FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
țigăncușa
Text postat de . solitaire





Locuiesc într-un cartier de blocuri din prefabricate, așa l-am auzit pe tata spunînd într-o ședință de scară. E un cartier simplu, plin de blocuri cu 4 etaje, dar atât de complicat, asta dacă ar fi să îți explic cum să ajungi la mine. Străduțe peste străduțe, fiecare bloc cu străduța lui, cu numere și cifre și cu pomi plantați doar la șoseaua principală. Știu doar că blocul meu se numește h scara c și grădinița o am aproape, pe unul din dealurile ce încojoară orașul, plin de livezi de meri și pruni. Magazinul, se află la câteva străduțe în stânga, în direcția orașului, iar în dreapta, se află parcul, singurul de altfel din oraș, mărginit de un lac. Lacul nu ar trebui să fie acolo, dar oamenii din altă viață, nici mama nu îi știe, au ridicat un baraj în calea râului ce traversează orașul, ieșind undeva în altă parte dar nu pot să spun unde. Încă nu am ieșit în afara orașului. Mai repede m-am întrebat unde se duce luna decât să aflu ce e dincolo de oraș. Știu doar că lacul e plin de broaște râioase și am o teamă cumplită de el pentru că, se zice că dacă te umpli de râie nu mai scapi. E la fel ca și teama față de oamenii străini care te opresc cu bomboane să te facă salam.
Dar acest oraș e toată lumea mea. Pentru că toți ai mei sunt aici.

Nu ai de ce să te miri de faptul că mai toate familiile de aici au câte patru copii. Stai liniștit. Pe mine mă bucură că am cu cine mă juca în fiecare după amiază când vin de la grădi sau când sunt în vacanță. E atâta gălăgie în fața scării, la noi, mai ales când ne jucăm de-ascunselea, de mă speriu atunci când e liniște.

Dar să continui cu orașul. Până să ajungi la râu, acesta curge între două dealuri, dealul nostru pe care stă orașul și dealul unde se află o altă livadă mare de pruni, unde, se spune că locuiește un moșulică de peste 100 de ani, chiar l-am văzut și eu pe stradă într-o zi dar eu cum nu mă pricep să zic vârsta, am fost de acord că are 100 de ani, mai ales că are o barbă albă până la genunchi, ai de traversat o porțiune de pământ unde se află cotețele cu porci, găini și rațe ale celor ce locuim la bloc. Pentru animale, cred eu, cotețele din plasă de sârmă și șipci de lemn, cu ușițele acoperite de materiale ciudate ca să nu poți să vezi înăuntru, arată tot ca niște blocuri, dar mai dărăpănate și pline de ceea ce nu îți trebuie în casă, cu străduțe pline de balegă sau apă de ploaie și alte chestii oribile. Și mai ales cu un miros de te doare mintea.

Asta nu îmi place aici. Veșnic sunt cu papucii murdari și cu mirosul acela în nări, cu gălețile de lături, adică mâncarea care nu o mai mâncăm noi, plus pâine muiată și tot felul de tărîțe fierte, găleți pline vîrf, pe care trebuie să le car zilnic de acasă pînă la coteț. Dar îmi place grădinuța și cabana improvizată de tata lângă cotețul nostru. Mai ales că, deasupra intrării, e făcută o arcadă din lujeri de salcie pe care cresc trandafiri. Trec pe sub ea, de fiecare dată, cu măreția unei prințese. Și eu și Cristina, pe care o aduc cu mine, aici, clandestin.

Acum să nu fiu rea. Nu în fiecare zi îmi vine rândul să car afurisitele găleți cu lături pentru cei doi porci care îmi ajung până la brâu. Mă ajută și Cristina care îmi e ca o soră. Dar car în schimb, apă din râu să udăm roșiile. Mda. Să vezi ce chestie, dacă mă bag înăuntru, în cocină la porci, și nu au mâncare în troacă, se freacă cu părul acela țepos de mine, de parcă vor să mă răstoarne. Am prins frică de ei. Dar acum știu o șmecherie: intru la ei să strâng gunoiul doar după ce le pun mâncarea peste gard în troacă.

În restul timpului, când nu am treabă cu gălețile, sunt în spatele blocului, la joacă sau între materialele de construcții aduse aici de camioane cu roți imense, pentru a ridica un alt rând de blocuri. Ne ascundem, ne facem căsuțe din bucățile mari de cretă albă, ne invităm între noi la o cafea, așa face și mama cu vecinele de pe scară. Mai puțin cu vecina care stă tot la parter ca și noi, chiar la intrarea în bloc. Nu știu de ce nu o cheamă, chiar dacă prietena mea, Cristina, e fetița lor, care, de câte ori vine afara, de parcă niciodată nu termină de mâncat, are în mână o bucată mare de pâine cu gem. Și o împarte cu mine. Eu nu am ce împărți cu ea, ai mei nu mă lasă cu mâncare afară. Și nici să iau de la ea nu mă lasă. Chiar dacă am luat bătaie pentru asta, mănânc pe furiș căci are Cristina un gem, mmm, cum mama nu știe să facă. Am înțeles când am furat de la grădiniță o farfuriuță și am ascuns-o la păpuci, în casă, de ce am meritat bătaia pe care mi-a dat-o tata cu cureaua! Dar pentru mușcătura aceea de pâine chiar nu am înțeles de ce m-a bătut. De atunci îl privesc pe sub sprâncene, cam urât dacă îl fac să strige la mine înjurături.

Blocurile noi de lângă noi, se ridică încetul cu încetul și muncitorii nu ne mai lasă să ne jucăm printre materialele de construcție. Am plâns când ne-au stricat apartamentul nostru de jucărie. Cu mingea nu se poate să ne jucăm, tot timpul trec mașini pe strada din fața scării, de povestit nu știm să povestim stând pe bănci, așa cum fac cei mai mari ca noi. Chiar ne plictisim. Serialul cu Mihaela e abia seara. Până într-o zi, când, o fată, Lenuța, fata asta trebuie să facă din nou clasa a doua la toamnă, așa auzisem eu și pentru asta nu o prea înghit, dar pentru gașca ei nu contează, naiba știe de ce o ascultă toți băieții, e și urâtă, vine la noi cu o propunere: să ieșim în spatele blocurilor, în parc. Aici sunt și leagănele și scena de piatră unde, de ziua cireșarilor, vin cântăreți în costume populare să ne cânte. Dar și malul lacului este foarte aproape. Ce e din deal să cobori prin stufărișul crescut ca o junglă până la apa lacului? Cățiva pași.

Prima senzație a fost că mi-a împietrit inima. eu nu pot merge. Mă omoară tata, a fost primul gând. Știam tot parcul, știam pe de rost și aleile, doar pe acolo ne plimbam cu toată familia duminică de duminică, știam și lacul, văzut de sus era doar o suprafață de apă murdară cu mătasea broaștei și sălcii pletoase crescute direct din apă, știam si cele câteva pontoane de lemn de unde nu pleacă nici o barcă nicăieri. Doar putrezesc acolo degeaba.
Pe iarba dintre alei ieșeam la grătar doar duminica, chiar dacă nu eram departe de blocuri, în schimb foarte aproape de restaurantul de unde tata poate lua bere ieftină. Pentru mine, restaurantul acesta înseamnă marginea orașului pentru că, aici, pe iarbă, se oprește toată populația orașului, așa de mulți sunt, la mici și carne făcute la grătar, la bere, la muzică. Deci, așa am tras eu concluzia, nu mai e nimic dincolo de el. Se mai văd doar livezile de mere și atât.

Nici nu am îndrăznit să-i spun lui tata să mă lase cu fetele la joaca în parc. Știu clar că nu am voie fără el sau mama. Așa că… am început să fiu tot mai singură pe banca din fața scării. Băieții și fetele, preferau mai nou să meargă la lac, așa spuneau ei – mergem la lac, mândrii că au voie de la părinți, deși eu cred și acum că mergeau la leagăne în parc. Îmi inventez, în singurătatea mea, tot felul de jocuri ciudate, mai ales că sunt misterioși cu mine. Cristina e din ce în ce mai puțin cu mine. Sau mai mult. Îmi arde privirea de cîte ori mi-o amintesc urcată pe masă cu picioarele, dansînd. Vrea să mă învețe și pe mine însă ideea de a mă sui pe masă îmi pare ciudată. Îi văd rochiile pline de flori, așa mi-a spus că sunt, pe care și le prinde imaginativ cu mîna și și le flutură pe lîngă picioare pe care și le mișcă mărunt mărunt. Dacă i-ar vedea mama picioarele, ei sigur i-ar spune să se încalțe. Dar pe ea nu o ceartă ai ei unde pleacă, cu cine se joacă, ce se joacă… Și mă întristez că nu pot fi ca ea. Dar împărțim la fel pâinea și ne schimbăm tricoul. Nu mai e însă curioasă de cărțile cu povești sau în care desenăm, nici de jocul de-a făcut paprika, așa spunem noi când măcinăm bucăți de prefabricate până se fac pulbere și pe care, apoi, o adunăm în cutiuțe penntru mâncare. Eh, așa ne jucăm noi. Dar cred că mai sătulă e de gura mamei care ne ceartă ori de câte ori ne vede jucându-ne pe bancă sau în spatele blocului, pe iarbă, printre hainele întinse pe sârmă. De câte ori am întrebat-o de ce nu am voie să mă joc, îmi spune doar: tu nu vezi că nimeni nu se joacă cu ea? Și să nu o mai întreb. Dar eu nu văd. Văd doar că e foarte curajoasă. Îmi place părul ei negru cârlionț și că are ochii mult mai negri decât ai mei chiar dacă fața e parcă dată cu cenușă. Niciodată nu îmi spune nu dacă îi cer ceva. Pentru că e tot timpul murdară pe sub unghiile mari sau că are părul uns tot timpul? mă întreb de câte ori aud gura mamei și instinctiv mă uit la măinile ei. Dar cu ele desenează foarte frumos la grădiniță. Cu ele prinde atît de elegant marginea rochiei. Îmi prinde obrajii.
Acum sunt pe bancă, singură, cu un caiet de foi mâzgălite și mă chinui să desenez trandafirul ce crește pe lângă peretele blocului. Vreau neapărat să i-l arăt Cristinei când vine de la parc. Fac și litere din când în când de parcă liniile nu îmi ajung.

Deodată, aud venind dinspre lac un strigăt disperat. Îmi cade caietul din mâini și simt așa, ceva rău, cum îmi trece prin stomac. Nu aud decât cuvinte răzlețe: Cristina, lac, copiii, nene. Nu înțeleg de ce toți ai casei, care cum, ies disperați afară fugind spre lac. Se aude un vuiet infernal de sirenă ca și atunci când ne-au scos afară noaptea, pentru că se mișcau blocurile de la cutremur. Vecinii se grămădesc în mijlocul străzii. O privesc pe Lenuța ca pe un dușman venit să ne strice jocul, cum stă între ei și povestește ceva foarte agitată. Un regret imens îmi umple gura de lacrimi. Trebuia să fiu cu Cristina. Ce prietenă sunt eu dacă am lăsat-o singură! Asta simt și îmi tot repet privind spre oamenii care vorbesc în altă limbă.

Îmbrăcată într-o rochiță albă, așezată cu picioarele spre ușă, într-un pătuț plin de flori, îmi pare foarte frumoasă Cristina. Și-a dorit întotdeauna rochițe frumoase ca ale mele. Acum are una mult mai frumoasă. Nu plâng. Eu plâng doar când mă lovesc, de ciudă, și suflu peste bubă să îmi treacă mai repede. Acum e ciudat că simt o durere care îmi amorțește mâinile și picioarele și nu m-am lovit.

Stau între uși și îmi țin mâinile înfipte în lemn, mustrându-mă în continuare, pentru că nu înțeleg de ce nu se mai uită la mine.
Îmi frec pur și simplu fața de cantul ușii, cum face mânzul lui tanti Aurica, singura care mai are casă între blocurile noastre și care poate să crească și o vacă, fără să mai simt cum mă rănește lemnul, aruncându-mi privirea când în camera unde e ea, când în holul unde e un du-te vino de oameni. Aș fi putut să îi spun mamei că îmi e dragă și că vreau să mă joc mai mult cu ea, aș fi putut să merg și eu pe ascuns la lac până venea tata de la muncă și aș fi avut grijă de ea. Doar tot eu am grijă și de frații mei mai mici. Înfing unghiile în lemn deși îmi vine să înjur, știu o grămadă de înjurături de la tata, îmi vine să iau sticle și să sparg, cum face soțul la tanti aceea cu o mână tot timpul ținută în mănușă, din blocul de peste drum, când bea, îmi vine să fac ca un lup, cum face Alexandru când nu vrea să iasă la plimbare, mi-a spus mama că e un om mare care a rămas cu un corp de copil.
Dar nu fac nimic din toate astea. O privesc.

Cineva îmi pune mâna pe după umeri, să mă tragă de acolo, cred, și întreb dintr-o suflare:
-S-a umplut de râie sau nu?
Mi se spune doar, cu o voce plânsă, să merg în camera copiilor.

Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Iula Ralia, ce este, văd. Și ce nu este. Și mai mult nu este decât este.
Că Solitaire se întâlnește cu moartea un pic cam stângaci. Trece pe lângă ea fără de vlagă. E moartă de-adevărat.
 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-06-07 22:01:38
         
 
  mersii. o hi. acu' is 3.
florentin s. - oare chiar slab?
ma gandesc la mockingbird... la "asimilarea" cu naivitate dar si cu inteligentza a ceea ce se intampla.

iccp titlul, aici nu e vorba de tigancusa doar, ci de prima intalnire a copilului cu moartea si de alte chestii inca.
 
Postat de catre iulia ralia la data de 2013-06-07 19:11:11
         
 
  de la Fane Spoitoru! :))  
Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2013-06-07 10:27:05
         
 
  daca se chema
"Nu ai de ce să te miri"
textul devenea interesant...
Dar al 2-lea vot de la cine e ??
 
Postat de catre iulia ralia la data de 2013-06-07 00:01:10
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  :) Florentine, mersi pentru sinceritate.  
Postat de catre . solitaire la data de 2013-06-06 22:08:59
         
 
  Solitaire, iertată fie-mi sinceritatea, dar povestea asta a ta este realmente slabă. Relatarea, că mi se pare mai adecvat.
Nu are nimic în ea care să mă determine la o lectură în continuare a ei, când va fi să vii cu partea a doua.
Singura deosebire dintre ea și o compunere școlărească este limbajul ceva mai îngrijit.
Și lungimea, aș putea adăuga.
 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-06-06 16:27:39
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23878
Comentarii: 120196
Useri: 1418
 
 
  ADMINISTRARE