PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Hess, sau o poveste arabă - Penultima parte Text postat de Dragos Tudose O să vă spun în seara aceasta povestea prinţului plictisit care s-a îndrăgostit de o porumbiţă. Aşa-şi începuse Hess povestea, în seara în care cei trei străini acceptaseră găzduirea lui Amir. Intrase într-una din pauzele discuţiei lor despre suflet şi locul acestuia în trup, intrase fără un cuvânt, fără să salute, după obiceiul lui, fără să privească în jur, aşezându-se mereu în acelaşi loc, în colţul încăperii, în picioare şi, privind undeva în gol, peste capetele tuturor, începuse povestea fără nici o introducere, fără să anunţe în nici un fel ce avea să facă. Cei trei străini se întorseseră spre el, îl priveau intens, fără să-şi ferească privirile de urâţenia chipului lui. Era odată, demult, continuă Hess, un prinţ tare bogat ce locuia undeva în oraşul Acra. Era atât de bogat încât contabilii săi, în număr de 30, nu reuşeau să cadă de acord în calcularea acesteia. Bogăţia lui era atât de mare încât, dacă nu ar fi fost însoţită de modestie, ar fi stârnit invidia califului şi, probabil, multe lucruri rele ar fi pornit de aici, iar povestea noastră ar fi fost lipsită tocmai de eroul ei principal. Atâta doar că prinţul de care vă vorbesc, nu făcea paradă de bogăţia imensă de care dispunea. Nu, nu se poate spune că trăia în sărăcie, căci tot ceea ce-şi poate dori un suflet omenesc el avea la doar o întindere de mână. Avea cele mai frumoase femei din oraş, cei mai frumoşi cai, cei mai puternici robi. Mesele lui erau mereu îmbelşugate şi acompaniate de dansatoare din Ur, de muzicanţi din Basra şi de povestitori din Baas. La masa lui întotdeauna îşi găseau locul călătorii ce treceau prin oraş, iar poveştile lor despre ţinuturile îndepărtate bucurau urechile ascultătorilor. Cu toate acestea, prinţul nu exagera în a-şi afişa bogăţia, dar asta nu o făcea neapărat din modestie, ci dintr-un cu totul al motiv. Un vierme ciudat intrase în sufletul prinţului şi-l măcina prin interior, un vierme care nu-l lăsa să se bucure de nimic. Iată, prinţul nu mai găsea bucurie nici în braţele soţiilor sale, nici în cursele de cai sau de ogari, nici la vânătoarea unde şoimii săi erau cei mai pricepuţi, nimic nu-i mai putea aduce bucuria. Căci şarpele care intrase în sufletul lui roade adânc, roade temeinic şi puţini dintre cei ce sunt atinşi de această boală mai apucă a se vindeca. Iar boala aceasta şi şarpele care se încolăceşte în suflet se numeşte plictiseală. Da, prinţul era bolnav de plictiseală, toate i se păreau serbede şi fără gust, şi apa de izvor şi sărutările cadânelor sale, bucatele nu mai aveau gust şi toate distracţiile erau doar o pierdere de vreme. Devenise ursuz, nu mai vorbea cu nimeni. Într-o săptămână abia dacă adunai câteva vorbe din gura lui. Privirea îi era mereu pierdută undeva departe, iar, în ultima vreme, mai tot timpul zăcea în patul lui, fără să se mai ridice, plictisit de viaţă şi de tot ce reprezintă ea. Ajunsese să iasă foarte rar din camera lui, nu se mai îngrijea aproape de loc, nu-şi mai tundea barba şi părul. Ajunsese să arate, deşi abia dacă depăşise patruzeci de ani, ca un bătrân milenar. Toată casa lui era îngrijorată de starea lui şi toţi căutau un leac, o soluţie să-l scoată din starea asta, să-l facă să guste din nou viaţa şi bucuriile ei. Dar toate eforturile lor erau zadarnice, prinţul se închidea tot mai mult în singurătatea plictiselii lui absolute. Era un drum înfundat acesta pe care pornise prinţul, un drum care nu se putea termina decât în moarte, o moarte prematură care ar fi putut să fie singura pată de culoare în pustiul singurătăţii lui. În ultima perioadă prinţul nu-şi mai părăsea deloc camera. Slujnica îi aducea mâncarea acolo şi, nu de puţine ori, a fost nevoită să o ia înapoi neatinsă, căci prinţul ajunsese într-o stare de tot plânsul, zile întregi zăcea în pat, fără să se mişte, fără să se atingă de mâncare, parcă aşteptându-şi moartea. Dar moartea întârzia să vină, căci el nu suferea de nici o boală în afară de aceea a plictiselii, nici o altă boală nu-i rodea trupul şi oasele, nimic care să-l facă să plece pe cealaltă lume decât plictiseala lui de lume şi de tot. Nu se ştie unde ar fi ajuns toate astea, nu se ştie ce s-ar fi ales de bietul prinţ, probabil că, la un moment dat, lumea ar fi uitat de el, închis de bunăvoie în întunericul odăii lui, probabil că nici eu nu aş fi povestit acum despre el dacă, într-o zi, nu s-ar fi întâmplat ceva cu totul de necrezut. Dar chiar aşa cum am să vă povestesc s-au întâmplat lucrurile. Aici Hess a făcut o pauză. După obiceiul lui, fără să ceară s-a apropiat de masă şi a luat pocalul unuia dintre meseni, a luat pocalul plin cu vin de curmale şi l-a răsturnat pe gât. A trântit apoi pocalul pe masă şi s-a întors în colţul lui. Tăcea însă, aşa cum obişnuia uneori să facă, exact în mijlocul câte unei poveşti. Iar ascultătorii aşteptau în tăcere, aşteptau ca el să lege din nou firul poveştii, să lege din nou firul vrăjii ce-i făcea să călătorească prin ţinuturi şi vremuri necunoscute. Apoi, la fel de brusc şi fără de veste cum şi începuse, Hess pornea din nou să povestească din locul în care o lăsase. Da, jur pe mormântul mamei mele că exact aşa cum am să vă povestesc s-au întâmplat toate. Într-o zi, spre amiază, alungată probabil de dogoarea ce se înteţea şi căutând un strop de umbră, într-o zi zic, o porumbiţă, o turturea, o pasăre, în fine, a pătruns în camera prinţului. Zic porumbiţă şi zic turturea, în fine, nu ştiu exact ce pasăre o fi fost aceea. Nu am mai văzut niciodată una la fel. Era albă… albă aşa cum nu s-a mai văzut. Mai albă decât sarea şi decât zăpezile din ţinuturile de unde vin eu. Era albul nopţilor fără somn şi albul zorilor de zi. Era albul cel mai alb ce s-a putut inventa vreodată. Şi porumbiţa, găsind fereastra deschisă, a pătruns în odaia prinţului. Ce s-a întâmplat atunci în sufletul lui, doar alchimiştii şi magii cei mai desăvârşiţi ar putea să explice, căci e clar că ceva ca un fel de explozie s-a produs în sufletul lui, ceva aproape de necrezut dacă nu ai şti că totul e absolut adevărat, căci iată, prinţul s-a îndrăgostit de pasărea cea albă. Dar când zic că s-a îndrăgostit nu mă refer la sensul de simplu al cuvântului, adică acela în care fiecare dintre noi se ataşează de ceva, de câinele credincios, de uliul cel ager, de calul cel iute. Nu, în inima prinţului se aprinsese o flacără aşa cum numai pentru o femeie se poate aprinde în inima unui bărbat şi da, prinţul iubea porumbiţa cea albă de parcă aceea ar fi fost soaţa lui, prima lui soaţă. Şi focul acesta ce-l ardea prin lăuntru, iată că a dat afară viermele ce sălăşluise în trupul lui, dăduse afară viermele plictisului. Prinţul parcă se născuse din nou. Descoperea din nou lumea, o vedea acum cu ochii unui nou născut, parcă pentru prima dată. Şi se bucura de toate, căci toate erau noi pentru ele, toate câte le vedea în jur se născuseră atunci, în secunda în care, într-o zi, înainte de amiază, în camera lui poposise o pasăre albă, albă, albă. Fiindcă aici, după aceste vorbe, Hess făcuse o pauză mai lungă, unul dintre străini îndrăznise să-i pună o întrebare: -Toate câte ni le spui sunt o pildă, nu-i aşa, sau, aşa cum pari a pretinde, sunt fapte reale la care chiar tu ai participat şi le-ai văzut? Hess l-a privit atunci lung, lung de tot, cu toată urâţenia chipului lui şi parcă roşul părului lui devenise şi mai roşu, iar pielea lui albă căpătase o lucire mată, asemănătoare fildeşului. -Nu străinule, eu nu pretind nimic. Eu spun doar că am fost acolo şi că toate s-au întâmplat întocmai cum ţi le povestesc. Dar, dacă nu vrei să mă crezi, tu sau altcineva din această încăpere, poate privi toate şi ca pe o pildă, căci toate lucrurile ce s-au petrecut în trecut au un sens, iar cel care e înţelept şi caută acest sâmbure, se va îmbogăţi cu acesta şi va avea multe de câştigat. Străinul înclinase din cap, încuviinţând vorbele lui Hess, iar apoi îl îndemnă să continue povestea prinţului plictisit ce s-a îndrăgostit de o pasăre nemaivăzută. Hess însă nu suporta să fie nici întrerupt şi nici apoi îndemnat să continue, aşa că rămase o vreme tăcut, îmbufnat, într-o de atitudine care-i scotea şi mai mult în evidenţă grotescul fizionomiei. Părea un monument al asimetriei, un exemplu al imperfecţiunii şi al grotescului. Apoi, într-un târziu, reluă firul poveştii. În continuare, povestea este despre dragostea imposibilă a prinţului pentru pasărea cea imaculată. Printul era decis să facă orice pentru a-i cuceri dragostea. O copleşi cu tot felul de cadouri, de la brăţări şi cercei cu diamante, inele de aur cu pietre de safir şi de topaz, mătăsuri mai fine decât pânza de păianjen şi din care el poruncise să se croiască haine pentru ea şi, dincolo de toate, declaraţiile lui înflăcărate de iubire şi gesturile tandre şi privirile pătimaşe. Cred că, la atâtea dovezi de iubire, şi o statuie ar fi cedat, numai porumbiţa, din neştiinţă sau din răutatea specifică animalelor, ea nu dădea nici un semn că gesturile prinţului ar fi impresionat-o în vreun fel. Devenea brusc interesata doar atunci când prinţul îi aducea, în largi tipsii de argint, bobiţe de mac, sau mici bucăţele de rodii, sau smochine şi curmale tăiate cubuleţe mici. Tot aşa era, sau poate chiar mai mult, interesată de cofeturi, de baclavale, de clătitele cu portocale, de balaleet qatar, de rangeene de curmale, sau de merele umplute cu nuci şi miere la cuptor. Părea a avea o poftă nestăvilită legată de tot ceea ce ţine de zaharicale şi, de multe ori, prinţul se temea ca ingerarea unor aşa mari cantităţi de zaharuri să nu-i dăuneze. De altfel, porumbiţa, dacă avea în faţa ei tipsia cea plină de dulciuri, părea că nu mai are nevoie de nimic. Şi, dintre toate dulciurile pe care le primea, preferata ei era baclavaua cu nucă şi susan. Când te uitai la ea, aşa mică şi firavă şi, în plus, cu penele acelea albe, imaculate, nici prin cap nu ţi-ar fi trecut ce poftă nestăvilită zace în trupul acela graţios şi pur, ce neostoită sete de dulciuri pândeşte din întunecimea ciocului ei micuţ şi roşu ca un crin abia îmbobocit. Pentru prinţ, aceea a fost cea mai fericită perioadă a vieţii sale. Nu avea răgaz nici o secundă, acum alergând să comande o pereche nouă de inele bătute cu pietre de agat, acum ajuntînd-o pe turturică să îmbrace, peste penele albe, o tunică din mătase mai răcoroasă decât briza mării, apoi alergând într-un suflet la bucătărie să verifice de-i gata cataiful, într-un suflet ducându-se din nou să vadă de-i mai trebuie ceva porumbiţei, iar apoi tot aşa toată ziua. Dar nu simţea nici o oboseală, ci doar bucuria ce-i lipsise toţi anii din urmă. Părea că în toţi anii aceia în care lâncezise, neputându-se bucura de nimic, răsturnaseră acum, în zilele acestea toată bucuria nefolosită atunci. Şi porumbiţa părea oarecum mulţumită căci, deşi mereu existau ferestre deschise prin care ar fi putut evada, ea nu se grăbea deloc să facă asta, renunţând de bună voie la libertate în schimbul atenţiilor cu care o înconjura prinţul. Se spune în general că păsările nu pot trăi fără zbor, că se topesc dacă sunt ţinute într-o colivie, fie ea şi aurită, dar porumbiţa noastră părea a fi dintr-o specie diferită de cea a suratelor ei zburătoare, căci ea prefera luxul şi desfrâul zaharicalelor, libertăţii. Era mai curând în ea sufletul unei pisici leneşe care toarce sub mâna stăpânului ce o mângâie şi-i face toate poftele, decât sufletul unei păsări îndrăgostită de depărtări şi de tăria înălţimilor. Odată povestea ajunsă aici, Amir care privea fascinat chipul înflăcărat al lui Hess, chipul ce acum devenise aproape frumos, se gândise că, iată, porumbiţa din povestea asta tare mai seamănă cu Isis a lui. Ca şi porumbiţa, şi Isis era sufletul şi dragostea lui, era răsăritul şi apusul şi, tot ca şi porumbiţa din poveste, nici ea nu se vădea impresionată de nenumăratele dovezi de dragoste din partea lui, era mai mereu visătoare, pierdută în gânduri şi niciodată nu-i răspunsese cu gesturi tandre, gesturilor lui înflăcărate. Nici măcar atunci când se culcau amândoi, nici măcar atunci Isis nu ieşea din carapacea ei, rămânea rece şi îndepărtată şi Amir nu reuşea niciodată să găsească o punte către sufletul ei. În fine, perioada aceasta, căreia eu i-aş zice de zahăr, continuă Hess povestea, perioada asta a durat câte luni de zile. Trebuie spus că, aşa cum se întâmplă întotdeauna, nici un perete nu este absolut drept, există undeva o crăpătură, chiar dacă ea este poate foarte mică, aproape insesizabilă, nici un suflet nu este complet neprihănit, există undeva o pată, chiar dacă ascunsă şi neştiută de nimeni, numai Alah e pur, căci el e începutul şi sfârşitul a tot ceea ce există. La fel se întâmpla şi în casa prinţului, căci nu toate era la fel de frumoase pe cât le vedea el. Lucruri ascunse şi negre clocoteau, fără ştirea lui, multe nemulţumiri se adunau şi cineva avea să dea seamă pentru toate astea. Prinţul însă nu vedea nimic, era prea pierdut în labirintul dragostei lui, prea orb de fericire, prea nepăsător la tot ceea ce e în jur. Dar nemulţumirile se adunau, se adunau, ca bulgării de bălegar rostogoliţi de cărăbuşul deşertului. Nevestele prinţului se simţeau jicnite, părăsite şi nebăgate în seamă, rolul lor fusese uzurpat, iar umilinţa la care erau supuse era cu atât mai mare cu cât venea din partea unei fiinţe inferioare, spuneau ele. Una e să te alunge din inima soţului tău o altă femeie, dar aşa, să fii alungată de o pasăre, fie ea şi albă, asta era prea mult, era un lucru care nu putea fi indurat. În plus, risipa de acum a prinţului risca să aducă întreaga casă în sapă de lemn, nici un sac nu e fără fund, iar femeile îşi făcuseră socoteala ca toată agoniseala să le rămână copiilor pe care ele îi aveau cu prinţul. Nu îndrăzneau însă să-şi spună în mod direct păsul căci se temeau, pe bună dreptate că, odată mărturisită ura lor pentru pasărea ce le stricase liniştea, poziţia lor în cadrul familiei să nu fie zdruncinată ajungându-se chiar, cine ştie, chiar să fie alungate. Niciuna dintre ele nu putea risca asta, dar nemulţumirea se acumula mereu, creştea şi se îngroşa şi, odată şi odată puroiul urma să se spargă. Şi, ceea ce trebuia să se întâmple se întâmplă într-o zi. Uneori, în dimineţile mai răcoroase, porumbiţa se ridica din patul prinţului şi pornea a se plimba singură prin grădina din curtea casei. Se plimba ca o răţuşcă, căci căpătase acum un mers legănat, de la atâtea zaharicale cu care-şi îndopa trupul micuţ, se plimba zic printre florile mai înalte decât ea şi, chiar dacă i-ar fi trecut prin cap să zboare şi astfel să treacă dincolo de gardul de înconjura grădina, nu ar mai fi reuşit fiindcă, pe de o parte, aproape că uitase să mai zboare, iar, pe de altă parte, era acum cu mult mai grea decât s-ar fi cerut să fie o pasăre de dimensiunile ei. Aşa se explică faptul că prinţul nu se îngrijoră când, într-o dimineaţă, lângă el nu o găsi în pat pe draga lui turturică. Era o dimineaţă frumoasă şi prinţul, în timp ce se aşeza la masă, îşi făcea planuri ce alte surprize să-i facă iubitei lui porumbiţe. Ca prim fel i se aduse o ciorbă, iar acest lucru nu era deloc un lucru obişnuit, dar gustul acesteia era atât de bun, încât prinţul renunţă să-l mai certe pe bucătar pentru această schimbare de meniu. Puse să fie totuşi întrebat ce fel de ciorbă era aceea. Răspunsul îl nedumeri puţin, dar deja se adâncise în planurile lui ce cuprindeau bijuterii şi, mai ales dulciuri cu care să o copleşească pe alba porumbiţă. I se spuse că e o fiertură din albul mai alb decât varul cu care sunt spoiţi pereţii şi chiar aşa era, căci în afară de verdeţurile ce pluteau la suprafaţă, în rest lichidul era albicios, dens, aproape pufos, iar bucăţelele de carne pe care le pescuia cu lingura erau pe atât de fragede pe cât erau de albe. Prinţul fu atât de încântat încât mâncă tot, ba chiar curăţă strachina cu o bucăţică de lipie, aşa că blidul părea acum curat şi nefolosit. După masă, prinţul intră în agitaţia sa de fiecare zi, porni a supraveghea activitatea cofetarilor, a croitoreselor şi aşa mai departe. Ceva lipsea însă, în acea dimineaţă. Lipsea tocmai porumbiţa cea albă şi nu trecu mult până când prinţul observă asta şi porni să o caute şi, în mod ciudat, nici urmă de porumbiţă în grădina de flori. Nici în casă nu era şi nimeni din cei pe care prinţul îi întrebă nu o văzuseră. -Nu s-a gândit că supa cea albă pe care tocmai o mâncase era… începu să spună unul dintre străini, dar Hess îi tăie vorba: -Ba da, străinule, mai ales atunci când, undeva, într-un colţ al bucătăriei găsi câteva pene strălucitor de albe. Apoi Hess tăcu. Liniştea se prelungi mult, căci toţi aşteptau continuarea poveştii, dar Hess continua să tacă. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE