FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Puțin câte puțin
Text postat de Elena Stefan
Puțin câte puțin

Cuvinte moțăind de la începutul lumii
Așteaptă nemirate și cuminți
Soarele să le umezească
Somnul și respirația
Cum orice femeie gata să nască.

Pagini de priviri, stane de orizont,
Căzute peste iarba care ne paște puțin câte puțin
Adormite chinuit în clipe cât o eră
Pleoape amuțite
Peste ziua absurdă și atât de stingheră.

Rămân asfințită în izvor precum ploia
Își trage curățenia din amintiri păroase
Zăpezi putrezite tot mai adesea ne cheamă
Rădăcini întoarse în semințe
Spre rana din toate cu lumea de-o seamă.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  "nea cutare care votași...!
nu ai curaju să ne spui și de ce o făcuși?
nu de alta, da' să nu murim proști!
poate să fi descoperit matale nește giuvaericale ascunse, pe care noi, ageamii, nici că?..."

(ioan peia)

îți voi răspunde cu mare plăcere doar dacă vei reformula, adăugînd un "i" la "ageamii", fiindcă suntem cîteva sute, în niciun caz sub 50. chestie de respect! punct!
 
Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2013-03-18 06:37:23
         
 
  Elogiul neputinței sau arta de a nu înțelege un poem


Când un text intertextualizează cu un lector, fie el și rău intenționat, ca în cazul domnului Ioan Peia*, și îl face totuși să depună efortul descoperirii sensuale cu "rezultatele" din "comentariul" de mai jos, ca principiu, textul, conceput ca o creație, își va fi atins scopul!

În rest, comentariul domniei sale se relevă a fi un elogiu al propriei neputințe, al neputinței lecturării unui text poetic, al neputinței sale interpretative. De altfel, distinsul domn se declară el însuși învins. De fapt, tot comentariul domniei sale nu este decât o recunoaștere a neputinței sale interpretative. Pentru că, tot ce depășește stadiul de poezie naivă sau manea îi depășește posibilitățile. Fie din lipsa lecturilor, fie dintr-o incapacitate funciară de a trece de acest stadiu.

Iată ce scrie distinsul domn, cu propria-i mânuță și cu propria-i tastatură: "Ar fi o interpretare, da’ cînd ajung la „Zăpezi putrezite”, mă declar învins! Am văzut lemne putrezite, frunze putrezite, oameni putreziți, da’ de zăpezi ajunse în stadiul de putrefacție, nici că. Ba, mai mult, putrede fiind, să mai și glăsuiască, asta-i piste puterea mea de penetrație hermenăută! Nu mă mai ajută nici barteșșș contrucționistu, nici derrida deconstrucționistu, nici kristeva telkelista. Sunt varză dă brussel, ce mai!"

Unde greșește ori este incapabil să înțeleagă despre ce este vorba distinsul domn Peia?

Simplu spus, domnia sa amestecă planurile textual-lectoriale. Despre care, în treacăt fie spus, habar nu are. Cunoscătorilor le sare în ochi acest aspect. Într-un text referențial poate opera logica formală. Într-un text pseudoreferențial ori autoreferențial, care ține de natura creației artistice, operează logica artistică. (poetică, romanescă, SF-istă, etc!) De la acest punct zero al lecturii pleacă imensa confuzie și inadecvare textuală. Și, ca să pun în valoare confuzia respectivă, într-un comentariu anterior, spuneam că nu poți accede la un tablou al lui Picasso cu filosofis lui Guță! Nu mai insist.

Cât privește metoda de abordare textuală a distinsului domn, am devoalat-o într-un topic anterior: Metoda MOI** - Metoda Onomatopeico Interjecționistă, o metodă naivă, primitivă, în care preia "citate" din text și, încrcând aplicarea logicii formale, caută adevăruri ecuaționale care, în cadrul unui text poetic, nu pot fi găsite. Și, bineînțeles în „producerea” de mirări, interjecții și onomatopee, în raport cu respectivele citate. O metodă total greșită.

Cât despre text și valorea sa, cititorii pot decide. Și, firesc, mă aștept să poată fi înțeles ori nu, acceptat ori repudiat, etc. Habent sua fata libelli! Lectorul este suveran. Cum spuneam într-un alt topic, eu cred în triumful lecturii asupra textului. Inclusiv al celei naive și rău intenționate ca aaceea a domnului Peia. Pe care o respect ca atare. Și care spune câte cea despre text însă extrem de multe despre posibilitățile lectoriale ale autorului!

Considerațiile de față nu au decât rolul de a pune problema în limitele firești ale intertextualizării și ale unei decențe și creative lecturi. Întru descoperirea ori construirea sensului ori sensurilor unui text.

*Am demonstrat într-un topic faptul că, pentru distinsul domn, nu textul pe care îl scriu eu contează. Ci numele meu. Orice aș scrie eu, pentru distinsul domn este, cel puțin, necorespunzător. http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol_nelogat=44186 În acest text am postat un text capcană. Textul aparține unui celebru critic literar. Evident, distinsul domn a căzut în capcană și a încercat să "măcelărească" utilizând inadecvata metodă MOI.

** Paradigma critică peiană sau arta de a măcelări texte http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol_nelogat=40418
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-03-18 00:27:15
         
 
  nea cutare care votași...!
nu ai curaju să ne spui și de ce o făcuși?
nu de alta, da' să nu murim proști!
poate să fi descoperit matale nește giuvaericale ascunse, pe care noi, ageamii, nici că?...

 
Postat de catre ioan peia la data de 2013-03-17 23:15:48
         
 
 
Aveam, pe vremuri, mai mulți rotari în sat. Doi dintre ei se distingeau prin caracteristicile lor complet opuse. Unul era cam taciturn. Se duceau oamenii la el cu o roată deteriorată, cu un jug rupt, cu o loitră spartă, cu axul lemnos uzat etc. Omul le măsura din priviri și, dintr-o dată, se pronunța scurt, fără prea multe parlamentări: „Asta se mai poate meșteri, asta nu. Alta, nouă.” Și cînd punea mîna pe lucrul cu pricina îl refăcea fără cusur. Sau meștera altul, de la capăt, mai cochet și mai zdravăn făcut, in evri taim.

Celălalt privea, cu o căutătură de mare specialist, către lucrurile aduse de către săteni, spre a fi recondiționate, și punea, pe loc, de-o teorie laborioasă, încît credeai că e cel puțin tata al meseriei. Iar cînd, după o îndelungată vreme de pălăvrăgeală savantă, trebuia să-și dovedească abilitățile mult teoretizate, ori îi ieșea din mînă o strîmbătate de rîdeau și curcile de făcătura lui – asta în cel mai bun caz – ori îl strica definitiv. Clienți, la el, veneau fie dintre cei pentru care filozofia de viață era „merge și așa”; fie dintre cei care, împinși de urgență, nu mai își puteau aștepta rîndul la meșterul celălalt, mai puțin rafinat și doritor de a elabora teorii savante; fie dintre cei care nu prea aveau ce face și chibițau pe lîngă teoretician, ascultîndu-i, distrați, bazaconiile-i răsuflate. Și care, ăv cors, nu scăpa prilejul de a-l critica pe meșterul celălalt pentru că e un ageamiu: habar n-are să explice anume ce și cum.

Sigur, nu există timp și spațiu care să nu conțină astfel de tipologii umane.
Bunăoară, domna hermenăută, care ne-a încîntat privirea cu alcătuirea de mai sus, este foarte asemănătoare cu rotarul cel bogat la gură. Cînd începe să teoretizeze și să-nvîrtă vorbili ca ciorbili, ai crede că a descoperti cel puțin gaura de la macaroană și că a patenta-o la Oxford School. Doar că shcoolele dumneaei sunt niște sunete de chimvale, menite a trezi cîinii urbei, în toiul nopții.
Iaca, după ce aluat la puricat nu-ș’ cîte zeci de texte, descoperind în ele Indiile Noi, intertextualizîndu-le și telkelindu-le în fel și chip, acuș veni să ne-arate cam cum se fac obezile roților, jugurile, loitrele și alte cele. Asemeni rotarului palavragiu din povestirea de mai sus.

Păi, să analizăm...

’Ce, doamna-doamna, într-o strofă genialmente hazlie:

„Cuvinte moțăind de la începutul lumii
Așteaptă nemirate și cuminți
Soarele să le umezească
Somnul și respirația
Cum orice femeie gata să nască.”

„Cuvinte moțăind de la începutul lumii”?!...
Există un film, al lui Mel Brooks, „Istoria lumii” numit, o bijuterie comică, în care ni se arată cum a luat ființă muzichia: un troglodit scapă o piatră babană peste priciorul unui alt troglodit, iar ăsta scoate un geamăt indescriptibil, dar care-i sugerează manipulantului de cataroi că ăla ar putea fi primul sunet... muzical. Acu, ce să zicem?... un pietroi zdravăn, scăpat pe un picior, ar genera un sunet, mai degrabă treaz de-a binele, iar nu „moțăit”. Fapt ce ne-a cam pus în încurcătură intertextualistă, de ordin primordial, dar, forțînd lucrurile, am putea spune că vorba aia „moțăită”, de care ne pomenește doamna-doamna, ar putea fi geamătul, la fel de primordial, al unui troglodit aflat în stare de siestă: „Hhhmmmm, kel plezir”!, ar cuvînta moțăitul, răstignit în șezlongul lui cioplit în piatră, în timp ce-și mîngîie paternal burdihanul proaspăt umplut cu tocătură de orătanie vie.
Și ce face, în același timp, ipochimenu? Ce să facă? „Așteaptă nemirat și cuminte” să repete operațiunea! Căci nicio mirare nu-i brăzdează cutele frunții. De ce s-ar mira? Nu e frămîntat nici de barteșii & derizii hermeneuți, nici de kristevele telkeliste, nici de viața de apoi! Stă cumințel, în șezlong, și așteaptă, eventual, și o pară mălăiață căzătoare, ca desert.
Deci, credem că am intertextualizat corect, pînă la urmă.

Din păcate, ne cam împiedicăm în „Soarele” care „stă să le umezească/Somnul și respirația/Cum orice femeie gata să nască.”
De cînd lumea și pămîntul, soarelui nici că-i trece prin cap s㠄umezească”. Ba, chiar dimpotrivă: usucă al dracului! Vezi deșerturile de pe Terra, ca exemplu absolut. Acu, ce să mai zicem? Poate că omuuu, cînd doarmeee, stă cu bucala largă desfăcută. Iar fotonii dreacului, atîta așteaptă: se-apucă să gîghile omușoru. Omușoruuu, carele, ca orice jucărie biologică, transpireazzzăăă, iote că se umezește. Acu, ce treabă mai are omușoru cu „femeia” născătoare... mde! parcă-parcă n-ar mai fi nicio legătură, în afara de aia că, o femeie, gata să se esprime obstretico-genital, hop, că scoate pe obectu larg desfăcut, ca gura unui adormit, un... omușoooor!
Ai cam scos-o la capăt și cu asta! Este? Doamna-doamna le spune adînc, tre să recunoaștem! Îți trebuie ceva cultură ca să descifrezi sintagmatica semnificantă a contrapuncticului antitetic și cuantificat!
Rezon!

Dar să purcedem mai departeee, în adînciturile profund de absconse ale demersului hermenăuuutiiic:

„Pagini de priviri, stane de orizont,
Căzute peste iarba care ne paște puțin câte puțin
Adormite chinuit în clipe cât o eră
Pleoape amuțite
Peste ziua absurdă și atât de stingheră.”

Eccssstraordinaaar! Aci e rupere dă neuroni, blootere dă utere, ce mai!
Deci, „pagini de priviri”!! Adică, paginili alea are ochi, da’ ce fel dă ochi, că e ficși. Ca un fel dă stăunănheigiuri, „căzute” și risipite piste tot, pîn „iarbă”, da’ nu orice fel dă iarbă: pasămite e Iarba-Fiarelor, că prea e carnivoră. Cic㠄ne paște”, și nu oricum: „puțin câte puțin”, adică sadic! Ne depilează cu incisivii ei hrăpăreți, ere dupe ere, care ca clipili treceră. Iar noi, troglodiții dreacului, stăăăm, în fotoliile noastre dîn plușuri sintetice, șî moțăiiim – vezi cum se repetă istoria lumii?! – cu pleoapili trase piste ziua, na, appsurdă, surdă, și... stinghieră! Că e toată podită numai cu stinghii, dupe cum privim noi, cu gurilii căscate, înspre bagdadie.
Verică, multe poezici am recitat eu, la viața me, da’ aiasta, a doamnei hărmănăute, m-a lăsat cu gura-căscată, ce mai. Adecă, vezi, reprodusei taman atmosfera sugerată dîn tecxst, complet inconștient. Căci m-apucase sforăitu, cugetînd la toate cele tecxstuale și intertecxstuale ale doamnei.

//RECLAMĂ: Doriți un somn liniștitor după cină? Consumați cu încredere poezicile somnambulante ale doamnei-doamnei!//

Mai dăparteee:

„Rămân asfințită în izvor precum ploia
Își trage curățenia din amintiri păroase
Zăpezi putrezite tot mai adesea ne cheamă
Rădăcini întoarse în semințe
Spre rana din toate cu lumea de-o seamă.”

Oppservăm că discursul e la persoana întîia. Deci „domna-doamna”, rămîne „asfințită”. Unde? În „izvor”! Aouleu! Aci s-au cam încurcat ițele!... Deci „ploia” – care, probabil, e un fel de ploaie mai stilizată, mai intertextualizată, se trage din – stați să mai citesc o dată: „amintiri păroase”????. Ei bine, ori cît mi-aș pune mintea la contribuție, „amintirile” alea „păroase” n-aș ști de un’ să le scoț!
Poate pentru că doamna-i tel-keală, doar în aparență, căci îi crește părul pe dinlăuntru și o gîghilă pă creieri? De aici și stimulentul menmotehnic, care incită la amintiri?
Ar fi o interpertare, da’ cînd ajung la „Zăpezi putrezite”, mă declar învins! Am văzut lemne putrezite, frunze putrezite, oameni putreziți, da’ de zăpezi ajunse în stadiul de putrefacție, nici că. Ba, mai mult, putrede fiind, să mai și glăsuiască, asta-i piste puterea mea de penetrație hermenăută! Nu mă mai ajută nici barteșșș contrucționistu, nici derrida deconstrucționistu, nici kristeva telkelista. Sunt varză, ce mai!
Să mă mai uit, oare, la rădăcinile alea contorsioniste, care au intart în marșarier, dîn seminții? La „rana din toate cu lumea de-o seamă”?... care e întortocheată rrrău? Apăi, înseamnă să mă condamn la scrînteală înainte de vreme.
Așa că o las pe doamna-domna să tel/kelească în continuare, căci tel-keleala, fictivă fiind, se oppservă că gîdilitul pe creier este fefe creativ.
Dixtinge asta chestiune ochiul stană, dă stăunenheigi fiind.
 
Postat de catre ioan peia la data de 2013-03-17 14:30:43
         
 
  mi se pare puțin neglijent abordată tehnica versificației. poate ar trebui să marșați doar pe vers alb.mi-au plăcut imaginile,ideea delimitării de nostalgii dureroase și mesajul mirabil, tandru, direct spre desprinderea de rănile sufletului... mai puțin amintirile păroase” așa cum au spus și ceilalți lectori.  
Postat de catre sandulescu domnica la data de 2013-03-17 10:49:43
         
 
  "m-au enervat mai multe (cel mai tare, amintiri păroase"
(Radu Stefanescu)
Doamna Elena
Mie mi-a placut poezia cu amintirile paroase cu tot. Radu Stefanescu probabil ca a uitat ca dumneavoastra sunteti de genul feminin. Si genului feminin tot timpul vrea sa aiba numai amintiri paroase. Pe cand genul masculin nici nu vrea sa stea de vorba cu amintirile pana nu se depileaza.
 
Postat de catre Dumitru Cioaca la data de 2013-03-17 09:11:50
         
 
  waw waw... îmi rezerv plăcerea sadică a motanului care stă cu șoricelul în față și face pe niznaiul, lăsîndu-l pe bietul animăluș să spere că poate, printr-un gest rapid, să scape de sub mustața vînătorului cu gheare de bronz. he, he, he... mîine am de mursicat o capodoperetă semnată de hărmănăută!
îmi voi prelungi momentul execuției finale cît mai mult. abi acum înțeleg plăcerea gîdelui care amînă clipa execuției, afectînd perfid mici inexactități tehnice!
 
Postat de catre ioan peia la data de 2013-03-17 01:29:26
         
 
  cetit cu interes poezeaua. daa.

cetit si comentariul doamnei ES - dar sambata noaptea nu e cazul sa te enervezi...
 
Postat de catre iulia ralia la data de 2013-03-17 00:12:25
         
 
  Uimirea ar fi să nu se reproducă. Pentru că numai contrapunctic "antitetic și cuantificat", spun eu, se poate percepe, bucuria, fericirea, valoarea!  
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-03-16 23:40:58
         
 
  votai, doamna, desi am, asa, o vaga si sumbra presimtire, ca urmati pe lista prietenului nostru comun :)
mi-au placut mai multe (cel mai tare, iarba care ne paște puțin câte puțin), m-au enervat mai multe (cel mai tare, amintiri păroase, dar nici "nemirate" nu e de lepadat), plus typo "ploia.
 
Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2013-03-16 23:38:17
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE