FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Criticul Hermes
Text postat de Vasile Hurmuzache
Dezintegrarea artei prin conceptualizare, care adesea se confundă cu epuizarea sensurilor prin interpretare ( ceea ce ar încerca să conducă spre o unificare a înțelesurilor, deși utopică) este, în definitiv, un exercițiu al vidului, al ,,ficțiunii logice”, pe care Nietzsche le consideră un criteriu de falsificare a realității.
Llosa atrage atenția asupra spațiului nesigur dintre artă și știința în care se situează critica literară. În filozofie, un demers al unificării liniei ontologic- hermeneutice cu cea științific- analitică ar fi imposibil din punctul de vedere al logicii clasice ( va trebui să desființăm principiul non- contradicției, pentru a preveni știința și arta de la a se exclude reciproc).
Literatura și critica literară se desfășoară însă concomitent și fără a se conduce reciproc la o disoluție totală, fapt care nu exclude existența unei puternice tensiuni. Metacritica lui Llosa reia și formulează întrebarea care exista, latent, în cadrul relației critică- artă, încă din definirea celor două noțiuni. Care ar trebui să fie punctul de echilibru dintre literatură și critică, în ce măsură poate fi critica valabilă, pentru cine se mai scrie critica literară și, mai ales, este cineva în măsură să dicteze, să impună cititorului o linie de interpretare a artei?
Critica de valoare este (sau ar trebui să fie) un exercițiu subiectiv, care își recunoaște statutul de interpretare. Nu trebuie să apară ca o avalanșă de concepte și hipercorectitudine, ci sub forma unei încercări modeste și non- ofensive de identificare a unor sensuri. Llosa vehiculează ideea că un demers critic nu va avea valoare decât prin apropierea pe care o realizează între un cititor și ,, lumea și metodele” unui autor. Critica ne apare așadar ca o formă de comunicare, dublând- o pe cea realizată prin intermediul artei, dar intersectându- se adesea cu spiritul artistic. Prin sincretismul critică- artă se ajunge la eseuri ,, aidoma unui mare roman, a unui excelent poem”, iar meta- literatura, a scrie critic despre opere literare, nu poate exista decât contaminată de haotica dezlănțuire a artei.
Prin critică, pare uneori că se încearcă o demonstrare deconstructivă a operei, o încercare de a explica iraționalul prin mijloace logice stricte. O astfel de perspectivă amintește de încercarea scolasticii medievale de a exlica o lume imperfectă prin mijloacele perfecte ale teologiei.
Soluția nu poate fi decât o ,, slăbire” a conceptului de critică, o flexibilizare a acestuia, în sensul propus de Giani Vattimo. Paradigma postmodernă ne apare ca incompatibilă cu conceptele ,, tari” ale modernității, iar o critică având pretenția de deținătoare a adevărului, de tipul încercării de definire a ,, tehnicii, formei, discursului, textului” după modelul unei disecții. Nu o cadaverizare a operei artistice ar trebui să se urmărească prin critică, nu o încercare de a epuiza dimensiunile operei și a înțelege exhaustive. Critica ar trebui să adopte ca deviză aserțiunea lui Nietzsche: ,,nu există fapte, ci doar interpretări”, ar trebui să fie o formă de lectură hermeneutică, nu o demonstrație matematică.
Hans- Georg Gadamer stabilea o diferență între limbajul cotidian sau științific și limbajul artistic, pornind de la viziunea lui Paul Valery, conform căruia ,, cuvântul poetic se indică pe sine și durează”. Limbajul cotidian, fie în forma lui colocvială, mundană, fie științifică sau elitistă, nu este decât o monedă de schimb, prin care se transmit și se receptează informații. Limbajul artistic este, în schimb, aurul însuși, prin faptul că transcede funcția de mijloc, de vehicul, a limbajului. Privită din această perspectivă, critica literară ar trebui să împrumute din ambiguitatea misterioasă a artei și nu să încerce a transforma arta într+un obiect de schimb prin demonstrarea întregului ( care este mai important decât suma părților – principiu filosofic aristotelic și psihologic gestaltist, devenit, din nefericire clișeu, fără să- și piardă din veridicitate în elemente ,,explicabile”. Arta nu poate fi explicată ,, pe de-a-ntregul ” , critica de calitate amplifică inexplicabilul , ,, farmecul acela căruia nu-i putem rezista ” .
Critica , subiectul general al textului nostru , apare apropiată de conceptul platonician de ,, pharmakon , în polisemia lui antagonică de ,, medicament ” și ,, otrav㠔. J. Derrida stabilea o paralelă între cuvântul scris și pharmakon , susținând că scrierea , văzută permanent ca eliberare , a fost ignorată în sensul ei de factor care ,, otrăvește mintea ”, gândirea spontană și permanentă , în care același cuvânt nu are niciodată sensuri identice . Scrisul despre scris , sub forma criticii literare , capătă sensul negativ de pharmakon în condițiile în care își propune să fixeze o interpretare , să imobilizeze fluiditatea ideatică și senzorială a ficțiunii sau a poemelor .
Llosa formulează o sentință valabilă în toate sectoarele creației artistice , sub iminența însă a pericolului de a fi ignorată , în special în domeniul criticii și al creației literare : ,, nimeni nu-l poate învăța pe altul să creeze ” . Este un fapt peremptoriu că , prin lectura criticii
( interpretării ) unor opere de artă plastică , un cititor nu poate deveni ( și nici criticul nu este ) artist plastic , prin lectura unei cronici cinematografice un cititor nu devine regizor , critica muzicală nu transformă pe nimeni în compozitor , iar acesta în mare parte datorită faptului că artele respective sunt independente de cuvânt . În cazul literaturii , unde materialul este chiar limbajul , același din care se compune , la nivel obiectiv , critica acestei arte , este greu de hotărât distanța dintre operă și interpretarea ( critica ) ei .
Acestea pot fuziona , se pot respinge , dar nu se anulează niciodată . Probabil că înlocuirea criticii cu arta , sau viceversa , ar însemna renunțarea la limbaj . Tendința este opusă , iar limbajul își pierde universalitatea sensuală , migrând spre o pluralitate a sistemelor , în direcția jocurilor de limbaj ( Sprachspiele ) wittgensteiniene . Tot ce se poate învăța este a scrie și a citi , deși creativitatea , adică elanul artistic , nu depinde nici măcar de această minimă tehnică necesară . Restul regulilor , prinse în algoritm , al aprecierilor de stil și formă nu pot determina creația .
Existența unor tehnici aplicabile de creație ar însemna o apocalipsă literară , ducând la o creație non umană în genul ,, literaturii pentru proli ”din 1984 , romanul lui George Orwell , creată de mașinării speciale , sau după modelul ,,poetului electronic” programat de Ray Kurzweil . Nu este exclusă posibilitatea umanizării unei opere artistice artificiale prin participarea afectivă (deci umană ) a cititorului , însă o astfel de înseamnă pierderea rolului literaturii de ,, comunicare autentică între oameni ” ( caracteristică pe care Karl Jaspers o stabilește filosofiei , dar perfect aplicabilă literaturii ) . Critica literară nu trebuie să robotizeze cititorul , inversând raportul poezie-inteligență artificială prezentat mai sus , nu trebuie să determine o citire ”științific㔠, axată pe tehnici și concepte , pe reguli și particularități .
Critica literaturii este justificată ca mediator , ca un zeu Hermes între autor și cititor , deși niciodată ca mediator între unic și universal . Putem fi siguri întotdeauna de faptul că prin critica unei opere ne înșelăm în privința a ceva.

( o Elevă premiantă și premiată )




Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
 


ai dreptate, peleo, „ năuc de-a binelea”!...






 
Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2014-01-31 11:00:45
         
 
  ioane,s-a dus dracului orice urmă de considerație pe care o mai aveam pentru tine.
Te-a acuzat cineva că te-ai pricepe la critică literară?!





 
Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2014-01-30 02:21:23
         
 
  D-le Recheșan, autoarea „ polologhiei ” este câștigătoarea Marelui Premiu al Concursului Național de Critică Lterară, Suceava 2007! Este adevărat că am păcătuit, omițând intenționat câteva fraze. Dar,de aici și până la enormitățile pe care le debitați...
Presupun că autoarea s-a amuzat copios, având in vedere câ de ceva vreme vă este colegă de sait...
 
Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2014-01-29 13:47:33
         
 
  na-ți-o!
năuc de-abinelea!
 
Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-18 11:35:07
         
 
  totul miroase a impostură,nici nu are rost ca autorul poliloghiei de mai sus să explice gestul său. eleva premiantă o fi scris articolul din care v.h. a făcut tăieturi, așa cum în urmă cu ceva vreme(4-5 ani)un impostor care, mare mirare are același nume de familie ”o amețea” în mod penibil.citiți aci:

http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol_nelogat=27331
 
Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2013-02-17 23:36:02
         
 
  Nați-o frîntă!
M-am cam grăbit.
Inclusiv, la redactare.
Cam incoerentă și argumentația mea.
De, în grabă nu-ți mai funcționează bine circuitele.
 
Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-17 21:28:55
         
 
  d-le Hurmuzache, doar de bine despre eseul de mai sus, numai ca nu stiam cui sa le adresez.  
Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2013-02-17 19:25:31
         
 
  În orice caz, textul nu e produs de o mînă de meseriaș. Impresia mea este că, ori e o traducere stîngace a unui text străin, ori un colaj de cosiderații, găsite pe ici, pe colo. Spun asta, pentru că lipsește coeziunea întregului, înaintarea cumulativ-ideatică în structura textului. Nu are metodă, unitate și coerență în analiză. E o aglutinare neordoantă de idei, altfel zis.
Indiferent cine ar fi scris jucărica, nu are ștaif, abilitate pentru a manevra credibil noțiuni așa de pretențioase.

Căci, luînd la bani mărunți expresiile, găsim multă confuzie.
Spre ex:

„Dezintegrarea artei prin conceptualizare, care adesea se confundă cu epuizarea sensurilor prin interpretare ( ceea ce ar încerca să conducă spre o unificare a înțelesurilor, deși utopică) este, în definitiv, un exercițiu al vidului, al ,,ficțiunii logice”, pe care Nietzsche le consideră un criteriu de falsificare a realității.”

Că arta poate fi „dezintegrat㔠prin „conceptualizare”, aș fi de acord, dar cînd continuă cu „adesea se confundă cu epuizarea sensurilor prin interpretare ( ceea ce ar încerca să conducă spre o unificare a înțelesurilor, deși utopică)”, nu pot să nu observ cît de bolovănoase sunt considerațiile care încearcă să completeaze, să supraexplice, sintagma inițială și cît de naiv sunt prelucrate.

Deci, dacă prima aserțiune (care are un aer categoric, – adică putem accepta evidența că arta se dezintegrează, prin conceptualizare) are valoare de adevăr absolut, atunci „confuzia”, despre care se vorbește în secvența doi, relativizează certitudinea primei afirmații. Introduce, adică, un fel de dubiu, de probabilitate, care pune la îndoială cele spuse în prima parte.
Pdap, că sensurile se pot „epuiza prin interpretare”, e o realitate posibilă, dar, calitativ vorbind, este ea benefică au distructivă? „Destructurarea”, despre care se vorbește inițial, ar avea un astfel de efect, admițînd anteconcluzia, ca o judecată valorică, eventual. Dar afirmația ulterioară nu fixează ideea, care rămîne suspendată în eter, neîncheiată și confuză. Ba, mai mult, urmează o paranteză aproape hilară, prin deriziunea formulării: „( ceea ce ar încerca să conducă spre o unificare a înțelesurilor, deși utopică)!!!
Care unificare, care utopică? Brambureală expresivă, dincolo de înțelesul care s-ar afla în spatele aserțiunii.
Deci, reluînd: arta, destructurată prin conceptualizare, care, destructurare, se confundă cu epuizarea sensurilor, care – culmea paradoxului! – sensurile odată epuizate, se... unifică (ce puii mei să se mai unifice?!!), care aste... e o utopie, care ala-bala-portocala, – o mostră de inabilitate flagrantă în construcția frazei, ca să nu mai vorbim de manipularea noțiunilor.

Mai departe:

„Numai că va trebui să desființăm principiul non- contradicției, pentru a preveni știința și arta de la a se exclude reciproc).”

Naț-i-o frîntă! Nu ne-ar putea face o amărîtî de demonstrație, măcar, pentru a-și argumenta spusele? No, că e suficient să aruncăm vorbele ca la barbut zarurile și, gata! L-am făcut praf pe lector.

Mai departe, și din lipsă de timp, dar și pentru că m-am lămurit din start despre ce e vorba, nici nu mai continuu.
Deci, aiureală, indiferent cine ar fi înjghebat jucărica.
 
Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-17 17:51:40
         
 
  Stimate d-le Radu Ștefănescu, mi- ar fi plăcut ca, înaintea acestei întrebări, să fi făcut un mimim comentariu ( nu conta dacă era pozitiv ori negativ). Nu am dat numele autorului, tocmai pentru a nu influența eventualele comentarii. Dacă nimeni nu va voi să riște, voi posta
mâine numele sursei.
 
Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2013-02-17 10:26:52
         
 
  cine e autorul textului de mai sus, d-le Hurmuzache?  
Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2013-02-16 23:56:37
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23877
Comentarii: 120196
Useri: 1418
 
 
  ADMINISTRARE