat mai mult oxigen nealterat, nu degeaba bolile de plaman se trateaza in sanatorii aflate in varf de munte si copac. Dar mie atunci putin imi pasa de parerile lor, dovada ca dupa ce am terminat-o pe prima, mi-am aprins alta, caci inca nu imi trecuse senzatia de foame, si in timp ce aspiram fumul am inceput sa studiez hartiuta pe care imi notasem putinele informatii de indentificare a locatiei firmei, sau companiei, sau agentiei, sau ce o fi fost, unde urma sa ajung si sa intru in posesiunea actelor ce aveau sa imi schimbe pentru ceva timp perspectivele. Intr-un final am hotarat sa intreb un taximetrist, astia le stiu pe toate, si asa a fost, m-a indrumat catre o cladire albastra, la doi pasi de gara, eram un norocos, nu trebuise sa ratacesc prea mult.
In timp ce imi potriveam rucsacul mai bine pe umar mi-am dat seama ca eu calatorisem, ce ciudat, insotit de cele doua mari necunoscute ale omeniri, in forme diferite, si oarecum inedite, pe de o parte Moartea, caci se murise langa mine, parca aratandu-mi faptul ca eu sunt viu, sanatos si fara nici o grija, iar pe de alta parte Dumnezeu, si ajungand aici cu gandul am inceput sa rad in hohote, ce mod bizar isi alesese si divinitatea sa se manifeste, si sa ma escorteze in drumul meu initiatic, asta o zic acum, a posteriori, atunci nu aveam de unde sa stiu ce urma sa fie, atunci doar hohoteam zicandu-mi, Du-te cu Dumnezeu copilul meu! si ma dusesem, Dumnezeu venise cu mine, gasind de cuviinta sa imi trimita un mesager, un inger, si inca ce inger! caci necunoscute si mai ales, nemasurate sunt caile domnului, howght!
Cladirea aceea albastra avea aer conditionat, ma invalui treptat, racorindu-ma, pe masura ce avansam in holul lung, spre receptia aflata la capatul sau, un lemn lacuit in forma de semicerc, in spatele caruia se invartea absenta, pe un scaun cu roti, o tanara pe care, odata ajuns in fata ei, am hotarat sa o declare in sinea mea draguta, nu frumoasa, ci draguta, caci nu avea parul lung ci mai degraba scurt, nu ii atingea umerii, si nu purta nici cercei in forma de inimioara, nu purta nimic, urechile ii erau goale, fade, inexpresive, daca se poate spune vreodata despre o ureche ca poate avea o anumita expresie sau alta. M-am apropiat cat am putut de ea, aplecandu-ma putin peste lemnul acela uleios (nu stiu ce m-a indemnat sa fac miscarea aceasta, poate vroiam sa verific, din cine stie ce motiv, mirosul parfumului, sau al parului – nu mirosea a musetel, nu mirosea a nimic) si i-am enuntat cat de bine am putut problema care ma facuse sa ajung pana aici. Tanara ma analiza din cap pana in picioare cu o privire superiora as zice, se pare ca toate femeile au modul asta de a privi in detaliu, maturand cu ochii suprafata corpului din fata lor, ca si cand te-ar cantari, te-ar nota si te-ar adauga undeva, pe o lista, cu un numar de ordine lipit de scafarlie, printre multe alte scafarlii analizate, in prealabil, in acelasi mod. Cred ca am avut un numar de ordine mic, pentru imi arata dintii albi intr-un zambet profesional, vorbindu-mi cristalin, mai mare dragul:
-Da, stiu despre ce este vorba. Da-ti-mi, va rog, buletinul, trebuie sa va notez datele. Pasaport aveti?
Am negat.
-Nu este nimic, deocamdata nu va trebuie, o sa rezolvam asta mai tarziu. Da-ti-mi buletinul .
Si intinse mana peste tejgheaua aceea rotunjita care se afla intre noi., iar eu i-am vazut unghiile lungi, rosii, contrastau placut cu pielea alba, insa eu le preferam altfel, mici, taiate aproape din carne si date cu lac, stralucitor, alunecos, se pare ca fata aceea de la petrecere imi venise in minte si mi se instalase acolo, confortabil, parca dand din coate, sa isi faca loc printre tenebrele din jurul sau. M-am lasat patruns de amintirea ei placuta, chiar si atunci cand domnisorica isi parasi locul si ma conduse amabila intr-o camera cu peretii albi, Luati loc si ateptati putin, dureaza pana termin cu hartiile astea, si rase, in continuare cristalin, ca o veritabila vrabiuta, in timp ce eu imi asezam poponetul intr-un fotoliu de piele, rotindu-ma usor, incercand sa gust la maxim confortul oferit de acest tip de mobilier care imi place peste masura.
Ramas singur am privit in jur, camera era mica, poate putin mai mare decat baia mea de acasa, insa fara faianta pe pereti, doar var lavabil, asa pereti goi nu mai vazusem de foarte mult timp, goi si imaculati, straluceau, te dureau parca ochii, si gandul m-a dus la o camera de spital, nu stiu de ce, caci nu era nimic in jur din atmosfera unui spital, din contra, canapeaua din stanga mea si cele doua fotolii puse fata in fata, toate negre, ii dadeau un aspect de sufragerie, living room cum spun americanii, aspect intarit si de existenta unei masute joase de sticla, aflata in centrul incaperii. Si asta era tot mobilierul. Asa or fi camerele astea de asteptare, mi-am zis si m-am cufundat si mai adanc in fotoliu, lasandu-ma in voia gandurilor care se invarteau in jurul aceluiasi subiect, avea parul lung, mirosind a musetel, si ochi de culoarea berii nelimpezite, m-as fi putut indragosti de asemenea ochi, as fi putut-o lua in brate, atunci, spre dimineata, cand statea franta parca de la jumatate, secerata de gloante imaginare ale unui razboi imaginar, si nu reconstituit, intr-o forma romantata, ca acela dus de Ed Harris si presupusul Jude Law, pe ecran si in studiourile holywood-iene, de ce mi-o fi fost frica? Sa te indragostesti poate nu e un lucru atat de rau, chiar daca te face din om-neom si totusi mai om ca niciodata, nimeni nu m-ar fi oprit sa o strang la piept si sa ii mangai suvitele negre, dar nu am facut-o, am dat vina pe frig, dar am fost las, acum recunosteam asta cu nonsalanta, fapt ce ma mira in atitudinea mea fata de mine, nu prea imi recunosc slabiciunile.
Mi-am amintit dintr-odata cand m-am indragostit prima oara si am zambit incetisor, de mult nu ma mai gandisem la fata aceea din scoala generala, parca Lavinia o chema, sau Loredana, sau Laura, stiu sigur ca era adventista si ca nu venea sambata la ore, pe vremea aceea numai duminica era zi libera, nu ca acum. Venise la noi in clasa a sasea si doamna diriginta hotarase sa o puna in banca cu mine, in spate, si eu se pare ca nu gasisem altceva mai bun de facut la varsta aceea decat sa ma indragostesc de ea. A fost o dragoste tumultoasa (ma rog, la nivelul sentimentelor de atunci, de la unsprezece-doisprezece ani) si, bineinteles, neimpartasita, pe parcursul a catorva luni, timp in care, acasa, numaram orele pana la inceperea scolii, stiind ca am sa o vad, am sa o ating, asa, ca din intamplare, iar seara, in pat, inainte sa adorm, imi imaginam tot feluri de lucruri fantastice, ca de exemplu zboruri pe deasupra multimii, ea privindu-ma si invidiindu-ma, eu oferindu-ma sa o iau in brate si sa ne ridicam in aer, o singura fiinta cu doua capete, un androgin barbat-femeie, inca nespintecati de fulgerul lui Zeus. Dar amintirea propriu-zisa, cea care imi veni atunci in minte brusc, a fost alta, si anume o zi de practica, la camp, la adunat sfecla de zahar, cand, in pauza de masa, dupa ce ne-am mancat branzeturile si gemurile de rigoare, doamna diriginta veni cu ideea unui moment artistic, adica fiecare sa spuna cate o poezie, pesemne pentru a combina muzica campului cu spiritul din noi, din fiecare, sau cine stie ce o fi gandind dansa atunci. Cert e ca mie mi se facu o frica sora cu moartea, caci orice spus in public ma speria la culme, ma timora, am fost antisocial si emotiv de cand ma stiu si asa am ramas. Sentimentul a fost amplificat si de faptul ca aceasta fata Lavinia, sau Laura, pe care eu o purtam in inima apasator, se ridica si, plina de naturalete, recita o poezie de cateva strofe, dupa care tot poporul aplauda cu sarg si isi intoarse multitudinea de ochi spre mine, caci toata lumea stia, sau cel putin banuia, din comportamentul meu transparent, sentimentele ce i le purtam si, in plus, in calitate de premiant al clasei, se considera, poate, ca este de datoria mea sa ofer replica. Insa eu m-am facut mic mititel, aproape una cu pamantul, sau cu gramada de sfecla pe care ne asezasem, si am scancit speriat, Nu, nu stiu nimic, nu imi vine nici o poezie acum, chiar daca nu era adevarat, chiar daca mi se invarteau in cap deja doua strofe, iar limba ma manca, insa nu ma puteam hotari sa le scot din mine, vroiam sa spun insa ceva nu ma lasa, firea mea pacatoasa, timida, ma oprea din avant, emotia era prea mare, mai ales cand Lavinia, fata, ma privi cu ochii mari, asteptand mai mult decat ceilalti, iar diriginta insista enervant, Hai, imposibil sa nu stii tu ceva, nu se poate, Lavinia a stiut si tu nu, hai, fa un efort. Nu, am zis pana la capat si asa a ramas, momentul artistic lua sfarsit, lumea se intoarse la munca dezamagita, eu ma simteam rusinat de neputinta mea iar Lavinia, fata, se indeparta cu ochii plecati, doua gramezi mai incolo. Dar nu m-am lasat batut, nu, ci m-am apropiat de gramada ei de sfecla si i-am soptit la ureche poezia, ca si cand o pastrasem numai pentru ea, iar ea se intoarse si imi zambi plina de dragalasenie, aratandu-mi gingia si mucii curgandu-i din belsug pana la intalnirea cu buza de sus, iar ceea ce acum ma uimeste este ca am considerat imaginea asta frumoasa, deosebita si naturala, nici gand sa ma ingretoseze acele dare albicioase aparute acolo poate de frig, caci era racoare afara, puteai raci usor, in ciuda metodelor de precautie, cum ar fi fost caciulita tricotata ce o purta desupra pletelor blonde si lungi. Si in momentul acela m-am simtit cel mai fericit scolar de pe pamant, zambetul acela patat valora cat toate premiile din lume, caci atunci stiam ca nu m-a considerat las, si de as fi avut curajul, as fi strans-o la piept, puternic, si as fi sarutat-o, dar nu am putut, m-am pierdut, am inceput sa tremur si sa imi clantane dintii, dar am dat vina pe frigul de afara, asa cum am facut la petrecerea aceea, cand am fugit ca un las spre casa, ud si singur, lasand in urma, franta de la jumatate, persoana care reusise sa trezeasca un resort in mine, dupa mult timp, scotandu-ma pentru cateva clipe din nemiscare, daca fata de sub tren era chiar ea? m-a lovit o sageata, dar m-am scuturat repede, ce prostii imi mai trec prin cap, am suras in sinea mea, auzi, ce cretinitati, daca ar fi fost, as fi pierdut sansa, poate unica sansa de a iubi, oho, ce cuvant mare folosisem, de unde pana unde iubire, mai era drum lung pana acolo, insa sa o tin in brate as fi putut, poate murise, stupid, absurd, sub niste roti de tren iar eu nu apucasem sa o strang in brate, sa ma pierd adanc in ochii ei verzi, nelimpeziti, “chipul meu pictat in ochii tai”, gandul acesta ma intrista, aproape imi dadura lacrimile.
M-am ridicat de pe fotoliu, ratacisem destul, oare cat timp trecuse de cand eram singur, nu prea mult, chiar daca pareau ore intregi, eram sigur ca nu trecusera nici cinci minute, s-a scris mult despre subiectivismul timpului tratat in toate felurile de minti mult mai luminate decat a mea, asa ca nu are rost sa mai adaug nimic aici pe tema asta. Insa pot adauga ca iar mi se facuse foame, cele doua tigari isi pierdusera din efect si primul impuls a fost sa imi mai aprind una, o luasem deja intre buze, cand am realizat ca nu existau scrumiere, halal sala de asteptare, mi-am zis, fara scrumiere, poate ca scria pe usa, Fumatul interzis si eu nu vazusem, asa ca m-am supus regulilor nescrise insa sugerate, in continuare cu senzatia de foame lovindu-mi stomacul din interior. Nu avea cum sa mai dureze mult, erau doar niste hartii de completat, asa mi se spusese, insa birocratia este birocratie, odata cu evolutia societatii ne-am procopsit si cu elemente negative de acest fel, ce libere erau popoarele stravechi, barbarii, care traiau cu pletele si barbile lungi si rosii in vant, fara hartii de completat, fara nici o hartie la indemana, nici igienica macar, oare se stergeau acolo dupa ce se usurau? Poate se spalau putin, daca ar fi avut norocul sa se afle pe langa vreun rau, daca nu, ar fi putut apela la frunze sau smocuri de iarba, mare bataie de cap si cu aceasta problema delicata, insa cred ca pur si simplu renuntau, isi ridicau cu nonsalanta nadragii peste fesele descoperite si se aruncau pe cal, prieten de nadejde care, in lumea lui cabalina, simpla, ar fi trecut cu vederea, clipind intelegator, aceasta situatie exceptionala si de neevitat, avand in vedere putinele mijloace tehnologice din acea vreme imaginate de mine. Una peste alta, calul nici nu ar fi avut cum sa nu aprobe cumva situatia, dat fiind faptul ca si semenii lui procedau si inca procedeaza, intr-un mod asemanator, chiar mai simplist, din miscare, daca ar fi stat sa judece si sa incrimineze la nivel etic apucaturile murdare ale stapanului ar fi dat dovada de o ipocrizie cat el de mare, si, sa fim seriosi, de-a lungul istorie noastre incarcate, daca calul, ca specie, se face vinovat de ceva, acel ceva nu este si nu va fi niciodata ipocrizia care, prin definitie, se aplica exclusiv oamenilor, aceste animale triste dotate cu gandire, o ciudatienie a naturii, avand in vedere ca “gandirea este calaul lumii” cum a punctat foarte bine autorul acestei cugetari, si aici intervine paradoxul umanitatii, alaturi de cel temporar, care se intersecteaza formand marele paradox care este viata insasi, insa sunt putini cei care o constientizeaza, cu siguranta nu cei din lumea barbara, nu, ei nu cred ca aveau inclinatii spre meditatie, nu atunci si nu constient, meditatia nu tinea de foame si nici de frig, asa ca era pur si simplu exclusa din preocuparile zilnice.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Ina... multumesc  
Postat de catre George (Dumitru) Corbeanu la data de 2004-06-08 09:16:04
         
 
  Mi-ai facut-o, George! M-ai lasat exact cand imi era lumea draga! Daca fac vreo intoxicatie tabagica sa stii ca esti direct raspunzator! Excelent fragmentul!

 
Postat de catre Ina Cirlan la data de 2004-06-08 08:49:33
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE