FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Însemnări despre poezie*
Text postat de Elena Stefan
Poezia, ca act existential, este departe de a fi ceea ce numim comunicare in sens curent. Poezia presupune un mod special de comunicare artistică de tip sugerativ. Explicativul, determinarea, aglutinanța, spunerea în manieră informativă fac rau poeziei. De asemenea, utilizarea unor cuvinte și sintagme demonetizate de prea multă utilizare ori care au facut obiectul altor poeme este nepotrivită. Pentru că un poem trebuie să fie un act creativ, adică să aducă ceva nou în raport cu stadiul cunoscut al poeziei. Însă nici noutatea nu este totul. Se vorbește în poezie de teoria aisbergului. În acest sens, poemul devine un fel de creație în participație iar caracterul de tip biunivoc al textului, având rol informativ, adică, de transmitere de informație, în sens curent, dispare.

Autorul propune un text, partea văzută a aisbergului, iar pentru perceptia întregului, un întreg relativizat de contribuția lectorului, este necesar ca acesta, lectorul, să fie un participant activ, venind cu ceva „de acasă”. Astfel, un poem, atât ca urmare a textului propus de către autor, cât și a disponibilităților comprehensiv-interpretative ale lectorului, devine un fapt artistic n-polarizant. În sensul că, în actul receptării, pot fi legitimate diverse variante de ințelegere interpretare, date de semnificația textuală care poate fi directă, conotativă, subiacentă, făcând trimiteri de diverse ordine către alte concepte, alte idei ori ansambluri de idei, pe de o parte. Și acest text are unicitatea lui. Ba putem spune că unicitatea sa face diferența specifică în raport cu ceea ce s-a mai scris. Aici pot apărea diverse controverse dintre care amintesc: este recomandabil ca poetul să fi citit cât mai multă poezie înainte de scrie pentru a fi la curent cu ceea ce s-a mai scris sau este recomandabil să nu citească ceea ce s-a scris până la el pentru a nu-și „macula” prospețimea și propria originalitate.

Evident că nici una dintre variantele extreme nu poate fi operațională. Niciodată cineva nu va putea citi tot ce s-a scris până la el pentru a fi sigur că se diferențiază de acestă imensă zestre culturală a umanității.

Pe de altă parte, a nu citi nimic din cee ce s-a scris de către înaintași prezină riscul reinventării roții, adică, al scrierii a ceva ce a mai fost scris, așadar un „deja vu”. Dacă în plan creativ aceasta, să zicem, nu ar avea repercusiuni decât la nivel axiologic, în plan juridic, repercusiunile pot fi destul de dure mergând până la a fi considerate contrafacere și plagiat care presupun deja aspecte sncționatorii.

Sigur, în plan practic, situații din acestea sunt relativ singulare, cel puțin în varinta manifestă a bunei credințe și bunului simț, însă nu trebuie neglijat aspectul răspunderii morale, civile și chiar penale în cazul atingerilor drepturilor de autor ale altora.

Din punctul de vedere al funcției poetice a limbajului amintim că selecția și combinarea cuvintelor reprezintă, în fond, actul constructiv creator al unui text, al unui poem. Este cunoscută aserțiunea că, de fapt, toți utilizăm aceleași cuvinte numai că unii, marii creatori, le combină altfel.

Pe de altă parte, un poem este în fapt un text potențial care poate ajunge la cunoștința unui „lector” prin citire, ascultare, interpretare, etc. Spun etc. deoarece există și alte modalități de „limbaj” prin care cineva poate lua cunoștință de un anumit text. De la limbajul corporal la alfbetul Braile, de la elemnte de natură coregrafică la sunete muzicale, jocuri de lumini, corpusuri de semne ș.a.m.d. Acest „lector” este sau se dorește a fi „spiritualizat” în sensul că este „prevăzut” cu o anumită pregătire, are cunoștințe, are principii, prejudecăți, seturi de valori și evident o anumită capacitate de percepție, de înțelegere, de analiză și interpretare care-l diferențiază de orice alt lector, având deci unicitatea sa. O amprentă culturală care îl diferențiază de oricare alt lector. Însă are și un loc geometric spiritualizat-cultural comun cu al altor lectori. Cel puțin, în ceea ce privește ceea ce numim cultura generală și limbajul uneia sau mai multor culturi.

Așadar, am prezentat pâna acum „autorul” ca având propria sa originalitate constând în mai multe trasături subsumate a ceea ce îndeobște este cunoscut sub numele de „talent”, „textul” ca un ansamblu de semne cu un set aleator și potențial de semnificații și „lectorul” ca o entitate autonomă, înzestrată, în diverse grade, cu capacitatea de a lua cunoștință de text, de a-l percepe, înțelege și eventual de a-l analiza și interpreta.

„Autorul”, „textul” și „lectorul”, ca entități distincte și autonome temporal și spațial, au un statut ontologic contextual. „Contextul” definibil într-o accepțiune foarte largă, drept tot ce poate fi „exterior” unei mulțimi oarecare respective, fiecăreia dintre cele trei entități menționate, autorul, textul și lectorul, poate fi „simultan” sau „decalat” în raport de combinațiile posibile ale celor trei entități .

Chiar și simultan tuturor, contextul poate conduce la semnificatii diferite ale textului. Cu atât mai mult nesimultaneitatea. Decalarea spațială și sau temporală a contextelor, în fapt, prezumă alt „context”

Conjectura fumcționării binomului text-lector, într-un context dat, reprezintă partea finală a creației. Acum se poate „consuma” finalitatea actului creativ total. Evident că multitudinea de variabile care intervin în acest moment, începând de la elementele determinative ale autorului, dacă sunt cunoscute, (biografism, anecdotică, istoricitate) continuând cu multitudinea de posibile semnificații textuale, (textul reprezintă un vector purtător de semnificații potențiale) implementate sau nu de către autor, însă decelabile sau nu de către lector, cu parametrii săi cognitivi existențiali, va conduce la multiple percepții-interpretări ale textului. De unde bucuria și plăcerea „lecturii” Este rândul lectorului să le descopere în felul său după ce, în actul creației, de asemenea, în felul său, autorul le va fi avut. Și, poate, în acesta consta frumusețea și perenitatea poeziei. A marii poezii. In acest parteneriat dinamic, realizabil în timp și spațiu însă peste timp și spațiu.

*Repostare ușor revizuită.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  ăia care le-au inventat  
Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-26 09:33:57
         
 
  Doamna,
Mă distrați!
Mai ales cînd mă trimiteți la unchiu goagăl!
Dar, mai ales și mai ales, cînd vă autoamăgiți.
Nu vedeți că, în afară de mine, nimeni nu vă mai bagă-n seamă?
De ce, oare?
Nu, nu cred c-o să-mi mai pierd timpul să vă lămuresc că aveți atitudine de copchilaș încîntat de jucăriile lui. Credeți-mă, chiar dacă am obiecții serioase, legate de utilitatea demersurilor hermeneutico-intertextualiste, recunosc că ăia care au inventat-o își manevrează bine noțiunile, fie ele și complicate.
Dv., însă, vă jucați de-a hermeneutica!
Pe bune.
Dar de ce nu furnizați mîndrețea de tecxste hermeneutice unor specialiști? Ca să aibă și ei de ce rîde. Că mi se pare incorect să rîd numai eu, de unul singur!


 
Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-26 09:33:13
         
 
  Stilul de lectură Ipingespeia, un fel de "dialog" al surzilor cu textul, cu orice text, poate fi admirat mai jos în toată splendoarea sa.

O mirare permanentă ca expresie a distanței la care se află față de text. Ar fi inutil să mai spun ceva. Comentariul însuși devoalează și se deoalează. Mai mult, chiar, decât distinsul lector și presupus comentator crede.

O singură remarcă: Spune distinsul anticritic "Eu citii, d-un par egzamplu, că: „Pentru Riffaterre, cititorul are un rol activ în timpul lecturii,..." Citat absolut corect. Complementar esteticii receptării. Însă spusa domniei sale nu afectează deloc afirmația citată de mine: „Jauss e considerat teoreticianul și fondatorul Esteticii receptării (Rezeptionaestetik).” Care, pentru cunoscători este de notorietate. Până și Google știe!

O parte bună în acest, cum spuneam mai sus, dialog al surzilor, este că distinsul domn, chiar citește textele și comentariile mele. Și, cu toată împotrivirea sa rațională de a le înțelege și "digera" conținutul, cu siguranță, lectura lor îl va provoca și subconștientul îi va juca feste. Până la urmă, domnia sa va fi uimită de urmele lăsate în, probabil, târzia sa formare a capacității de percepție și reconstrucție a textului. Totul este să fim sănătoși și să avem răbdare.

Probabilul, eventual, disconfort pe care credeți că mi-l l-ați putea produce, domnule coleg, este nimic pe lângă bucuria de a ști că îmi lecturați textele și comentariile. Vă mulțumesc.

PS. Am mai postat două texte. Aștept exercițiile dumneavoastră de mirare. Cu a căror cecitate stilistică m-am obișnuit!
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-26 03:46:18
         
 
  Încep de aici, luînd-o pe spicuitelea, că, la ditamai plăcintele hermeneutice, sufocat cum sunt, abia dacă mai știu de un’ s-o iau și unde să termin!

Zice doamna-doamna, apropo de întrebarea mea legată de „limita dintre actul creativ și non-creativ? Cine stabilește granițele?” :

„Principial, am spune că fiecare autor ar trebui să aibă conștiința nivelului la care s-a ajuns în fiecare domeniu al creației.”

Așa o fi. Dar iată ce afirmă doamna-doamna, cu teribilă suficiență, mai jos:

„cel mai important rol ar trebui să-l aibă lectorul. Și, prin aceasta, să statueze triumful lecturii asupra textului.”

Pe barba iubitului Barbă-Albastră, doamna! Păi, dac㠄cel mai important rol ar trebui să-l aibă lectorul, iar lectura să triumfe asupra textului”, atunci la ce mama dracului mai avem nevoie de autor și de „conștiința” lui, relativă la „nivelul la care s-a ajuns în fiecare domeniu de creație”? Io zic că ar fi bine să-l eliminăm pe neisprăvitul de autor, iar dv., hermeneuții cei viteji, laolaltă cu cititorii cei generoși, să faceți o horă călugărească și să vă autofecundați, ca melcii! În felul ăsta, Marele Text va naște o puzderie de Mari Textișoare, care, și ele, la rîndul lor, vor deveni Mari Texte, care vor naște ULTRAtextul, care va genera ARHItextul... și tot așa, pînă cînd Galaxia, Nebuloasele, ce mai, Universul, în completitudinea lui, se va umple de hermenuți și lectorași. În felul ăsta se rezolvă, naibii, atît de spinoasa problemă: „ce a fost întîi: oul auctorial sau cotcodaca hermeneută?!”

Văd că, în scurta istorie a poeziei, ați început cu Ienăchiță Văcărescu/Șade-n partă al Bibescu (cam tîrzior, mai eraoră și alții înainte-i) și v-ați oprit la Nichita Stănescu (cam devreme, căci mai sunt o groază de poeți buni, după. Dar probabil că atît bate ambitusul dv. hermeneutic!)

„s-au scris fluvii de poezie.”

Din păcate! De fapt, exprimarea corectă ar fi: s-au scris și se scriu grohotișuri de poezie!

„Iar ceea ce s-a scris și a fost validat în timp devine arhetip. Devine un model.”

Doamna-doamna, eu știe destule „arhetipuri” din astea (numai avangardismul a dat cîteva sute de chixuri!), validate ca atare de către hermenuți, „arhetipuri” care, ulterior, au devenit arhe nimicuri! Așa că metoda nu este atît de infailibilă, precît doriți a o prezenta.

Dar hai să mergem un pas mai încolo, că vine o poveste care-mi place rrrău:

„nici lectorii nu pot cunoaște tot ceea ce s-a scris. Și atunci care ar fi soluția separării și comparării a ceea ce se scrie în raport de ceea ce s-a scris până la un moment dat? În primul rând buna credință atât a autorului cât și a cititorului.”

Deci, totuși, îl lăsăm în viață pe autor, dar îl bănuim de incompetență, că adică, de un’ să știe bietu dă el, tot ceea ce s-a scris? Ba chiar și cititorul poate fi cam prostovan, în privința asta.
Dar, atenție! nu „lectorul”.
El e dăștept.
De ce?
Păi, pt că... aaați ghiciiiit, lectoru e un termen exclusivist, rezervat onorabililor.... silabisesc, pt a sublinia amportanța momentului... onorabililor HERR ME-NE-UȚI!!
Care ce esteră ei?
Păi, ei este... că e mai mulți dă zeci dă mii... ei este nește... silabisesc, iarăși: „O-E-NO-LOGI!(e bine, dom Graur cum am despărțit în silabe, să nu comit impietatea de a-i jicni-n competență pre ei?).
Și ce suntără ei, oenologii-hermeneuți? Păi, ei este o „specie” aleasă! Carele... atențieee, încă o dată:

„poate avea rolul major, determinant în literatură. Evaluează, expertizează și practic, dă viață textului, operei, literaturii. Suflă asemenea unui demiurg peste pagina inertă, însă conținând potențialități și virtuți artistice și aceasta, pagina inertă, ca prin magie, prinde viață. „

Pfiuuuuu! Dom’le, ei este nește „demiurgi”, (o veni de la demisec?), care, ambetați oenologic d㠄virtuțile” hartistice ale „paginei inerte”, ooodată suflă piste ea și, hîc! îi insuflă vitalități nemuritoare!
Dați-mi voie să mă deschei al copcă, fincăci multe adevăruri profunde zacără în oenelogo-hermenuții noștri. Și, iarăți silențium și-atențiune!: „nu în ultimul rînd, adic㠄cel mai important, poate sesiza VALOREA acolo unde ea există ori unde apare.”
V-ați prins? Ea există unde-apare. Sau vinvers!
Măi autorași, orfani dă tată și dă mamă hermenut/ă, noi zicem că ar trebui să faceți nește temenele, aci, pă loc, și să mulțumiți Zeului HERMES, pt că a odrăslit așa ființe prețioase pă pământ! Dar, degrabă, pînă nu se supără, că ooodată îi montează pă emulii săi oenologo-hermenuți să vă facă de comandă!

Că și marili Sartre a zis, c㠄Funcția criticului este... să se situeze situând”!
Va-ți prins, da?
Adică să stai, stînd.
Drept și judecînd strîmb!
Că și pruverbu zice.

Ca să nu mai pomenim de unu, Fayolle, care și el, da din foaioalele oeno-criticiste, zicînd, printre altele: ...”menirea criticului este să înțeleagă… „

Zău? Și dacă nu înțelege, Zoile, ce ne facem?
Dacă apare pă drum o doamna-doamna, care, cînd în gard, cînd în potecă, – oenologia, de! – are, drept prințip, doar un „cre’ că”?!

Care, și Baudelaire, glăsuiește: ”Pentru a fi justă, adică pentru a avea o rațiune de a fi, critica trebuie să fie parțială, pasionată, politică, făcută deci dintr-un punct de vedere exclusiv,”

Să fie „parțială”? „Exclusivă”? Adică, nu totală? Nuuu... exhaustivă? (ptiu, drace! mă contaminai!...).
Anteresant!

Poate mesiu Doubrovsky să ne lămurească?
„« Punctul acesta de vedere personal, și totuși deschis, sau, mai bine zis, care deschide, se dobândește și se cucerește. Nu te naști critic după cum nu te naști poet : devii prin mincă„

Mda, mda, mda, mda!... deci puntu e „personal” da’, totuși, dășchis! Ba nu. Nu e dășchis. Că nu e ușă. E ușer. Căci el dășchide. Și dacă dășchide, ce face? Multe face. Pîntre care „dobândește și cucerește”. Tare! Oenologie curată, ce mai! Mai ales că are și o sentenție profundă, finalmente: nu te faci, neicule, critic dăcît că asudînd! Corect! Da’ dacă deguști, în timp ce asuzi, te faci! Sau faci pe tine?

Mai departe, dăm o raită raitissimă pîn filozofie, și anume pîn ăl mai mare dialectician al antichității (vezi, Engels). Căci, oare, ce zise dialecticianu: pantha rei! Adică, frățică, totu curge. Taman așa cum curge vinișoru dîn pahar pă beregătușa oenologului. Care e și hermeneut. Curge apa, dîn deal în vale, curge și licoarea din stacană-n bereguș! Că are panta aia rei, cam la fro 10 – 15 grade sexagesimale. Fix și taman așa.
Doar că, zisa „Toate-s vechi și nouă toate” se potrivește cu pantha reiu, ca nucșoara cu peretele. Ea ar sugera, mai degrabă, un fel de non/devenire: fie că trecut, fie că viitor, aceleași tipare, cu aceleași structuri. Niciun cîștig, nicio pierdere; nicio adăugire, nicio spulberare. „Tot ce-a fost ori o să fie/ În prezent le-avem pe toate”! Păi? Nici pe departe nu e vorba de fluxul neîntrerupt al devenirii. Unde e dialectica aici? În lectica oenoloagei? Cam în doi peri interpretarea hermeneutei doamne!



„Jauss e considerat teoreticianul și fondatorul Esteticii receptării (Rezeptionaestetik).”

Eu citii, d-un par egzamplu, că: „Pentru Riffaterre, cititorul are un rol activ în timpul lecturii, el trebuie să interpreteze textul, făcând apel la cultura și la propria sa experiență. Textul literar devine astfel o realitate sensibilă, niciodată definitivă, fiecare cititor având viziunea sa proprie, diferită de a altora.”

Nu mai știu de unde am extras citatul, sincer să fiu, dar insul care făcea considerațiile astea părea să fie de meserie.
Padp, mesiu Riffaterre și mister Jauss, au fost fix, da’ fix contemporani. Am urmărit să văd cine o fi scris o carte care să trateze primul problema asta. Nu părea – numai după titlu, cei drept – ca unul din ei să-și aroge întîietatea găselniței. Așa încît nu pot decît lansa ipoteza că unul la plagiat pe ălălalt. Care pe care, nu știu. Și cre’ că nici doamna-doamna nu știe, chiar dacă îi aduce-n discuțiune, așa, de pamplezir, ca să ne dovedească sublima-i competență! Sau sublimată?
Mă rog, totuna!

Mai departe, domna-doamna ne dă o prbă de modestie oeno-hermenutică:

„Fie și foarte bun ca în cazul celebrului „Adevăr și Validitate” pe care, prin metoda MOI, credeți că l-ați fi desființat. Prin urmare, orice text aș scrie sitauția este aceasta: vedeți numele meu? Gata. Pentru eternitate, este un text slab. Pe mine nu mă deranjează. Și știți de ce? Pentru că vine de la domnia voastră. Căruia i-am demontat și pus în evidență mecanismul inadecvat de a se apropia de un text și de a se pronunța asupra valorii literare ale unui text.”

Doamna-doamna,
Vă garantez că oricine ar bate cîmpii în stilul dv. va avea parte de „metoda MOI”, precum, cu vădită malițiozitate o numiți. De ce? dintr-un motiv foarte clar: aruncare cu loptata a unor termeni radicali, care nu au în spate nicio umruliță de substanță ideatică, se vede cale de-o poștă. V-am mai spus: poate să rămîie crăcit frun timiduț, care a citti, la viașa lui, doar cartea de telefon și, eventual, aia de bucate, da’eu nu și nu! Vă turtesc fesul ori de cîte ori o maneliți hermenutic pe aici! De-aia m-ați și bana, de fapt. Să fim sobri!
Și n-ați pus în edvidență nimica-nimicuța, doamna, relativ la spusele mele. Doar vă ofticați. Doar vă faceți iluzii, ca cocoșu lu Disney!

Partea a de mai jos, pe altă dată, că am terminat benzina.

 
Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-25 19:14:19
         
 
  Repostez comentariul de ieri. L-am recitit și am corectat o parte dintre greșeli (mi-aș fi dorit toate însă nu știu dacă le-am văzut pe toate!) și am mai făcut unele adăugiri.

Voi continua (mi-au plecat musafirii!) pur și simplu de dragul artei demontarea comentariului peian.

Care-i limita dintre actul creativ și non-creativ? Cine stabilește granițele? Hermeneuții lu pește? Ete danț!

Principial, am spune că fiecare autor ar trebui să aibă conștiința nivelului la care s-a ajuns în fiecare domeniu al creației.

De exemplu, în domeniul poeziei. De la

„Amărâtă turturea
Când rămâne singurea,
Căci soția și-a răpus,
Jalea ei nu e de spus.”

până la

“În toate părțile deodată, zise
cel fără părți.
Într-o singură parte, zise
Partea.

Ce este?
Cum, ce este?
Este, pur și simplu.
Adică E, adică S, adică T, adică E.

Primul E mai vechi decât ultimul E.
Atât.

s-au scris fluvii de poezie. Și continuă să se scrie. Iar ceea ce s-a scris și a fost validat în timp devine arhetip. Devine un model. Dintre aceste modele, se detașează capodoperele. Toate acestea dau stadiul la care s-a ajuns în domeniu. Prin urmare, de la acest nivel, de la acest standard trebuie plecat. Dacă autorii ar cunoaște tot ceea ce s-a scris lucrurile ar putea fi simple. Însă lucrul nu este posibil. De asemenea, nici lectorii nu pot cunoaște tot ceea ce s-a scris. Și atunci care ar fi soluția separării și comparării a ceea ce se scrie în raport de ceea ce s-a scris până la un moment dat? În primul rând buna credință atât a autorului cât și a cititorului. Scrisul cu bună credință, adică, scrisul original, fără plagiat, ferește, în mare parte, în cea mai mare parte, autorii să reinventeze roata! Există însă o specie, apreciată de unii, hulită de către alții care poate ajuta. Și care ajută. Specie care joacă, în literatură, rolul oenologului în domeniul licorilor bahice. Această specie este specia criticii literare. Și poate avea rolul major, determinant în literatură. Evaluează, expertizează și practic, dă viață textului, operei, literaturii. Suflă asemenea unui demiurg peste pagina inertă, însă conținând potențialități și virtuți artistice și aceasta, pagina inertă, ca prin magie, prinde viață. Altfel riscă să-și doarmă un nemeritat somn de veci! Și, ea, critica literară, mai poate decela noul, creativul de existent. Noul în formă, în expresie, în scriitură. Și noul în fond, în conținut, în tematică, în abordare, în soluționare ideatică a problematicii, etc. Și, ce este mai important, poate sesiza VALOREA acolo unde ea există ori unde apare.

Scrie Sartre : « …Funcția criticului este să critice, adică să se angajeze pro sau contra și să se situeze situând »

Iar R. Fayolle, de asemenea : « În zilele noastre, a judeca nu e un act prea bine văzut, ba e chiar vinovat : să explici sau să explicitizei, să structurezi sau să descrii, iată vocația criticii. Menirea criticului nu este să laude, menirea criticului nu este să blameze : menirea criticului este să înțeleagă… Ca să înțelegi trebuie să fii liber. În primul rând, liber de tine însuți » R. Fayolle, Critica.

Iată o altă referință de marcă : « Pentru a fi justă, adică pentru a avea o rațiune de a fi, critica trebuie să fie parțială, pasionată, politică, făcută deci dintr-un punct de vedere exclusiv, dar dintr-unul care să deschidă cât mai multe orizonturi posibile » Baudelaire

Și, în fine, viziunea lui Serge Doubrovsky : « Punctul acesta de vedere personal, și totuși deschis, sau, mai bine zis, care deschide, se dobândește și se cucerește. Nu te naști critic după cum nu te naști poet : devii prin mincă » Doubrovsky.

„Să aducă ceva nou”, mereu nou, toată lumea e înnebunită după nou, ceea ce a fost devine, brusc, caduc, insipid, demonetizat, inclasificabil, incinerabil.
Nu, nu așa se privește problema. Avem de-a face iar cu un sofism marca Peia. Fostul nu devine „brusc, caduc, insipid, demonetizat, inclasificabil, incinerabil”.


Nici vorba de așa ceva. „Fostul”, în creație, în literatură, în artă devine reper. Devină memorie. Devine arhetip. Față de care se poate raporta „noul”. Este un incalificabil abuz de interpretare să spui c㠄fostul” devine „caduc, insipid, demonetizat, inclasificabil, incinerabil”. „Fostul”, în acest domeniu, devine memorie. Memoria culturală a unei colectivități iar la limita maximă, memoria culturală a umanității. În domeniul literaturii, această limită maximă este MARELE TEXT. Ca un sumum sinergetic al tuturor textelor scrise de când se cunoaște Umanitatea. De când ea s-a exprimat textual. (Oral ori grafic, prin cuneiforme, scrijelituri, ideograme, prictograme, litere, alfabete, cuvinte, concatenări de cuvinte, texte, anasmbluri de texte. Acesta, Marele Text, se află într-o permanentă dinamică, expansiune și modernizare. Cu fiecare text scris UNIVERSUL MARELUI TEXT își mărește conținutul. Prin urmare, orice nou text și, în general, orice text, poate interrelaționa prin intermediul criticului ori al lectorului, cu parte din conținutul Marelui Text.

Ar trebui să mai revină lumea, mare amatoare de niuuu feișșșăn, la memorabilele versuri: „Toate-s vechi și nouă-s toate”, nu să alerge, bezmetic, după cai verzi.

Da, „Toate-s vechi și nouă-s toate” însă această frumoasă spunere trebuie înțeleasă în dinamica ei. Pentru că, știm cu toții, de la Heraclit: Panta Rhei (Παυτα ρει) (gr.) totul curge ! Adică nu te scalzi de două ori în aceeași apă a unui râu. Prin urmare, aceste „Toate-s vechi și nouă-s toate” trebuie înțelese pe o spirală virtuoasă a devenirii. Un fel de repere la altă scară a evoluției. Poate etică, poate estetică, sigur însă câte ceva din amândouă,. În cazul nostru, pe scara evoluției textului.

Din genul ăsta de gîndire s-au prăsit toate manierismele, ajungînd ca, în loc de frazări inteligibile, să se recurgă la bolboroseli cifrate pînă la ridicol. (Vezi avangardismul.) Și la fel de ridicoli sunt și susținătorii acestor maniere bezmetice de bîlbîieli metafizico-intertextualiste.

Da, s-au „prăsit” și se vor prăsi toate „ismele” Și ce este rău în asta? Sunt stadii în evoluția UMT. Universul Marelui Text. Și, deci, integrate acestuia. A le anatemiza nu este altceva decât lipsă de viziune.

De la musiu Riffaterre încoace, tuturor li s-a urcat la cap ideea că cititorul are un rol activ în timpul lecturii, că el interpreteaze textul, ba chiar îl și recreează, dacă nu-l creează de-a binelea!

Nu de la Riffaterre se pune problema coparticipării lectorului la receptarea și recrearea operei. Ci dintotdeauna. Doar „toate-s vechi și nouă toate”! Ci încă din antichitate, Platon a expus ideea emoției declanșate de opera de artă. Emoție care înseamnă coparticipare. Jauss e considerat teoreticianul și fondatorul Esteticii receptării (Rezeptionaestetik). Ideile sale au fost determinante în înțelegerea relațiilor autor-text și punerea accentului pe relația text-cititor.
Eu am forțat într-un fel nota, cu intenții polemice declarate, și, într-un topic recent, chiar am supralicitat și am spus „În finalul acestor considerații aș dori să mai precizez că se prefigurează un nou model pentru faptul literar care conține următorii participanți, fără de care, nu putem avea un act literar complet. Și anume, autor, text, lector-coautor (critic), lector, ansmblul de contexte, culturile cărora aparțin aceste entități și Marea Cultură a Lumii. În care, toți acești factori sunt importanți însă, ca factor finalizator al literaturii, cel mai important rol ar trebui să-l aibă lectorul. Și, prin aceasta, să statueze triumful lecturii asupra textului.”
http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol_nelogat=44209

Măi să fie! Încă puțin și pretindem a-l asasina pe întemeietorul primordial al textului, sub motiv că lectorul e mult mai important.
O, dar cît de important e hermeneutul! El, de fapt, e un fel de hyper/demirug, el face și desface, el hotărăște cum e cu textul, el, scormonind semiotic în grămăjoaia de sensuri nespuse, descîlcește adîncurile imperceptibile ale zicerilor. Care nu-s așa simple, precum credem noi, fraierii de rînd, ci, oho!... esteră complicate rrrău! Tre’ să vie petialistu să dezlege misteriili delphice!


Da, critica literară și hermeneutica au un rol esețial în axiologia, direcțiile, interpretarea și evoluția unei literaturi. A oricărei literaturi.

Cît privește „noul”, onestitatea și sinceritatea scrierii este (sic!) totul.

O asemenea abrdare a oferit realism socialist iar acum, probabil, realism capitalist, literatură neecoliterară și altele. Onestitatea și sinceritatea sunt necesare dar nu suficiente. Mai trebuie tehnică, știință, creativitate, noutate în raport cu stadiul cunoscut al artei, muncă și talent.

Stilul e omul. Stilul e autorul. Stilul e textul scos la lumina de sensibilitatea netrucată a autorului. Nu maniera. Nu tehnica de compunere. Seacă. Uscată. Livrescă. Cel ce se ascunde în spatele vorbelor împletite în fel și chip e un impostor. El nu transmite nimic, doar se bîlbîie și are poretenția penibilă că rostește lucruri ieșite din comun. O întreagă armată de pythii pseudo/moderniste umblă cu limba-n două guri, rostind nimic.

Am răspuns mai sus. Abordarea propusă de către domnul Peia, ar condamna literatura la stagnare, la monocord la lipsa performanței și evoluției. Stilul și sensibilitatea sunt necesare dar nu sunt de ajuns.

Ei, și cînd ajungi la „disponibilități comprehensiv-interpretative” „conotații”, „subiacențe”, „concepte”, „semnificații”, „ansambluri”, „fapt artistic n-polarizant” și alte sălbatice terminologii, care au pretenția că spun mai mult decît o exprimare cinstită, pe faț㠖 presupunînd că ar fi ceva serios de spus – cînd dai de aceste terminologii țanțoșe, care amintesc de păsăreasca intertextualistă, te ia cu răcori.

Când domnul Peia utilizează cuvintul „paradigmatic㔠este în regulă. Și folosește, firesc și legitim, din belșug asemenea concepte. Ba, într-un recent text, pe care și l-a șters, a recunoscut necesitatea utilizării unor astfel de termeni ca urmare a complexității și specificității problematicii abordate. Toate lucrările de specialitate utilizează, absolut normal, astfel de termeni. Însă, domnul Peia, unul din TUS (Tandemul Umbrelor Subțiri)) vede roșu în fața ochilor când dă de srisul meu. Eu, dacă le utilizez, în acest spațiu literar și în domeniul specializat al criticii literare, nu am voie. Este de rău. Blamabil. De neadmis. Cosmopolit, bombastic, specios, etc.

Eu, domnule Ioan Peia, AM DOVADA, că nu textul în sine vă trezește idiosincrasia față de mine, ci exclusiv eu. Pot publica orice text. Fie și foarte bun ca în cazul celebrului „Adevăr și Validitate” pe care, prin metoda MOI, credeți că l-ați fi desființat. Prin urmare, orice text aș scrie sitauția este aceasta: vedeți numele meu? Gata. Pentru eternitate, este un text slab. Pe mine nu mă deranjează. Și știți de ce? Pentru că vine de la domnia voastră. Căruia i-am demontat și pus în evidență mecanismul inadecvat de a se apropia de un text și de a se pronunța asupra valorii literare ale unui text. Și căruia i-am demonstrat totala incompetență, cel puțin până acum, în acest domeniu. Cu sinceritate, m-aș jena să mă lăudați. Aș intra în alertă. Aș considera că nu este în regulă ceva..

Și abandonezi, sictirit, „lectura” de tip „semiotic” ași mai semioticei autoare.

Lectura mea nu este semiotică. Este una hermeneutic-integratoare și reprezintă o încercare asimptotică de a mă apropia de un text literar. Pentu a-l înțelege, explica, valoriza și promova .

Cât privește insanitatea „a defini afecțiuni psihiatrice, încă netratate.” Nu pot coborâ la acest nivel.

PS

Am făcut tot acest demers nu în ideea că domnul Ioan Peia ar înțelege ceva. Știu că, pentru domnia sa, tot ceea ce am scris mai sus, este inutil. Unii chiar mă pot acuza că, așa cum înțelepciunea populară spune, stric orzul pe gâște. Însă am făcut-o din considerente didactice. Ca studiu de caz. Multora dintre cei care activează ori au activat aici comentariile mele critice le-au fost de ajutor. Dovada? Mi-au mulțumit chiar sub textele respective. Iar alții, chiar mai personalizat, mi-au trimis e-mailuri în acest sens. Și nimeni, absolut nimeni nu le-a cerut-o ori nu i-a obligat.

*Conform DEX.
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-25 08:10:17
         
 
  S-o lăsăm, totuși, pe doamna poezie unde-i e locul. Adică în zona, ceva mai modestă, a comunicării unor sentimente oarecum insolite.

Greșit: sentimentele umane sunt eterne. Și nu sunt insolite. Sunt aceleași și aceleași. Primare sau rafinate. Directe ori parazite. Iubire, ură, dragoste, gelozie, blândețe, înțelegere, neînțelegere, bucurie, tristețe, apreciere, dispreț, frică, durere, etc. etc. Prin urmare, sentimentele umane nu sunt insolite. Adică, neobișnuite. Modul în care sunt „spuse”, „exprimate” în poezie poate fi insolit. Iar acest „insolit”, când este de calitate, poate denota poezie ori marea poezie. Puteți să-mi dați un exemplu de un sentiment uman „insolit”?

Ea ar trebui să fie: „ceea ce numim comunicare in sens curent.” Onestă, am adăuga. Iar atunci cînd nu e, adică alintatul autor începe s-o ia razna pe arăturile închipuirilor, nu mai e comunicare. E vorbărie turmentată.
Supra-infra-para-arhi, sau naiba mai știe ce fel de „realisme”, sunt invenții menite a defini afecțiuni psihiatrice, încă netratate.

Greșit: Poezia NU trebuie să fie „ceea ce numim comunicare în sens curent” Ci, trebuie să fie comunicare de un tip special. Adică artistică. În comunicarea în sens curent operează logica. În poezie operează logica poetică. Aceasta este un altfel de logică.

Exemplu. În ogica poetică: „N-ai să vii și n-ai să morți / N-ai să șapte între sorți / N-ai să iarnă primăvară/ N-ai să doamnă domnișoară!” Acest mesaj poetic este pretabil unor multiple înțelesuri și interpretări. În care lectorul are un rol determinant. În logica obișnuită, curentă, formală, mesajul pare o aiureală.

În logica obișnuită: „Carnatii din carne de porc ( dar e preferabil sa pui jumatate porc jumatate vita , ies mai sănatoși și mai gustoși ) se fac si cu carne grasă nu doar macră.” Mesajul este clar, inteligibil și precis. Și nu se pretează la interpretări. Iar oricine procedează conform acestui mesaj (evident face parte dintr-o rețetă. Și, pentru finalizare, trebuie respectată întreaga rețetă.) va obține cârnați. Prin urmare între meseaj și înțelesul său se realizează o relație biunivocă. Adică între semnificant și semnificat se stabilește o relație certă. „Carnea” nu poate fi interpretată altfel decât „carne”. La fel atributele „gras㔠adică având și grăsime, macră, adică, fără grăsime. Și așa mai departe. Respectiv, se realizează o „corespondență unică în ambele sensuri, fiind lipsit de echivoc, de univocitate*”. Dacă se întâmplă să existe vreo ambiguitate (și în practica limbii, ca urmare a polisemiei cuvintelor, apar ori pot apărea astfel de ambiguități, ei bine, acestea vor fi înlăturate. Se solicită și se oferă precizări. În niciun caz o astfel de situație nu se întâlnește în poezie. Unde ambiguitatea (eu extrapolez și, inventând chiar, un nou cuvânt spun, multiguitatea), haloul, conotația, nedeterminatul, subiacența, etc sunt de dorit.

Spunea și bine spunea Lucian Blaga:
„si-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micsoreaza, ci tremuratoare
mareste si mai tare taina noptii,
asa imbogatesc si eu intunecata zare
cu largi fiori de sfant mister
Si tot ce-i ne-nteles
se schimba-n ne-ntelesuri si mai mari
sub ochii mei -
caci eu iubesc
Si flori si ochi si buze si morminte."

Însă dacă pentru cârnați există rețete, adică, mesaje în sens comunicațional curent, pentru poezie, asemenea rețete nu există. Este adevărat că unii cred că poezia s-ar face după modelul facerii cârnaților. De aceea ironizez uneori anumite texte considerând că au fost „făcute” cu mașina de umplut cârnați.

„Ce poate fi explicativ într-un discurs de factură poetică?”

Multe pot fi explicative într-un poem și pot distruge poemul. De-a lungul timpului le-am semnalat autorilor astfel de explicativisme. Și mă bucur că și-au însușit astfel de observații. În încercarea mea de recuperare a com,entariilor pe care le-am făcut, am recitit textele multor autori și am constatat că deja au făcut modificări în textele pentru care formulasem astfel de observații.

Iată un exemplu:

Un text cu lest explicativist ca acesta

„o molimă ciudată ne ucide cuvintele
cad stoluri stoluri V-uri lichefiate lingând marginea cerului
gâturile lungi și aripile lor desfăcute se întind
prin grădini
fără spasm fără zbateri
purtătorul lor de cuvânt
economist de profesie întârzie să-și dea cu părerea
se crede
de vină ar fi aceste derute migratoare
tranzitând de la nord către sud sentimentele
toamna.”

Aar putea fi esențializat în ceva de forma:

„o molimă ciudată ucide cuvinte
cad stoluri stoluri V-uri lichefiate
gâturi lungi și aripi desfăcute
prin grădini
fără spasme fără zbateri

aceste derute migratoare
tranzitând de la nord către sud sentimente”

Diferența între cele două reprezintă, lestul, explicativismul. Care fac rău textului.

„Că spui ceea ce și exprimi?”

Nu că spui sau exprmi. (Nu văd diferențe între a spune și aexprima în poetică) Ci cum spui. Dacă spui ca mesaj comunicațional este una dacă spui ca mesaj poetic este alta.

„Ar trebui să fie poetul... inexplicativ? Adică obscur? Adică vorbind în doi peri? Indeterminant? Adică, fără busolă?
„Aglutinanță”? Păi, taman viciul ăsta e caracteristic ălora care nu spun ceea ce exprimă, ci lălăie fără sens, cu pretenția că ar comunica ceea ce transcede limitele percepției comune. Ei, aș! Mai degrabă transcede limitele normalității psihiatrice.
Și cum ar mai trebuie să fie?
Non-informativ?
Adică să vorbească în limba spargă? Ba încă și din aia se mai pricepe cîte ceva. Atunci, în care limbă? În limba androizilor?”

Iată un exemplu de aglutinață. În lipsa argumentelor o avalanșă de întrebări care pot înșela pe unii. Mai ales că amestecă unele sugerări de răspunsuri pertinente cu altele care, chipurile ar fi paradoxale. Un exemplu tipic a ceea ce înseamnă devoalata „metodă critic㔠Peia.

Iată ce scriu eu „Poezia, ca act existential, este departe de a fi ceea ce numim comunicare in sens curent. Poezia presupune un mod special de comunicare artistică de tip sugerativ. Explicativul, determinarea, aglutinanța, spunerea în manieră informativă fac rau poeziei.” Și vedeți ce întrebări, unele cu răspuns inclus formulează imprudentul preopinent. Mizând, probabil, pe faptul că lumea nu mai verifică.

Să luăm, de pildă, formularea: „Ar trebui să fie poetul... inexplicativ?”? (Amuzantă și imprecisă formulare care poate fi privită în două feluri:
1. „Ar trebui să fie poetul... un ins care să nu explice? Adică, nu explică în textul său.
2. „Ar trebui să fie poetul... un ins de neexplicat?
Cum spuneam, ambiguitatea este bună în poezie, în literatură, în artă. Nu într-un mesaj comunicațional propriu-zis. Ca în cazul de față. Care se dorește o analiză critică. Prin urmare care utilizează un limbaj științific. O vom lua drept o aserțiune care denotă imprecizie stilistică. Și atât.

Acum să le luăm pe rând: „„Ar trebui să fie poetul... inexplicativ? Adică obscur? Obscur nu este sinonim pentru „inexplicativ” în oricare dintre cele două variante posibile. Și nici antonim. Am precizat mai sus care ar fi cele două sinonime pentru „inexplicativ”. Dacă s-a vrut opunerea lui „inexplicativ” a cuvântului „obscur” iarăși este greșit. În prima variantă, antonimul este simplu „inexplicativ-explicativ” iar în a doua „de neexplicat- de explicat” Și, să reținem, antonime pentru „obscur” pot fi „clar”, „limpede”, „lămurit”, „înțeles”, etc.
Prin urmare, ca potențialități lingvistice, repet, numai ca potențialități lingvistice, poetul poate să explice sau poate să nu explice ori poate fi explicat sau poate să nu fie explicat. La modul relativ toate variantele. De asemenea, independent de acestea un poet poate fi obscur sau foarte cunoscut, obscur textual, adică neclar, nelămurit, de neînțeles sau clar, limpede, de înțeles, etc.

Acum revenind la fraza mea. Cu referire la expicativism, din această frază, rezultă neîndoielnic, propoziția: „Explicativul face rău poeziei.” Justifică această propoziție aglutinanța de „întrebări” în fapt sugerări de sofisme pe care le produce distinsul Ioan Peia? Evident că nu. Potrivit metodei MOI (Metoda Onomatopeico Intetjecționistă) se atribuie cuiva propoziții, fraze, gânduri pe care nu le-a rostit ori nu le-a gândit și apoi acestea, chipurile, se contraargumenează respectiv se încearcă pe toate căile și cu toate mijloacele combaterea lor.
Evident procedeul este neprofesionist, fără relevanță argumentativă și imoral.

Să recitim paragraful meu: „„Poezia, ca act existential, este departe de a fi ceea ce numim comunicare in sens curent. Poezia presupune un mod special de comunicare artistică de tip sugerativ. Explicativul, determinarea, aglutinanța, spunerea în manieră informativă fac rau poeziei.” Și vedeți ce întrebări, unele cu răspuns inclus formulează imprudentul preopinent. Mizând, probabil, pe faptul că lumea nu mai verifică.

Să observăm acum grohotișul aglutinat de întrebări: „„Ar trebui să fie poetul... inexplicativ? Adică obscur? Adică vorbind în doi peri? Indeterminant? Adică, fără busolă?” Ele, aceste întrebări, vor să sugereze, per a contrario, că că eu aș susține că poetul trebuie să fie obscur, să vorbească în doi peri, să fie indeterminat (și aici ar trebui o analiză mai detaliată. Dar renunț.) adică să fie un ins fără busolă. Vedeți dar cât de abuziv, neonest și imoral este procedeul. Pe care eu l-am intuit de la prima lectură. Aici, după cum se poate observa, i-am demontat „valoarea” argumentativă bucată cu bucată. Vă reamintesc ce am spus eu în legătură cu „explicativismul”: „„Explicativul face rău poeziei.” Și am dat exemlu, mai sus (versurile care încep cu „o molimă ciudată”) din care rezultă limpede răul pe care îl face explicativismul unui poem. Revin invitându-vă să observați versurile:

lingând marginea cerului
gâturile lungi și aripile lor desfăcute se întind
prin grădini
fără spasm fără zbateri
purtătorul lor de cuvânt
economist de profesie întârzie să-și dea cu părerea
se crede
de vină ar fi aceste derute migratoare
tranzitând de la nord către sud sentimentele
toamna.”

Explicativism cât cuprinde. Inutil și nerelevant poetic. Lest.

Prin urmare, poetul ar trebui să se ferească de o astfel de incontinență explicativistă. La acest tip de scriitură se referă paragraful meu. Aceasta am spus-o și, evident, o susțin.

Ce demonstreaza intervenția distinsului domn Ioan Peia? Că nu a abordat adecvat textul, că nu a înțeles nimic și că habar nu are să lectureze un text. Iar acestea denotă incompetență, rea voință și lipsă de onestitate textuală.

În această manieră, pusă de mine în evidență în acest comentariu, se află și restul intervenției distinsului domn.
Din fericire, mi-au venit musafirii. Așa că va trebui să închei acum. Însă poate voi reveni și cu demontarea restului.
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-24 13:44:18
         
 
  N-aș zice, I BG, ținând cont de poeziile pe care le-ai postat.
Și... mulțumesc pentru vot.
 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-02-23 17:08:59
         
 
  Multumesc, Florentin. Datorita tie am reusit sa-mi amintesc cum se procedeaza. Felicitari domnului Corbu pentru incercarea de a deslusi semnificatiile poeziei si, mai ales, relationarea cu receptorul.

Asadar, sexul feminin ramane tot slab reprezentat pe site...
 
Postat de catre I BG la data de 2013-02-23 16:50:12
         
 
  naiv, naiv  
Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-23 15:50:41
         
 
  Cît ești de niavi, Sorescule, cu prima comunicare!
Doamna Ștefan e mai mult decît domana Ștefan pt anumiți domni și doamne!
 
Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-23 15:49:43
         
 
  (...) partea de jos a lui (...)  
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-02-23 15:31:45
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  Colțțul din stânga-jos!  
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-02-23 15:28:29
         
 
  Da, I BG, poți. Anume: dai dublu click în colțul din stânga al paginii, acolo unde scrie "administrare"; apoi dai dublu click în caseta care îți apare în stânga paginii, pe "texte"; după care dai dublu click pe textul pe care vrei să-l înstelezi.
În partea de jos al lui îți apare un cursor, cu un număr de la 1 la 3 stele. Și... bifezi.
Atenție însă, indicat e să nu-ți tremure mâna. Baftă!
P. S. Doamna Ștefan este, de fapt, un domn. Pre numele său Cristecu. Sau Corbu. Cum ți s-arată!
 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-02-23 15:27:28
         
 
  „Poezia, ca act existential,”?

Pretențios și răsuflat spus. S-o lăsăm, totuși, pe doamna poezie unde-i e locul. Adică în zona, ceva mai modestă, a comunicării unor sentimente oarecum insolite.
Ea ar trebui să fie: „ceea ce numim comunicare in sens curent.” Onestă, am adăuga. Iar atunci cînd nu e, adică alintatul autor începe s-o ia razna pe arăturile închipuirilor, nu mai e comunicare. E vorbărie turmentată.
Supra-infra-para-arhi, sau naiba mai știe ce fel de „realisme”, sunt invenții menite a defini afecțiuni psihiatrice, încă netratate.

„Explicativul, determinarea, aglutinanța, spunerea în manieră informativă fac rau poeziei.”

Ce poate fi explicativ într-un discurs de factură poetică? Că spui ceea ce și exprimi?
Ar trebui să fie poetul... inexplicativ? Adică obscur? Adică vorbind în doi peri? Indeterminant? Adică, fără busolă?
„Aglutinanță”? Păi, taman viciul ăsta e caracteristic ălora care nu spun ceea ce exprimă, ci lălăie fără sens, cu pretenția că ar comunica ceea ce transcede limitele percepției comune. Ei, aș! Mai degrabă transcede limitele normalității psihiatrice.
Și cum ar mai trebuie să fie?
Non-informativ?
Adică să vorbească în limba spargă? Ba încă și din aia se mai pricepe cîte ceva. Atunci, în care limbă? În limba androizilor?

„ Pentru că un poem trebuie să fie un act creativ, adică să aducă ceva nou în raport cu stadiul cunoscut al poeziei.”

Care-i limita dintre actul creativ și non-creativ? Cine stabilește granițele? Hermeneuții lu pește? Ete danț!
„Să aducă ceva nou”, mereu nou, toată lumea e înnebunită după nou, ceea ce a fost devine, brusc, caduc, insipid, demonetizat, inclasificabil, incinerabil. Ar trebui să mai revină lumea, mare amatoare de niuuu feișșșăn, la memorabilele versuri: „Toate-s vechi și nouă-s toate”, nu să alerge, bezmetic, după cai verzi.
Din genul ăsta de gîndire s-au prăsit toate manierismele, ajungînd ca, în loc de frazări inteligibile, să se recurgă la bolboroseli cifrate pînă la ridicol. (Vezi avangardismul.) Și la fel de ridicoli sunt și susținătorii acestor maniere bezmetice de bîlbîieli metafizico-intertextualiste.

„În acest sens, poemul devine un fel de creație în participație iar caracterul de tip biunivoc”
„Autorul propune un text, partea văzută a aisbergului, iar pentru perceptia întregului, un întreg relativizat de contribuția lectorului,”

De la musiu Riffaterre încoace, tuturor li s-a urcat la cap ideea că cititorul are un rol activ în timpul lecturii, că el interpreteaze textul, ba chiar îl și recreează, dacă nu-l creează de-a binelea!
Măi să fie! Încă puțin și pretindem a-l asasina pe întemeietorul primordial al textului, sub motiv că lectorul e mult mai important.
O, dar cît de important e hermeneutul! El, de fapt, e un fel de hyper/demirug, el face și desface, el hotărăște cum e cu textul, el, scormonind semiotic în grămăjoaia de sensuri nespuse, descîlcește adîncurile imperceptibile ale zicerilor. Care nu-s așa simple, precum credem noi, fraierii de rînd, ci, oho!... esteră complicate rrrău! Tre’ să vie petialistu să dezlege misteriili delphice!

Cît privește „noul”, onestitatea și sinceritatea scrierii este totul. Stilul e omul. Stilul e autorul. Stilul e textul scos la lumina de sensibilitatea netrucată a autorului. Nu maniera. Nu tehnica de compunere. Seacă. Uscată. Livrescă. Cel ce se ascunde în spatele vorbelor împletite în fel și chip e un impostor. El nu transmite nimic, doar se bîlbîie și are poretenția penibilă că rostește lucruri ieșite din comun. O întreagă armată de pythii pseudo/moderniste umblă cu limba-n două guri, rostind nimic.

...”semnificația textuală care poate fi directă, conotativă, subiacentă, făcând trimiteri de diverse ordine către alte concepte, alte idei ori ansambluri de idei, pe de o parte.”

Ei, și cînd ajungi la „disponibilități comprehensiv-interpretative” „conotații”, „subiacențe”, „concepte”, „semnificații”, „ansambluri”, „fapt artistic n-polarizant” și alte sălbatice terminologii, care au pretenția că spun mai mult decît o exprimare cinstită, pe faț㠖 presupunînd că ar fi ceva serios de spus – cînd dai de aceste terminologii țanțoșe, care amintesc de păsăreasca intertextualistă, te ia cu răcori.

Și abandonezi, sictirit, „lectura” de tip „semiotic” ași mai semioticei autoare.

 
Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-23 15:09:38
         
 
  cum pun stea? mai bine zis, pot sa fac asta?  
Postat de catre I BG la data de 2013-02-23 14:13:30
         
 
  ... dar si atatea fatete ale "lectorului", pierdut prin padurea narativa. binevenite insemnari.
ma bucur ca mai scriu si doamne pe site.



 
Postat de catre I BG la data de 2013-02-23 14:12:29
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23790
Comentarii: 120452
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE