FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Grota căpcăunului
Text postat de Dragos Tudose
Nu vreau să se creadă că-mi plîng de milă, sau că-mi imaginez tot felul de lucruri ridicole care să mă facă să sufăr, dar e clar că ceva se întîmplase cu mine, poate că era vîrsta, sau doar singurătatea și izolarea în care trăiam, ideea e însă că-mi era aproape imposibil să mă mai integrez în lumea oamenilor normali, de cum ajungeam printre ei simteam că sunt respins, că sunt în plus, că nu sunt dorit acolo, mai grav era însă că nici pustiul singurătății mele nu mai era la fel de sigur, mai corect ar fi să vorbesc despre întunericul grotei mele, decît să zic pustiul singurătății, e mai adevărat așa, căci apartamentul meu, agățat la etajul nouă, într-un bloc vechi, dintr-un mic oraș de provincie, e mai aproape de o grotă, o hrubă, o gaură în care trupul meu greoi să se ascundă, decît cu un pustiu, chiar și unul al singurătății mele, da, mai curînd o grotă, grota căpcăunului, dar în care, de la o vreme, nici măcar acolo nu mai eram în siguranță, așa mă simțeam, aveam mereu impresia că cineva mă privește, nu puteam să explic asta, era o chestie destul de stupidă, ce plăcere ar avea cineva să se zgîiască la unul ca mine, evident era o prostie, dar nu puteam deloc scăpa de senzația asta tîmpită, senzație de care nu puteam scăpa și care s-a amplificat atunci cînd, trecînd prin dreptul oglinzii din hol, am zărit chipul acela necunoscut, în general nu mă uit în oglindă, nu știu de ce am făcut-o atunci, am văzut chipul, doar în trecere, fără să rețin nimic din trăsăturile lui, doar așa, cum vezi lucruri fără să-ți dorești cu adevărat să le vezi, se înregistrează pe retină, aproape pe furiș, un chip ciudat, necunoscut, abia după cîteva secunde bune imaginea a ajuns la creier, s-a transformat în idee, apoi căldura înțelegerii pentru a ajunge, în final, explozia de groază ce mi-a înțepenit corpul, cineva mă privea, cineva se insinuase înăuntrul grotei mele și mă privea, nu mai aveam unde să mă acund, intrase aici, în ultima mea ascunzătoare, ultima, cu mare greutate am reușit să mă întorc, groaza îmi blocase mușchii, îi simțeam înțepeniți de parcă făcusem dintr-o dată febră musculară, mă roteam, căutam cu privirea, nu era nimeni, dar în oglindă fusese un chip, o secundă mi-a trecut prin minte că ar fi putut fi chiar al meu, asta m-a mai liniștit puțin, te-ai senilizat total, îmi spuneam eu mie, întorcîndu-mă spre oglindă, ai ajuns să te sperii de chipul tău, nu era de mirare, nu mă uit niciodată în oglindă, la baie e întotdeauna întuneric și nu-mi pot vedea fața, iar aici, pe hol, în general am obiceiul să privesc în altă parte cînd trec prin dreptul ei, asta-i bună, de cînd oare s-o fi format obiceiul ăsta, așa că nu ar fi de mirare să nu-mi recunosc propriul chip, halal căpcăun, ce să zic, îmi șopteam apropiindu-mă de oglindă, căpcăun care se sperie de propriul chip, asta e, în definitiv nu e singura mea ciudățenie, am o grămadă, sunt un ciudat, ce mai, d-asta sunt căpcăun, apoi m-am privit, lung, lung de tot, simțind cum frica îmi ridică părul de pe spinare, căci chipul din oglindă, urît, deformat de nopțile de nesomn și de prea multele excese era al meu, chiar rătăcit atîta amar de vreme, era al meu, îl recunoșteam, barba, obrajii căzuți, cearcănele de sub ochii apoși, părul sbîrlit și cuta dintre sprîncene, toate erau a le mele, le recunoșteam, eram eu, dar celălalt, chipul lui de unde apăruse, am răscolit în ziua aia toată casa, am căutat peste tot, întorcîndu-mă unerori, fără veste, pentru a surprinde, eventual, pe cel furișat în spatele meu, nimic, am renunțat spre seară, obosit, a trebuit să renunț căci soarele apusese și-n grotă se lăsase un întuneric dens, m-am retras într-un colț, grota nu mai era sigură, am ronțăit acolo un colț de pîine și ultima bucată de salam pe care am găsit-o, cu spatele lipit de perete am mîncat, apoi am golit o sticlă de alcool, simțeam nevoia să mă amețesc, era ca o anestezie, un somn indus, o liniște groasă, ca o plapumă, sau precum capacul unui sicriu, doar că tu ești deja departe, astfel încît sunetul ciocanului nu mai ajunge pînă la tine, cu spatele lipit de zidul grotei mele, ultimul refugiu, singurul, încercam să adorm, era liniște și deja începusem să cred că-mi făcusem griji degeaba, ce să spun, cine putea să fie, halal căpcăun, îmi spuneam, dar nu mă ridicam încă, cu spatele lipit de perete, în întuneric, așa am auzit bătăile în ușă, la început timide, poate mi s-a părut, n-are cine să fie la ora asta, n-are cine să fie, apoi mai tare, se aude clar vibrația ușii, la dracu, cine poate fi, acum cred că bate cu pumnul în ușă, mă chircesc de parcă-aș primi în plex lovitura, apoi, e greu să scriu mai departe, am un creion bont și o jumătate de foaie A4, creionul l-am găsit aruncat pe jos, l-am ascuțit cu briceagul meu, hîrtia nu știu unde am găsit-o, nu știu de ce scriu, e un mesaj, asta e clar, vreau să scriu un mesaj, dar către cine, către cine se îndreaptă strigătul meu nu știu, cred că e mai curînd un clișeu căruia mă supun, încerc să-mi iau adio, dar nu am de la cine, încerc să povestesc ce s-a întîmplat, dar nu am cui, încerc să explic, dar nimeni nu mă ascultă, îmi dau seama de ridicolul situației, dar continui să-mi caut cuvintele, clișeul e mai puternic decît rațiunea, ce rost are să explic, să povestesc, să spun, doar fiindcă așa se face, fiincă sinucigașii lasă astfel de bilețele explicative, o prostie, evident, în plus eu nu am de gînd să mă sinucid, ar fi inutil, probabil că scrisul, mărturisirea, zidesc încă un zid în jurul meu, la dracu, bătăile în ușă deveniseră aproape dureroase, chiar eram pe punctul de a mă ridica și a mă duce să deschid, evident nervos, îmi luasem deja figura mea încruntată, trebuie să sperii ca să nu fii speriat, trebuie să îngrozești ca să nu fii îngrozit, aproape mă ridicam, zic, cînd am auzit ușa deschizîndu-se, nu din exterior, ci din interior se deschidea, întîi yala de sus, apoi cea de jos, apoi lanțul, cineva deschidea ușa, cineva din interior, apoi scîrțîitul ușii, un scîrțîit atît de dureros că aproape mi-am pierdut vederea, întunericul din jur se transformase într-o mare pată albă ce se lățise peste tot, a trebuit să clipesc mult, mult de tot pentru a reuși din nou să văd normal, să văd bezna din jur, șoaptele, căci cineva șușotea acolo, prin ușa de la intrare ce tocmai fusese deschisă, cel puțin două persoane trebuie că erau, ce logică ai, mă ironizam singur pentru a mă îmbărbăta, era, pe de o parte, cineva din interior care deschisese ușa și, pe de altă parte, cineva din afară care bătuse la ușă, infailibilă logică, rînjeam în sinea mea, ascuns în întunericul grotei mele așteptam, scriu acum pe hîrtie ce s-a întîmplat atunci, am o jumătate de hîrtie A4 și un creion bont pe care l-am găsit pe jos și l-am ascuțit cu briceagul meu, nu pot spune cît au șușotit, din locul în care eram nu puteam înțelege ce-și spun, nici glasurile nu se diferențiau, la mine ajungea doar un zumzet nedefinit, m-am tîrît de-a lungul coridorului, încercînd să mă apropii pentru a auzi mai bine, zadarnic însă, poate era bătrînețea, sau nesfîrșitul deșert al singurătății mele era de vină, căci, chiar dacă acum auzeam mai bine vocile, trebuie că erau cel puțin trei, nu înțelegeam nimic, parcă vorbeau o limbă pe care eu nu o cunoșteam, mă gîndeam atunci că, e posibil ca propria voce să-mi fie acum necunoscută, propriile vorbe să-mi fie acum neînțelese, nu mai contează, scriu acum înghesuind cuvintele pe bucata de hîrtie, scriu de parcă ăsta ar fi singurul lucru ce ar mai trebui făcut, de parcă asta ar fi ispășirea, în principiu a scrie înseamnă a aduce aminte, ciudat, eu vad exact pe dos acest gest acum, a scrie înseamnă, pentru mine, a uita, îmi pot permite să uit tot ceea ce aștern pe hîrtie, e un fel de exorcizare, ma gîndesc acum că seamănă cu transpirația, adică elimină toate toxinele din corp, respectiv din minte, apoi, după scîrțîitul ce anunța închiderea ușii s-a lăsat o liniște groasă, grea, aproape o simțeam cum mă apasă pe umeri, întunericul devenise colorat din cauza efortului pe care-l făceam pentru a prinde cel mai mic sunet ce s-ar fi desprins din pătura aia de liniște, nimic, tremuram de efort, sunetul metalic al închiderii yalei, apoi încă o dată, zornăitul lanțului, apoi liniștea, îmi place liniștea deși, nici măcar aici, în ascunzișul grotei mele nu am parte de ea, oricît ar părea de ciudat, sunt mereu asaltat de zgomote, huruitul liftului și zgomotul ușilor trîntite pe palier, scîrțîitul viorii puștiului de la patru, apa prin conducte, zgomotul ritmic al patului vecinei de deasupra și chicotelile și gemetele ei de pisică în călduri și foarte multe alte zgomote, ce să mai spun, chiar eu sunt o mașină de făcut zgomote, unele despre care nici măcar nu pot povesti acum, astfel încît liniștea de acum, groasă, densă, mă luase prin surprinde, era clar că nu anunța ceva bun, așa cum eclipsele erau un semn clar de catastrofă pentru oamenii din vechime, tocmai prin aceea că ieșeau din comun, întorceau lucrurile cu susul în jos, noaptea în locul zilei, liniștea în locul zgomotelor, apoi mîna ei, hei, ce faci aici, am tresărit, m-am speriat de-a binelea, ce faci aici, de ce tresari, nu-ți fac nici un rău, era destul de ridicol, dar, cînd mi-am mai revenit, primul gînd a fost că seamănă cu o veioză, culmea, în loc să mă gîndesc că e foarte frumoasă, pentru că era, eu mă gîndeam la o veioză, banal, tipic pentru mine, dar, într-un fel aveam dreptate, căci avea ceva, un fel de a fi, parcă avea o lumină înăuntru și făcea lumină și în jurul ei, altfel nici nu aș fi putut-o vedea în întuneric, era frumoasă, hei, ce faci, de ce tremuri, nu-i puteam răspunde, nici eu nu știam ce e cu mine, ce căuta ea aici, în grota singurătății mele, cum reușise să intre și, mai ales, de ce nu pleca, dar ce zic eu, de ce nu fugea, așa era normal, nu e bine să te apropii de grota căpcăunului, darămite să mai și intri acolo, nu-i bine, mă mîngîia pe obraz și simțeam palma ei fină peste țepii din barba mea, o să mai vin pe la tine, mi-a zis, o să mai vin, apoi a dispărut, la fel cum apăruse, s-a lăsat bezna în urma ei, nu mai era nimic, doar golul, vidul peșterii mele, mă simțeam obosit, sfîrșit, simțeam în spate toată durerea și umilința adunată în decursul atîtor ani, mă îndoisem, mă lipisem de pămînt sub greutate, apoi am zîmbit, mi-am adus aminte de o carte citită cu mult timp în urmă, Sechestrata din Poitiers cred, despre o fată închisă ani de zile în camera ei și despre care, după eliberare, își amintea ca despre iubita ei grotă, am zîmbit, ce ciudați pot fi oamenii, bine că eu nu sunt ca ei, bine că nu, căpcăunii sunt altfel, scriu acum, ar trebui să mai ascut puțin creionul asta cu briceagul, înghesui cuvintele unele în altele, hîrtia e prea mica, doar o jumătate de A4, iar eu am atîtea de spus, oare am, de fapt de ce scriu, pentru cine, de ce, nu pot răspunde, e o scrisoare pe care nu știu cui s-o trimit, încă mai simțeam pe obraz mîngîierea ei, încă mai simțeam în aer parfumul ei și-mi aduceam aminte că o mai văzusem, că mai fusese aici, ce curaj trebuie să fi avut să pătrundă aici, o mai văzusem, e adevărat, doar așa, ca pe o umbra, sau ca o vedenie ce alunecă pe lîngă pereți, ca o vrajă a cărei lumină pîlpîitoare nu se stinsese intrînd aici, o lumină doar, apoi iar pașii, nu, nu era ea, lumina lunii i-a luminat pentru o secundă fața, întîi i-am văzut barba țepoasă, nasul și buzele încleștate, abia apoi ochii, doar o secundă, cînd a trecut prin dreptul ferestrei, lumina roșie a lunii s-a prelins din ochii lui, alunecînd apoi, oprindu-se pe fața mea, eram eu, nu mai încăpea nici un fel de îndoială, un alt eu care bîntuia prin grota singurătății mele, un alt eu care marca teritoriul și elimina tot ce era al meu, a trecut pe lîngă mine, eu chircit pe podea, sfîrșit, aproape mort, el viu, pîndind, apoi din nou a fost liniște, voi mai veni pe la tine, îmi spusese ea, voiam s-o opresc, cum aș fi putut face asta, voiam s-o opresc, ea nu avea cum să știe că el nu eram eu, că doar eu eram eu, nici eu nu mai înțeleg bine asta, cum aș putea să-i explic ei, trebuia s-o opresc, îmi doream asta, dar nu mă mișcam, parcă eram lipit de podea,liniștea aceea nefirească de parcă n-ar mai fi rămas nimic în jur, de parcă toti ar fi murit, un cataclism, o bombă nucleară, sau, pur și simplu, potopul, doar vocea ei ca o fereastră ce s-a deschis în camera cea mare, tîrîndu-mă m-am apropiat, apoi vocea lui, vocea mea, împreună ca într-un joc, îi auzeam vorbind și aș fi vrut să mă zvîrcolesc pe jos de durere, aș fi vrut să intru peste ei în cameră, aș fi putut să fac asta, să-l demasc, să-i arăt ei că eu sunt eu, el nu, doar un impostor, ea rădea ușurel, ce frumos rîdea, era lumină, asta era rîsul ei, nu aveam cum să-l tulbur cu întunericul meu, nu puteam, am găsit apoi un creion pe jos și o jumătate de foaie A4, e exact ce-mi trebuie, mi-am spus, e exact ce-mi trebuie, am ascuțit creionul cu briceagul pe care-l strîngeam în pumn, l-am ascuțit gîndindu-mă că e exact ce-mi trebuie, o să-i scriu, o să-i explic, poate va înțelege, o să-i spun totul, o să-i spun cine sunt, ea va înțelege, lumina ei, rîsul ei de lumină, scriam, tăiam totul, foaia era mîzgălită toată, nimic nu se mai înțelegea, ce-aș fi putut să-i spun, cum s-o fac să priceapă, pe măsură ce creionul se tocea și hotărîrea mea se topea, ajungeam să nu mai înțeleg de ce se scriu, pentru cine și de ce, cine va citi această scrisoare și la ce bun totul, doar un căpcăun în grota lui, atît, ea rîdea, ore ce putea el să-i spună atît de hilar încît, eu nu am fost niciodată în stare să spun ceva care să-i facă pe ceilalți să rîdă, seamănă cu un foc de artificii rîsul ei, e ca o somfonie de culori pe cerul nopții, vîrful creionului s-a tocit de tot, ar trebui să-l ascut din nou cu briceagul, la ce bun, dincolo s-a făcut liniște, într-un fel aș vrea să fiu acolo, să văd ce se întîmplă, pe de altă parte, mai bine să nu fii de față, mai bine aici, lipit de betonul rece al podelei, un sunet, apoi încă unul, un mic țipăt, un geamăt ușor, nu, nu se poate, bestia nu ar îndrăzni, mai ales cînd știe că eu sunt aici, dincolo de ușă, nu ar îndrăzni știind că mînerul briceagului îmi arde degetele, nu ar îndrăzni, rîsul ei, sugrumat, altfel, apoi gîfîitul lui, e o luptă, ar trebui să intru, să lămuresc lucrurile, să le pun la locul lor, e grota mea, domnule, vă rog să o lăsați în pace, ușa trîntită de perete, cioburi pe jos, briceagul ce-mi arde degetele, nu fac nici o mișcare, lipit de răceala podelei ascult șoaptele lor, gemetele, privesc foaia de hîrtie, jumătate de A4, mîzgălită, indescifrabilă, nefolositoare, creionul și foaia și efortul de a mă ridica, strîng mînerul briceagului pînă cînd durerea urcă pînă la umăr, mă apropii de ușă, de explozia rîsului ei, de lumina corpului ei, de razele ce-mi luminează grota, fără să fiu văzut mă apropii, sunt liniștit acum, sunt din nou singur, doar cu mine însumi, știu ce am de făcut, ridic pumnul în care țin briceagul, e grota mea, e grota căpcăunului și nu am de gînd să o împart cu nimeni, ridic briceagul, simt din nou puterea cum îmi inundă trupul, rîsul ei încă îmi mai răsună în creier, vîjîitul briceagului prin aer, izbitura care mă face să mă îndoi, să mă strîng în mine ca un fetus, cu genunchii la piept, cu bărbia pe genunchi, cu sîngele cald ce mă acoperă ca o pătură, știu că, agonizînd, el mă privește, horcăie și sîngele i-a inundat gura așa cum mi se întîmplă și mie, e un moment în care privirile noastre se întîlnesc, ochii noștri identici privesc în golul ce se cască în celălalt, apoi sfîrșitul, sfîrșitul, cam așa îl văd eu, aici, ascuns într-un cotlon al grotei mele, aștept să vină sfîrșitul despre care scriu acum pe jumătatea de hîrtie A4, apoi palma ei mîngîindu-mă pe obraz și lumina ce se revarsă din trupul ei, știu, pînă și căpcăunii au uneori dreptul la lumină.



Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Căpcăunul vă mulțumește tare mult pentru aprecierile dvs și da, Florentin, voi încerca să rescriu anumite pasaje (deși, în general, nu prea reușesc asta).  
Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-04-04 16:24:41
         
 
  V-am citit mai multe texte publicate pe europeea, aveți un talent deosebit, este mai mult decât evidentă prezența unui codei matur. Cât privește textul de față, te ține captiv până la sfârșit, ca și cum l-ai citi dintr-o respirație.

Este o onoare pentru mine să am șansa de a mă bucura de texte de o asemenea valoare, drept pentru care vă mulțumesc.
 
Postat de catre Iulia Elize la data de 2013-04-04 12:03:00
         
 
  E frumos ce ai scris tu aici. Este o bucată de proză mustind a poezie, aș zice un poem în proză. Chiar foarte frumos.
Găsesc însă că ar trebui să mai revii asupra ei, sunt pasaje care îmi dau senzația de schematism. Poate că ea ar trebui să fie mai prezentă, nu știu.
Și, de asemenea, "dialogul" celor doi căpcăuni lăuntrici, ăsta ar fi cuvântul, mai bine conturat..
Așa mi se pare mie, tu singur îți vei da seama dacă mi se pare bine sau prost.
Altminteri, povestea atrage, reușește să creeze atmosferă și să atingă la corason.
Precis că a fost scrisă de un căpcăun simpatic sau măcar unul blajin. În timp ce-și căuta căpcăunesa prin coridoarele întunecate ale sufletului, încearcă el să o dibuie încetișor.
 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-04-04 10:39:50
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23783
Comentarii: 120440
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE