FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Hess, sau o poveste arabă - A treia parte
Text postat de Dragos Tudose
3.Foarte ciudat lucru, uitase cu atâta ușurință de cadavrul femeii ce rămăsese în patul său, în schimb își amintea aproape perfect discuția pe care o avusese, cu o seară în urmă, cu cei trei străini. Nu știa de ce, dar încă de la început nu-i inspiraseră foarte multă încredere, dar, cu toate astea, îi primise în casa lui, îi ospătase din bucatele lui, le oferise adăpost peste noapte. Îndrăznise să-i întrebe, la un moment dat, cine sunt. Ei îi răspunseseră râzând, în glumă, cu o întrebare: „Dac-am fi îngeri, ce-ai zice?” Râsese și el, ca răspuns la întrebarea lor, căci ce alt răspuns ar fi putut să le dea. Fusese o noapte lungă, în care vorbele străinilor îl nedumeriseră, îl făcuseră să se îndoiască de propriile convingeri. Aveau aceia un fel de a vorbi, dublând fiecare idee cu o pildă, fiecare cuvânt cu câte un gest și aproape fiecare silabă, i se părea lui Amir, avea un corespondent în lucirea ochilor, astfel încât vorbele lor păreau mai puternice decât niște cuvinte oarecare, păreau a fi chiar adevărul, chiar dacă acesta părea a fi cu totul altul decât cel pe care Amir îl știa. Totul era ciudat la străinii ăștia, îi remarcase încă de când îi văzuse, de dincolo de perdea, apărând la colțul străzii. Nu știa de ce, dar încă de când i-a văzut a știut că ei o să bată la ușa lui. Le deschisese poarta și îi poftise înăuntru. Se vedea că vin de departe și nu doar colbul ce-i acoperea din cap până-n picioare depunea mărturie despre asta, dar și fețele lor, cu trăsături diferite, parcă prea colțuroase. Până și ochii păreau altfel, umbriți de sprâncenele stufoase. Era ceva ciudat în ei, un amestec de bunătate și de severitate în același timp, mângâierea fină a oțelului celui mai ascuțit pumnal.
Acceptaseră găzduirea fără nici o vorbă, nici măcar nu mulțumiseră pentru asta. Păreau cumva absenți, parcă nu erau cu totul aici, de parcă o altă parte a lor ar fi fost în același timp în alt loc, unul foarte îndepărtat. O ubicuitate ciudată se întâmpla acum și cu Amir care, mângâind palma catifelată a Fatimei, se simțea undeva departe, în mijlocul deșertului, sub soarele arzător, iar buzele sale crăpate căutau să rostească un cuvânt, unul singur, cuvântul care să-i lămurească calea. Cuvintele străinilor mai mult îl încurcaseră decât să-i lămurească gândurile. Îi ascultase tăcut, foarte rar intervenise în discuția lor. De altfel, nici ei nu păreau foarte interesați în a-l atrage și pe el în discuție. Vorbeau doar între ei, își expuneau ideile și le dezbăteau ca pe o scenă. Amir era doar spectator și, chiar de la început, avu senzația că totul e de fapt o scenă de teatru așa cum văzuse de câteva ori la bâlci. Doar că străini din fața sa nu erau nici pe departe ca ceilalți, nu aveau darul să-ți stârnească râsul, ci din contră, aproape inexplicabil, stând lângă ei și ascultându-le argumentele atât de complicate, simțea fiori reci de-a lungul șirei spinării. Își aducea aminte acum, în timp ce degetele sale se împleteau cu cele ale Fatimei, cum îi îndemnase pe străini să-și lepede pelerinele înainte de a se așeza la masă. Străinii l-au privit cu o tristețe pe care nu-și amintea să o mai fi întâlnit vreodată, o tristețe care te făcea să-ți dea lacrimile deși nu știai de ce, o tristețe care-l făcu să se cutremure prin lăuntru. A venit apoi răspunsul lor care, într-un alt moment, ar fi fost luat ca o glumă, dar atunci... I-au răspuns că, dacă și-ar lepăda pelerinele, iar de sub ele ar răsări aripi, apoi nu ar mai putea să rămână în casa lui, nu ar mai putea să se bucure de ospitalitatea lui. “Toate la timpul lor”, au spus ei cu tristețe și un aer otrăvit și puțind a moarte a umplut încăperile și s-a așezat peste tot, acoperind totul ca o perdea grea și întunecată.
Și totuși, își zise Amir mângâind umărul rotund al femeii, și totuși, e atâta frumusețe în jur. Dar ei, străinii, nu despre frumusețea acestei vieți aveau să vorbească în timpul ospățului, nu despre bucatele alese pe care le întinsese înaintea lor, nu despre frumusețea dansatoarelor ce se unduiseră sub ochii lor, nu despre vinul de curmale cu care-și ostoiseră setea. Ei vorbeau doar despre moarte și despre drumul pe care fiecare îl are de făcut până la Alah. În mijlocul frumuseții, al belșugului și al vieții, ei vorbeau doar despre moarte și despre drumul pe care pașii fiecăruia îl are de măsurat. Străinii spuneau că fiecare om are un drum al său spre Alah. Mai mult, uneori pot să fie chiar două drumuri, căci, dacă Alah vrea, sufletul va merge pe un drum, iar trupul pe un altul. Omul, după cum spuneau ei, e format din trei părți. O parte e cea fizică, a trupului nostru impur, supus degradării datorate îmbătrânirii în timpul vieții, iar apoi, după moarte, celeilalte degradări, ultime, ce a putrezirii și a întoarcerii în țărână. Legată de acest trup fizic și impur, se află inteligența individuală, sau sufletul ce se găsește în corp undeva în zona inimii. Sufletul este, ca și trupul, degradabil în timp, atât în timpul vieții, cât și după moarte. El este legat inseparabil de trupul fizic, așa că, doar la voința lui Alah, el poate fi separat și să parcurgă de unul singur, pentru a fi pedepsit, calea nesfârșită în căutarea celei de a treia părți a omului. E o cale fără sfârșit, căci a treia parte, deși se găsește și ea în corp și e la fel de materială ca și celelalte două, ea e singura pură și nedegradabilă, fiind inteligența universală, sufletul divin, cel ce se află peste tot, în tot ceea ce ne înconjoară și chiar în noi înșine.
E atâta frumusețe, șopti Amir în timp ce degetele sale urmăreau cercul negru al sfârcului. După ce înainte pielea femeii îi treziseră în minte amintirea unei catifele roșii pe care o mângâiase, cu ochii închiși, în copilărie, la fel acum, denivelarea fierbinte a sfârcului îi aducea aminte de țeasta plină de sbîrcituri a unuia din străini. Totul se petrecuse din cauza unei uși deschise prea brusc. Curentul produs ridicase gluga unuia dintre cei trei străini, descoperind o țeastă complet lipsită de păr, acoperită, în schimb, de o rețea fină, densă, de încrețituri și de vene ieșite în relief care dădeau senzația unor răni recente. Doar o secundă a durat totul, dar a fost suficient pentru ca Amir să vadă și să-și aducă aminte acum. Își amintea atât de bine cina din seara trecută, dar uitase vorbele de mai devreme ale Fatimei așa cum uitase de trupul femeii ce rămăsese într-o baltă de sânge în patul lui. Poate că nu uitase de tot, încă și le mai amintea vag, parcă erau acoperite de o perdea densă de fum ce le făcea să-și piardă conturul. Da, încă își mai amintea, ca prin vis, vorbele înspăimântate ale Fatimei, încă își mai amintea gâfâitul ei și privirea ei îngrozită, încă își mai amintea senzația pe care i-o dăduse atingerea sângelui ce înroșise cămașa lui Shah, dar toate erau atât de vagi, atât de nedefinite, încât păreau niște amintiri venite dintr-un vis din care abia se trezise. I se părea, sub aerul fierbinte care învăluise totul, că nici sfârcul sânului pe care-l mângâia acum nu mai era real, ci doar o fantasmă. Poate că nimic nu era de fapt real, poate că era doar un vis din care urma să se trezească. Poate că reale erau doar vorbele meșteșugite ale străinilor și supremația sufletului asupra trupului de care vorbeau aceștia. Sau poate că și ei erau un vis, poate că totul era visul unui zeu adormit, un zeu pe care Amir și-l imagina având o țeastă la fel de ciudată ca cea a străinului, un zeu adormit și care ne visează, își zise Amir cu voce tare și Fatima, neînțelegând, se strânse și mai tare în el, adăugând căldurii din jur, căldura trupului ei fierbinte. Străinii spuneau, își amintea Amir, că sufletul are o formă a lui, o formă unică care-l definește, iar trupul, îmbrăcându-l în carne, e nevoit să ia forma sufletului, așa cum o haină ia forma corpului pe care-l acoperă. E ca o închisoare trupul acesta, ca un sicriu, așa se explică dorința spiritului de a evada, de a căuta o metodă de a se întoarce în matricea universală. Și mai în profunzime, găsim spiritul care sălășluiește în sânge și reprezintă substanța vieții. Gustul sărat al sângelui și senzația aceea ciudată de umezeală pe care o simțise pe pieptul lui Shah, spiritul ei ce părăsise corpul și-l lăsase gol și pustiu, amenințarea despre care Fatima se grăbise să-l avertizeze. Toate păreau îndepărtate, vagi, aproape ireale, doar dogoarea ce moleșea totul era reală, doar razele soarelui care, trecând dincolo de storurile groase, pârjoleau totul.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23877
Comentarii: 120196
Useri: 1418
 
 
  ADMINISTRARE