FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Hess, sau o poveste arabă - Penultima parte
Text postat de Dragos Tudose
O să vă spun în seara aceasta povestea prințului plictisit care s-a îndrăgostit de o porumbiță. Așa-și începuse Hess povestea, în seara în care cei trei străini acceptaseră găzduirea lui Amir. Intrase într-una din pauzele discuției lor despre suflet și locul acestuia în trup, intrase fără un cuvânt, fără să salute, după obiceiul lui, fără să privească în jur, așezându-se mereu în același loc, în colțul încăperii, în picioare și, privind undeva în gol, peste capetele tuturor, începuse povestea fără nici o introducere, fără să anunțe în nici un fel ce avea să facă. Cei trei străini se întorseseră spre el, îl priveau intens, fără să-și ferească privirile de urâțenia chipului lui.
Era odată, demult, continuă Hess, un prinț tare bogat ce locuia undeva în orașul Acra. Era atât de bogat încât contabilii săi, în număr de 30, nu reușeau să cadă de acord în calcularea acesteia. Bogăția lui era atât de mare încât, dacă nu ar fi fost însoțită de modestie, ar fi stârnit invidia califului și, probabil, multe lucruri rele ar fi pornit de aici, iar povestea noastră ar fi fost lipsită tocmai de eroul ei principal. Atâta doar că prințul de care vă vorbesc, nu făcea paradă de bogăția imensă de care dispunea. Nu, nu se poate spune că trăia în sărăcie, căci tot ceea ce-și poate dori un suflet omenesc el avea la doar o întindere de mână. Avea cele mai frumoase femei din oraș, cei mai frumoși cai, cei mai puternici robi. Mesele lui erau mereu îmbelșugate și acompaniate de dansatoare din Ur, de muzicanți din Basra și de povestitori din Baas. La masa lui întotdeauna își găseau locul călătorii ce treceau prin oraș, iar poveștile lor despre ținuturile îndepărtate bucurau urechile ascultătorilor. Cu toate acestea, prințul nu exagera în a-și afișa bogăția, dar asta nu o făcea neapărat din modestie, ci dintr-un cu totul al motiv. Un vierme ciudat intrase în sufletul prințului și-l măcina prin interior, un vierme care nu-l lăsa să se bucure de nimic. Iată, prințul nu mai găsea bucurie nici în brațele soțiilor sale, nici în cursele de cai sau de ogari, nici la vânătoarea unde șoimii săi erau cei mai pricepuți, nimic nu-i mai putea aduce bucuria. Căci șarpele care intrase în sufletul lui roade adânc, roade temeinic și puțini dintre cei ce sunt atinși de această boală mai apucă a se vindeca. Iar boala aceasta și șarpele care se încolăcește în suflet se numește plictiseală. Da, prințul era bolnav de plictiseală, toate i se păreau serbede și fără gust, și apa de izvor și sărutările cadânelor sale, bucatele nu mai aveau gust și toate distracțiile erau doar o pierdere de vreme. Devenise ursuz, nu mai vorbea cu nimeni. Într-o săptămână abia dacă adunai câteva vorbe din gura lui. Privirea îi era mereu pierdută undeva departe, iar, în ultima vreme, mai tot timpul zăcea în patul lui, fără să se mai ridice, plictisit de viață și de tot ce reprezintă ea. Ajunsese să iasă foarte rar din camera lui, nu se mai îngrijea aproape de loc, nu-și mai tundea barba și părul. Ajunsese să arate, deși abia dacă depășise patruzeci de ani, ca un bătrân milenar. Toată casa lui era îngrijorată de starea lui și toți căutau un leac, o soluție să-l scoată din starea asta, să-l facă să guste din nou viața și bucuriile ei. Dar toate eforturile lor erau zadarnice, prințul se închidea tot mai mult în singurătatea plictiselii lui absolute. Era un drum înfundat acesta pe care pornise prințul, un drum care nu se putea termina decât în moarte, o moarte prematură care ar fi putut să fie singura pată de culoare în pustiul singurătății lui. În ultima perioadă prințul nu-și mai părăsea deloc camera. Slujnica îi aducea mâncarea acolo și, nu de puține ori, a fost nevoită să o ia înapoi neatinsă, căci prințul ajunsese într-o stare de tot plânsul, zile întregi zăcea în pat, fără să se miște, fără să se atingă de mâncare, parcă așteptându-și moartea. Dar moartea întârzia să vină, căci el nu suferea de nici o boală în afară de aceea a plictiselii, nici o altă boală nu-i rodea trupul și oasele, nimic care să-l facă să plece pe cealaltă lume decât plictiseala lui de lume și de tot. Nu se știe unde ar fi ajuns toate astea, nu se știe ce s-ar fi ales de bietul prinț, probabil că, la un moment dat, lumea ar fi uitat de el, închis de bunăvoie în întunericul odăii lui, probabil că nici eu nu aș fi povestit acum despre el dacă, într-o zi, nu s-ar fi întâmplat ceva cu totul de necrezut. Dar chiar așa cum am să vă povestesc s-au întâmplat lucrurile.
Aici Hess a făcut o pauză. După obiceiul lui, fără să ceară s-a apropiat de masă și a luat pocalul unuia dintre meseni, a luat pocalul plin cu vin de curmale și l-a răsturnat pe gât. A trântit apoi pocalul pe masă și s-a întors în colțul lui. Tăcea însă, așa cum obișnuia uneori să facă, exact în mijlocul câte unei povești. Iar ascultătorii așteptau în tăcere, așteptau ca el să lege din nou firul poveștii, să lege din nou firul vrăjii ce-i făcea să călătorească prin ținuturi și vremuri necunoscute. Apoi, la fel de brusc și fără de veste cum și începuse, Hess pornea din nou să povestească din locul în care o lăsase.
Da, jur pe mormântul mamei mele că exact așa cum am să vă povestesc s-au întâmplat toate. Într-o zi, spre amiază, alungată probabil de dogoarea ce se întețea și căutând un strop de umbră, într-o zi zic, o porumbiță, o turturea, o pasăre, în fine, a pătruns în camera prințului. Zic porumbiță și zic turturea, în fine, nu știu exact ce pasăre o fi fost aceea. Nu am mai văzut niciodată una la fel. Era albă… albă așa cum nu s-a mai văzut. Mai albă decât sarea și decât zăpezile din ținuturile de unde vin eu. Era albul nopților fără somn și albul zorilor de zi. Era albul cel mai alb ce s-a putut inventa vreodată. Și porumbița, găsind fereastra deschisă, a pătruns în odaia prințului. Ce s-a întâmplat atunci în sufletul lui, doar alchimiștii și magii cei mai desăvârșiți ar putea să explice, căci e clar că ceva ca un fel de explozie s-a produs în sufletul lui, ceva aproape de necrezut dacă nu ai ști că totul e absolut adevărat, căci iată, prințul s-a îndrăgostit de pasărea cea albă. Dar când zic că s-a îndrăgostit nu mă refer la sensul de simplu al cuvântului, adică acela în care fiecare dintre noi se atașează de ceva, de câinele credincios, de uliul cel ager, de calul cel iute. Nu, în inima prințului se aprinsese o flacără așa cum numai pentru o femeie se poate aprinde în inima unui bărbat și da, prințul iubea porumbița cea albă de parcă aceea ar fi fost soața lui, prima lui soață. Și focul acesta ce-l ardea prin lăuntru, iată că a dat afară viermele ce sălășluise în trupul lui, dăduse afară viermele plictisului. Prințul parcă se născuse din nou. Descoperea din nou lumea, o vedea acum cu ochii unui nou născut, parcă pentru prima dată. Și se bucura de toate, căci toate erau noi pentru ele, toate câte le vedea în jur se născuseră atunci, în secunda în care, într-o zi, înainte de amiază, în camera lui poposise o pasăre albă, albă, albă.
Fiindcă aici, după aceste vorbe, Hess făcuse o pauză mai lungă, unul dintre străini îndrăznise să-i pună o întrebare:
-Toate câte ni le spui sunt o pildă, nu-i așa, sau, așa cum pari a pretinde, sunt fapte reale la care chiar tu ai participat și le-ai văzut?
Hess l-a privit atunci lung, lung de tot, cu toată urâțenia chipului lui și parcă roșul părului lui devenise și mai roșu, iar pielea lui albă căpătase o lucire mată, asemănătoare fildeșului.
-Nu străinule, eu nu pretind nimic. Eu spun doar că am fost acolo și că toate s-au întâmplat întocmai cum ți le povestesc. Dar, dacă nu vrei să mă crezi, tu sau altcineva din această încăpere, poate privi toate și ca pe o pildă, căci toate lucrurile ce s-au petrecut în trecut au un sens, iar cel care e înțelept și caută acest sâmbure, se va îmbogăți cu acesta și va avea multe de câștigat.
Străinul înclinase din cap, încuviințând vorbele lui Hess, iar apoi îl îndemnă să continue povestea prințului plictisit ce s-a îndrăgostit de o pasăre nemaivăzută. Hess însă nu suporta să fie nici întrerupt și nici apoi îndemnat să continue, așa că rămase o vreme tăcut, îmbufnat, într-o de atitudine care-i scotea și mai mult în evidență grotescul fizionomiei. Părea un monument al asimetriei, un exemplu al imperfecțiunii și al grotescului. Apoi, într-un târziu, reluă firul poveștii.
În continuare, povestea este despre dragostea imposibilă a prințului pentru pasărea cea imaculată. Printul era decis să facă orice pentru a-i cuceri dragostea. O copleși cu tot felul de cadouri, de la brățări și cercei cu diamante, inele de aur cu pietre de safir și de topaz, mătăsuri mai fine decât pânza de păianjen și din care el poruncise să se croiască haine pentru ea și, dincolo de toate, declarațiile lui înflăcărate de iubire și gesturile tandre și privirile pătimașe. Cred că, la atâtea dovezi de iubire, și o statuie ar fi cedat, numai porumbița, din neștiință sau din răutatea specifică animalelor, ea nu dădea nici un semn că gesturile prințului ar fi impresionat-o în vreun fel. Devenea brusc interesata doar atunci când prințul îi aducea, în largi tipsii de argint, bobițe de mac, sau mici bucățele de rodii, sau smochine și curmale tăiate cubulețe mici. Tot așa era, sau poate chiar mai mult, interesată de cofeturi, de baclavale, de clătitele cu portocale, de balaleet qatar, de rangeene de curmale, sau de merele umplute cu nuci și miere la cuptor. Părea a avea o poftă nestăvilită legată de tot ceea ce ține de zaharicale și, de multe ori, prințul se temea ca ingerarea unor așa mari cantități de zaharuri să nu-i dăuneze. De altfel, porumbița, dacă avea în fața ei tipsia cea plină de dulciuri, părea că nu mai are nevoie de nimic. Și, dintre toate dulciurile pe care le primea, preferata ei era baclavaua cu nucă și susan. Când te uitai la ea, așa mică și firavă și, în plus, cu penele acelea albe, imaculate, nici prin cap nu ți-ar fi trecut ce poftă nestăvilită zace în trupul acela grațios și pur, ce neostoită sete de dulciuri pândește din întunecimea ciocului ei micuț și roșu ca un crin abia îmbobocit.
Pentru prinț, aceea a fost cea mai fericită perioadă a vieții sale. Nu avea răgaz nici o secundă, acum alergând să comande o pereche nouă de inele bătute cu pietre de agat, acum ajuntînd-o pe turturică să îmbrace, peste penele albe, o tunică din mătase mai răcoroasă decât briza mării, apoi alergând într-un suflet la bucătărie să verifice de-i gata cataiful, într-un suflet ducându-se din nou să vadă de-i mai trebuie ceva porumbiței, iar apoi tot așa toată ziua. Dar nu simțea nici o oboseală, ci doar bucuria ce-i lipsise toți anii din urmă. Părea că în toți anii aceia în care lâncezise, neputându-se bucura de nimic, răsturnaseră acum, în zilele acestea toată bucuria nefolosită atunci.
Și porumbița părea oarecum mulțumită căci, deși mereu existau ferestre deschise prin care ar fi putut evada, ea nu se grăbea deloc să facă asta, renunțând de bună voie la libertate în schimbul atențiilor cu care o înconjura prințul. Se spune în general că păsările nu pot trăi fără zbor, că se topesc dacă sunt ținute într-o colivie, fie ea și aurită, dar porumbița noastră părea a fi dintr-o specie diferită de cea a suratelor ei zburătoare, căci ea prefera luxul și desfrâul zaharicalelor, libertății. Era mai curând în ea sufletul unei pisici leneșe care toarce sub mâna stăpânului ce o mângâie și-i face toate poftele, decât sufletul unei păsări îndrăgostită de depărtări și de tăria înălțimilor.
Odată povestea ajunsă aici, Amir care privea fascinat chipul înflăcărat al lui Hess, chipul ce acum devenise aproape frumos, se gândise că, iată, porumbița din povestea asta tare mai seamănă cu Isis a lui. Ca și porumbița, și Isis era sufletul și dragostea lui, era răsăritul și apusul și, tot ca și porumbița din poveste, nici ea nu se vădea impresionată de nenumăratele dovezi de dragoste din partea lui, era mai mereu visătoare, pierdută în gânduri și niciodată nu-i răspunsese cu gesturi tandre, gesturilor lui înflăcărate. Nici măcar atunci când se culcau amândoi, nici măcar atunci Isis nu ieșea din carapacea ei, rămânea rece și îndepărtată și Amir nu reușea niciodată să găsească o punte către sufletul ei.
În fine, perioada aceasta, căreia eu i-aș zice de zahăr, continuă Hess povestea, perioada asta a durat câte luni de zile. Trebuie spus că, așa cum se întâmplă întotdeauna, nici un perete nu este absolut drept, există undeva o crăpătură, chiar dacă ea este poate foarte mică, aproape insesizabilă, nici un suflet nu este complet neprihănit, există undeva o pată, chiar dacă ascunsă și neștiută de nimeni, numai Alah e pur, căci el e începutul și sfârșitul a tot ceea ce există. La fel se întâmpla și în casa prințului, căci nu toate era la fel de frumoase pe cât le vedea el. Lucruri ascunse și negre clocoteau, fără știrea lui, multe nemulțumiri se adunau și cineva avea să dea seamă pentru toate astea. Prințul însă nu vedea nimic, era prea pierdut în labirintul dragostei lui, prea orb de fericire, prea nepăsător la tot ceea ce e în jur. Dar nemulțumirile se adunau, se adunau, ca bulgării de bălegar rostogoliți de cărăbușul deșertului. Nevestele prințului se simțeau jicnite, părăsite și nebăgate în seamă, rolul lor fusese uzurpat, iar umilința la care erau supuse era cu atât mai mare cu cât venea din partea unei ființe inferioare, spuneau ele. Una e să te alunge din inima soțului tău o altă femeie, dar așa, să fii alungată de o pasăre, fie ea și albă, asta era prea mult, era un lucru care nu putea fi indurat. În plus, risipa de acum a prințului risca să aducă întreaga casă în sapă de lemn, nici un sac nu e fără fund, iar femeile își făcuseră socoteala ca toată agoniseala să le rămână copiilor pe care ele îi aveau cu prințul. Nu îndrăzneau însă să-și spună în mod direct păsul căci se temeau, pe bună dreptate că, odată mărturisită ura lor pentru pasărea ce le stricase liniștea, poziția lor în cadrul familiei să nu fie zdruncinată ajungându-se chiar, cine știe, chiar să fie alungate. Niciuna dintre ele nu putea risca asta, dar nemulțumirea se acumula mereu, creștea și se îngroșa și, odată și odată puroiul urma să se spargă.
Și, ceea ce trebuia să se întâmple se întâmplă într-o zi. Uneori, în diminețile mai răcoroase, porumbița se ridica din patul prințului și pornea a se plimba singură prin grădina din curtea casei. Se plimba ca o rățușcă, căci căpătase acum un mers legănat, de la atâtea zaharicale cu care-și îndopa trupul micuț, se plimba zic printre florile mai înalte decât ea și, chiar dacă i-ar fi trecut prin cap să zboare și astfel să treacă dincolo de gardul de înconjura grădina, nu ar mai fi reușit fiindcă, pe de o parte, aproape că uitase să mai zboare, iar, pe de altă parte, era acum cu mult mai grea decât s-ar fi cerut să fie o pasăre de dimensiunile ei. Așa se explică faptul că prințul nu se îngrijoră când, într-o dimineață, lângă el nu o găsi în pat pe draga lui turturică. Era o dimineață frumoasă și prințul, în timp ce se așeza la masă, își făcea planuri ce alte surprize să-i facă iubitei lui porumbițe. Ca prim fel i se aduse o ciorbă, iar acest lucru nu era deloc un lucru obișnuit, dar gustul acesteia era atât de bun, încât prințul renunță să-l mai certe pe bucătar pentru această schimbare de meniu. Puse să fie totuși întrebat ce fel de ciorbă era aceea. Răspunsul îl nedumeri puțin, dar deja se adâncise în planurile lui ce cuprindeau bijuterii și, mai ales dulciuri cu care să o copleșească pe alba porumbiță. I se spuse că e o fiertură din albul mai alb decât varul cu care sunt spoiți pereții și chiar așa era, căci în afară de verdețurile ce pluteau la suprafață, în rest lichidul era albicios, dens, aproape pufos, iar bucățelele de carne pe care le pescuia cu lingura erau pe atât de fragede pe cât erau de albe. Prințul fu atât de încântat încât mâncă tot, ba chiar curăță strachina cu o bucățică de lipie, așa că blidul părea acum curat și nefolosit. După masă, prințul intră în agitația sa de fiecare zi, porni a supraveghea activitatea cofetarilor, a croitoreselor și așa mai departe. Ceva lipsea însă, în acea dimineață. Lipsea tocmai porumbița cea albă și nu trecu mult până când prințul observă asta și porni să o caute și, în mod ciudat, nici urmă de porumbiță în grădina de flori. Nici în casă nu era și nimeni din cei pe care prințul îi întrebă nu o văzuseră.
-Nu s-a gândit că supa cea albă pe care tocmai o mâncase era… începu să spună unul dintre străini, dar Hess îi tăie vorba:
-Ba da, străinule, mai ales atunci când, undeva, într-un colț al bucătăriei găsi câteva pene strălucitor de albe.
Apoi Hess tăcu. Liniștea se prelungi mult, căci toți așteptau continuarea poveștii, dar Hess continua să tacă.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23877
Comentarii: 120196
Useri: 1418
 
 
  ADMINISTRARE