FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
pomana lui Stalin
Text postat de Dumitru Cioaca
Astazi cinci martie 2013 se implinesc saizeci de ani de la moartea marelui Stalin. Observand ca ziua se apropie de sfarsit fara ca vreunul din comentatorii politici europeeici mai importanti sa dedice macar cateva randuri acestei aniversari m-am hotarat sa salvez eu onoarea site-ului povestind ce repercursiuni a avut tragicul eveniment asupra unei famili de tarani olteni la momentul respectiv. Este vorba de propria mea familie.

Eram elev la scoala primara pe timpul ala. Si foarte mandru de mine ca taman fusesem facut pionier. Si nu toti colegii mei de clasa fusesera facuti pionieri. Numai varfurile! Onoarea de a lega cravatele la gaturile celor alesi revenise conducerii detasamentului de pioneri din clasa a saptea, clasa cea mai avansata ca varsta din toata scoala. Inainte de a ne lega la gat sangele varsat de clasa muncitoare pentru ca noi sa putem sa crestem si sa invatam fericiti seful detasamentului de pionieri din clasa a saptea, unul Rapeanu, ne-a tinut un mic discurs. Eu nu prea il aveam la inima pe acest Rapeanu. In fiecare recreatie, cand nenorocitul ma prindea, ma lua deoparte pentru a-mi spune ce i-ar face unei unei colege de clasa, care din pacate nu numai ca era cea mai frumoasa fata din scoala dar mai era si sora mea. Nici astazi nu-mi dau seama cum se putuse strecura un astfel de element dusmanos in organizatia noastra de pioniei. L-asi fi reclamat eu pe acest Rapeanu la invatatoarea mea sau la dirigintele lui, dar pe vremea aceia nu cunosteam variantele ecoliterare ale cuvintelor murdare pe care el le folosea pentru a necinsti onoarea surioarei mea. Si profesorii si invatatorii nostri reactionau extrem de violent la auzul oricarui verb ecoliterar, chiar si atunci cand tu il foloseai pentru a indrepta lucrurile. Ma obisnuisem deja cu gandul ca banditul care reusise sa ajunga seful detasamentului de pioneri din clasa a saptea va scapa nedemascat. Dar cum o nenorocire nu vine niciodata singura, cea care mi-a legat cravata de pionier la gat a fost chiar sora mea, care era vice-sefa detasamentului de pionieri din clasa a saptea. Asta nu era atributia ei, o simpla vice-sefa, ci atributia lui Rapeanu care era sef cu puteri depline. Nu vreau sa sugerez ca sora mea s-ar fi inghesuit sa ne lege ea cravatele , dar nici nu a protesta vehement cand Rapeanu a insistat ca ea sa preia onoarea. S-a rosit pur si simplu de placere si a acceptat fara nici o impotrivire propunerea lui, fara sa-si dea seama ca ne jigneste pe noi proastetii pionieri. Fiindca una e sa fi facut pionier de un sef de detasament si alta e cand esti facut pionier de o vice-sefa fara autoritate. Dumnezeu sa-l mai inteleaga pe acest Rapeanu. Cand era cu mine intre patru ochi se purta de parca ar fi fost smeul-smeilor, iar cand era de fata cu sora mea se purta ca un mielusel. Daca ar fi stiut sora mea la ce magarii se gandea Rapeanu cand era vorba de persona ei l-ar fi palmuit in fata intregului detasament de pionieri. Pentru mine obida era si mai mare fiindca eram sigur ca atunci cand sora mea va ajunge acasa se va lauda ca ea m-a facut pionier, ceeace putea fi interpretat ca am ajuns pionier datorita pilei pe care o aveam in clasa a saptea si nu datorita propriilor mele merite. Dar uite cum se ia omul cu vorba cand isi aduce aminte de amaraciunile trecutului. Deci sa revenim la oile noastre. Pe data de cinci Martie 1953 ne-am trezit ca directorul scolii da buzna in clasa noastra purtand cu el o scara destul de lunga. Nu se mai intamplase asa ceva! Directorul mai intra in clasa noastra spre a se consulta in soapta cu invataoare care ii era sotie asupra anumitor probleme casnice insa niciodata nu permisese unei scari sa ia parte la o astfel de discutie. Uimirea noastra a fost si mai mare cand directorul, dupa ce a susurat ceva in urechea invatatoarei, a rezemat scara chiar de peretele pe care se afla tabla deasupra careia erau agatate portretele celor mai mari dacscali ai omenirii. Dupa care s-a urcat pe ea, a scos din buzunar o banderola de carpa neagra pe care a priponit-o de coltul stang si superior al portetului tovarasului Stalin. Apoi a coborat si a plecat luind scara fara sa spuna un cuvant. Desi nici unul dintre noi elevii nu stiam ce semnificatie sinistra are carpa neagra agatata de portretul marelui conducator al popoarelor, ne-am dat seama dupa fata trista a directorului ca ceva nu parea a fi in ordine cu tovarasul Stalin. Temere care ne-a fost confirmata la sfarsitul programului de invatamant cand elevii tuturor claselor au fost inghesuiti intr-o sigura incapere pentru ca directorul sa ne poata spuna pe o voce destul de inlacrimata ca inima celui mai iubit conducator al tuturor popoarelor lumii a incetat sa mai bata. Pe atunci nici o familie de tarani nu avea un aparat de radio asa ca directorul ne-a mai rugat sa comunicam si familiilor noastre trista veste. Si daca cumva dam si niste toale negre prin garderobele noastre ar fi bine ca pentru cateva zile sa venim la scoala imbracti in ele fiindca asa se obisnuieste.
Eu am comunicat vestea numai mamei si bunicului fiindca tata era plecat la Sibiu cu cate lazi de mere pe care spera sa le vanda pentru a mai face rost de ceva bani. Cand a auzit vestea mama s-a inchinat iar bunicul nu a scos un cuvant. Nu-mi amintesc insa sa se fi intristat prea tare. Nici nu era nevoie, fiindca tristi erau ei de felul lor. Dupa o saptaman cand s-a intors tata de la Sibiu, bunicul a fost primul care a vrut sa afle din gura lui care o fost reactia orasenilor la marea tragedie care se abatuse asupra omenirii. Era dreptul lui fiindca era leat cu Stalin, ambi se nascusera in 1879.
-Lumea era destul de trista i-a spus tata.
-Vrei sa-mi spui ca le parea rau dupa el, s-a intersat in continuare bunicul?
Vazand ca bunicul devine banuitor, tata a schibat macazul:
-Uite ca asta am uitat sa-i intreb. Dar eu cred ca lumea era trista ca niciodata nu poti sti ce se poate intampla dupa ce moare unul din astia mari.
-Da pomana i-au facut ma, s-a interesat in continuare bunicul?
-O, taica, (tata ii zicea lui bunicul nu tata ci taica) si inca ce pomana!
Trei zile si trei nopti puteai sa mergi in orice carciuma sau restaurant ca sa bei si sa mananci pe gratis cat te tinea burta.
-De asta ai intarziat tu ca sa vi mai devreme acasa?
-Nu de asta taica, ce ma stii dumneata ca sunt pomanagiu? Am intarziat ca nu mai mergeau trenurile.
-Cum adica nu mai mergeau trenurile, odata cu Stalin a murit si calea ferata?!
-Mergeau numai trenurile care veneau la Sibiu ca sa aduca lumea la pomana.
Dupa cate am aflat calea ferata nu avea suficiente trenuri asa ca si pe cele care trebuiau sa plece le-au pus numai sa aduca lumea. Ca nu era vorba de pomanu oricui!
-Ba f....l! a exclamat bunicul.
Bunicul meu era un om inteligent, desi tata il cam banuia ca incepuse sa cada in mintea copiilor. Bunicul meu nu se juca cu cuvintele. La el expresia "Ba f...l!" era manifestarea celui mai inalt grad de admiratie.
Era clar, pomana lui Stalin il impresionase profund. Sa poti sa bei si sa mananci trei zile si trei nopti pe gratis, nu era de colo. Si bunicul stia ca si la noi in comuna cu cat mortul e mai pricopsit cu atat pomana este mai fastuasa.
Abia mai tarziu am aflat de la tata ce s-a intamplat la Sibiu, si probabil ca acelasi lucru s-a intamplat in toate orasele din tara, in acea saptamana de pomina din luna Martie a anului 1953. Timp de trei zile si trei nopti toate localurile publice au fost inchise. De teama ca lumea va organiza pomana lui Stalin pe banii ei.
Dar asta nu a aflat-o nicidata bunicul.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Pomana porcului  
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-03-06 08:25:14
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23814
Comentarii: 120248
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE