FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Și îngerii mor (7)
Text postat de Vasile Hurmuzache
Plecarea precipitată a Andradei, trimisă de mine nici mai mult, nici mai puțin decât la dracu, a lăsat în mica mea rezervă un pustiu înfiorător. Semnele de întrebare își începuseră din nou asaltul la baionetă, îmi sfârtecau fără pic de milă orice încercare de răspuns și înaintau însângerate și triumfătoare către ultimele tranșee ale inimii, voind să o alunge de acolo pentru întotdeauna. Dacă nu primeaam în cel mai scurt timp ajutor de nicăieri, Andrada era pe vecie pierdută.
Dar eu, eu fără ea, cine sunt?
Clipele treceau greu, timpul nu le mai zămislea firesc; trosnea din toate încheieturile, le avorta și le părăsea într-un hău cleios ce le jefuia de întregul conținut și înainte de a le asasina le prelungea cât mai mult agonia. Pluteam într-un vid însângerat, undeva deasupra propriului meu trup, căutând cu febrilitatea disperării colacul de salvare de care să-mi agăț ultima speranță. Îmi trebuie o minciună care să fie pe placul tuturor semnelor de întrebare care asaltează ultimele poziții necucerite.

…Îmi era rău, din ce în ce mai rău, lunecam, într-o sfâșietoare singurătate, din nou către haos. Disperării îi lua locul o tristă resemnare, am simțit deodată că nimic nu mă mai leagă de pat, că sunt liber și ușor ca un fulg; încăperea se transformase într-o peșteră rece și întunecoasă, perfuzorul într-o caracatiță hidoasă iar neonul defect, ce se holba intermitent, îmi lumina câte o clipă drumul pe care trebuia să apuc. Am sărit ca ars: în pragul ușii stătea Andrada și-mi făcea semne insistente să merg cu ea…Am pornit, plutind, către ea… mergeam parcă de o veșnicie și abia dacă ajunsesem la jumătatea distanței care ne despărțea.
- Val!
… Dar uite că ea plânge, de ce plângi?
- Val!
… Nu , nu este posibil, unde pleci?
- Florineee!
… Eei, drăcia dracului, iar începe?
- Chemați repede medicul de gardă! Și tu, Lidia, vezi că la noi în oficiu este o fată, Andrada, cheam-o repede aici, spune-i că moare!...
… Moare…Cine moare? De ce moare? N-are decât, nu-i treaba mea… Doamne, ce căldură înăbușitoare!... Și tu, fată, n-ai de gând să te mai oprești odată? Să știi că mă supăr și nu mai vin… Așa mai merge, ține lumina aceea mai sus, așa, și mai stai locului!...
- Nu-i adevărat, Lidia, nu i se putea întampla așa , deodată! De ce ai plecat de lângă el? Dacă îl pierdem, te dau afară și te dau și pe mâna procuraturii!
… Dar ce-i cu gașca asta de halate albe, de ce s-au năpustit asupra bietului băiat? L-au împănat cu atât de multe furtune, furtunașe, măști, electrozi și sonde, pare un monstru cu un număr neobișnuit de mare de tentacule… De ce-l mai chinuiți, nu vedeți că moare?! Așa, așa, morții îi plac bomboanele astea din cutii poleite și sterilizate… Lua-v-ar dracu! Mamăăă! asta este seringă pentru cai… și ce ac… Hingherii profită că bietul băiat este legat și nu se poate apăra…
- Dacă în câteva minute nu-și revine, și încă nu dă niciun semn, l-am pierdut…
… Cred și eu, după cât l-ați torturat…
- Val! Vaal! Vaaal, deschide ochii, am venit la tine, privește-mă!
… Cine o mai fi și frumoasa asta care s-a aplecat asupra lui? Ce picioare… Hai, mai apleacă-te încă puțin… așa...
- Val, să nu îndrăznești să mori, auzi? Să nu îndrăznești să-mi faci una ca asta!...
- Domnule doctor, scapă? Nu-i așa că scapă?
- Nu fac parte din tagma celor care mint, nu pot spune cinstit decât că nu știu. Se pare că el nu vrea deloc să ne ajute, și fără ajutorul lui, nici Christos nu mai are cum să-l ajute…
… Andrada… Frumos nume… Cuum?! Ticălosule, ea nu a venit la tine! Acolo este locul meu! Uite, așa, de-al naibii, deși sunt extenuat de alergătura prin smoala asta lipicioasă, deși mi-e silă de tine, am să te arunc din pat, acolo este locul meu! Casa mea! Uite pe cine am musafir și eu hoinăresc aiurea!... Numai puțin, vin imediat, am zburat! Și voi ce vă hliziți așa,
stafii albe, ce ați găsit atât de amuzant în faptul că am fost plecat și acum mă întorc acasă, în casa mea, în patul meu? Pfui! ce dezordine este pe aici… și ce de ferestre sparte… și nu-i lumină…
- Nu mai plânge, domnișoară, din această clipă, aparent totul este în regulă. Iar tu, Lidia, te poți bucura că ai scăpat de procuratură, dar închide gura, nu mai rânji, tot te dau afară! Iar dumneavoastră, doamnă Silvia, de ce plângeți?! Ați fost tură de noapte, trebuia să fi ajuns deja acasă… Nu puteți veni la noapte și ați schimbat tura cu altcineva?
- Nu, domnule doctor, dar cum să fi plecat?! Băiatul meu se află, grav bolnav, aici…
… De ce o fi mințind? Nu are nici un băiat bolnav, iar dacă, totuși, are, nu aici…De ce o fi plângând?
..- Vă rog să părăsiți co toții salonul, rămâne numai Lidia. Haideți, pericolul cel mare a trecut, a scăpat și de această dată…
… Cine a scăpat? Nu cumva… Hmm! Vasăzică, de asta este atât de întuneric?
- Val!
… Ai vocea frumoasă, nefiresc de frumoasă penru o hârcă, dar nu mă duci, madame, n-ai auzit că am scăpat?
- Val, mă auzi?
…Uite că nu te aud! Știu că tu cântărești cel mai bine faptele și vorbele medicilor, dar, de această dată, eu îl cred pe doctorul Lupu. Așa că, au revoir, madame!...
- Florine, Florinel, sunt și eu, Silvia, aici, fă-ne bucuria și deschide măcar o clipă ochii…
…Silvia… aa! Silvia… Prea târziu, draga mea, prea târziu…
- Val, am venit la tine să-ți explic totul, sunt eu, Andrada!
… Andrada… asta este o zână din nu știu ce poveste… o nălucă… de fapt, cum o fi arătând o nălucă?
- Florine, Andrada a venit să-ți spună că te iubește mai mult ca oricând...
- Val, hai, deschide ochii…
… Ceva nu este în ordine…
- Mi-ai promis, Val, încredere și sinceritate absolută până la moarte; dacă poți, te rog să dai un semn că auzi și înțelegi ce-ți spun…
… Până la moarte… Până la moarte? Păi, eu încă nu am murit… Nu știu cine ești dar vreau să mă conving că exiști, uite că deschid ochii! Aprinde o lumină, ceva, cum să te văd în bezna asta?...
- Nu plânge, Andrada, nu te vede și nu te aude. Și este mai bine așa… dacă ar înțelege cine ești, emoția l-ar da gata…
… Cine nu aude? Cine nu vede? Cine nu înțelege?
- Doamnă, v-am povestit când și cum l-am cunoscut pe acest băiat. V-am spus că l-am dorit și l-am avut chiar din prima noapte, el este primul meu bărbat. Și ultimul! Nu știu dacă voi putea evita căsătoria cu doctorul Craiu, dar știu că el nu va dobândi niciodată și nimic, absolut nimic, deasupra certificatului de căsătorie! I-am spus cinstit, și nu vrea să mă creadă… Oare sunt blestemată să nu semăn în jurul meu decât nefericire?
- Draga mea, nimic și nimeni nu te poate obliga să contractezi această căsătorie care va distruge trei oameni… Ceea ce acum pare de neevitat, poate deveni peste câteva zile doar o amintire nesemnificativă; tergiversează lucrurile, timpul rezolvă adeseori situațiile în fața cărora noi înșine suntem neputincioși.
- Din păcate, este vorba de viața a cinci oameni: tata, Val, doctoral, eu… și cel abia zămislit… Mi-e teamă că, oricum aș face, toți vor avea de suferit. Și numai din vina mea!
… Ce tot îndrugă acolo, care doctor?
- Andrada, iartă-mi indiscreția, ești însărcinată? Poți să nu-mi răspunzi, nu mă supăr.
- Nu! Adică, da…
- Dar, bine, a trecut foarte puțin timp…
- Adevărat, dar eu știu că sunt, înțelegeți?
- Cu Florin?
- Doamnă!
- N-am vrut să te jignesc, vreau să înțeleg doar. Da, lucrurile sunt a naibii de complicate. Craiu știe de relația ta cu Florin?
- Știe totul…
- Și faptul că ești însărcinată?!
- Da, de aceea a fixat atât de repede nunta.
- Nu a încercat să te determine la avort?
- Nu… dimpotrivă, a insistat să păstrez copilul. Cred că și el mă iubește foarte mult…
… Copilul… copilul cui? Cum se fac copiii? Al Silviei? Ea are unul grav bolnav, internat aici…Nu… Copilul celeilalte, celei care are vocea atât de cristalină… celei care miroase atât de suav a primăvară…
- Părinții tăi știu?
- Nu. nu încă. Dar știu că nu mai sunt fecioară…
… Cred că știu și eu… Salcie crudă!...
- Andrada!
- Val!
- Andrada, unde ești?
- Aici, lângă patul tău!
- Dă-mi mâna!
Atingerea mâinilor ei fierbinți și catifelate mi-a făcut mult mai repede și mai mult bine decât toate hapurile, injecțiile, perfuziile și transfuziile doctorilor. Furtuna din adâncuri s-a potolit brusc, la țărmuri s-a făcut deodată liniște, marea se ascundea vuind în scoica senestră a sufletului. Doar soarele mai lenevea în pat, orizontul plutea sub imenși vălătuci de ceață. Și, totuși, vedeam cum luptă cu ceața doi naufragiați, două umbre sonore…
- Florine, mamă, sunt și eu, Silvia, aici, ies câteva minute afară…
- Mamă Silvia, în fața ta nu mai pot să am secrete, te rog să rămâi!
- Dragul meu băiat, voi lipsi doar două- trei minute, trebuie să- i comunic ceva foarte important doctorului Lupu. Revin foarte repede.
Ieși din cameră suspinând, iar ușa se văită ca un eretic în beciurile Inchiziției.
- Val, am venit să- ți explic totul, sunt sigură că tu ești singurul om care mă poate înțelege.
- Ce să- mi explici, Andrada? Că ți- ai bătut joc de dragostea mea? Asta am înțeles și singur…
- Mi- am bătut joc? După tot ce s- a întâmplat între noi, atât a mai rămas în sufletul tău?
- Nu, au rămas și ruinele catedralei de doi… Atât, doar că, în loc să cânte privighetoarea, țipă cucuveaua. Spune- mi cinstit, tu ai trimis-o pe Crina să- mi spună că totul s- a terminat și să nu te mai caut niciodată?
- Când am trimis- o eu pe Crina? Nu, dragul meu, doar i- am povestit situația disperată în care mă aflam, jur!
- Bine, fie… Spune- mi, chiar nu ai simțit niciodată, în aceste zile, nevoia să vii până la mine, măcar să mă vezi?
- În fiecare clipă, Val, dar… mă mir și acum că totuși am îndrăznit să vin…
- Numai vinovații se tem…
- Și îngerii...
- Lămurește- mă și pe mine: dacă măritișul acesta cu doctorul îl faci împotriva voinței tale, ca o soluție extremă la o situație fără ieșire care exista cel puțin cu o zi înainte de a mă cunoaște pe mine – știu de existența doctorului – cum de ai putut aduna în făptura ta atâta liniște, de ce nu mi-ai spus nimic, și de ce a fost nevoie să mă minți cu atâta artă și rafinament?
- Nu te-am mințit! Să-ți fie rușine pentru gândul acesta urât! Te- am iubit cu toată disperarea sufletului meu… n- am premeditat nimic! Te- am întâlnit cu inima în drum spre cer, a mea era numai o rană, și… nu s- a întâmplat decât ceea ce trebuia să se întâmple…
- Până la un punct. Dar nunta noastră în fața lui Dumnezeu, Andrada, care a fost ideea ta, mi se pare astăzi o blasfemie!...
- Dar atunci?
- Ce importanță mai are…
- Are! Dacă aș putea întoarce timpul înapoi în noaptea aceea, aș îmbrăca din nou rochia de mireasă…
- Atunci, am crezut că ai îmbrăcat rochia de mireasă a mamei tale. Deși totul era neobișnuit, trăiam într-un firesc sublim al lucrurilor. Luîndu-l pe Dumnezeu martor și respectând tradiția, eram convins că ne spălam de vină și păcat.
- Și acum?
- Acum nu mai cred nimic… O sabie a unui barbar, ori, poate, a unui înțelept,a tăiat capul Adevărului, zadarnic mi-l oferi pe tipsie de aur… Mai bine te-ai milostivi să aprinzi o lumânare… să- mi torni ceară peste gură… să nu mai pot săvârși păcatul prin cuvânt..- și să mi-o pecetluiești cu ultimul tău sărut…
- Val,nu te înțeleg…
- Taci… nu murdări templul cu vorbe, nu profana ideea de cal înaripat cu scheletul unei mârțoage devorată de lupi… și nu macula aripile îngerului cu smoală… De ce este atât de întuneric? Mai este mult până se luminează iar de ziuă?
- Vorbești de vreme, sau…
- Și de una, și de cealaltă…
- Deși nu pare a fi așa, doar norii sunt la îndemâna tuturor. Soarele răsare invariabil din noi… și în imperiul tinereții el nu apune niciodată! Ochii sunt doar ferestrele prin care ne adjudecăm faptul împlinit…tu nu simți că s- a luminat de ziuă?
- Te joci cu cuvintele…
- Te înșeli, Val, dacă m- ai fi iubit mai presus de cuvânt, în sufletul tău ar fi fost atât de multă lumină încât nu ai mai fi comis ridiculul de a întreba.
- Tocmai pentru că te-am iubit mai presus de cuvânt, te-ai ascuns în beznă…
- Și acum, acum nu mă mai iubești?
- Să fiu cinstit, nu știu cât din ceea ce a mai rămas este dragoste și cât milă de mine însumi și spaimă de singurătate…
- Nu te amăgi, Val, ar fi prea ușor ca acesta să poată fi adevărul. Singurătatea? Singurătatea nu există! Purtăm în noi mereu tot ceea ce am dobândit cinstit ori am jefuit lumii și vieții. Ai intrat în mine prin toți porii, locuiești în fiecare celulă a trupului meu, sufletul mi- e rană și floare în numele tău, unde să mai încapă singurătatea?
- Este și acesta un punct de vedere… Ceea ce ai spus tu este corect dar nu și complet. Dragostea ta a fost podul peste care am putut trece peste hăul spaimelor din mine în raiul meu personal și parola în fața căreia mi s-au deschis larg porțile lumii. Podul s- a prăbușit, parola am pierdut- o, acum sunt mai străin în mine și în lume, de două ori mai străin ca înainte; nimic nu- mi mai aparține, nimic nu mă mai leagă, nimic nu mă mai bucură, nimic nu mă mai luminează, parcă însăși durerea s- a golit de conținut, lacrima a ajuns doar un biet copil handicapat al triteții…
- Chiar crezi că totul este pierdut?
- Nu, nu totul… Numai în dragostea ta m- am simțit cu adevărat aproape de cer și de stele, de mine însumi, numai ochii tăi mi- au împrejmuit viața cu frumusețe și liniște fără egal. Mă vor colinda până la neființă toate ale tale, din care veșnicia își ia tributul de taină, înălțând peste prăpăstiile lumii curcubeul ființă peste care voi trece mereu ca peste un pod de slavă către lumina neuitării...
- Mă înspăimânți, Val, numai atât a mai rămas?
- Dacă în primele clipe în care te- am cunoscut am formulat în forul meu interior anumite rezerve în legătură cu capacitatea ta de a cuprinde tot ceea ce este pur, grav și adevăr absolut
în imensitatea unicității irepetabile a sublimului primei iubiri, acum nu pot decât să recunosc că în mare măsură m- am înșelat: ești și vei rămâne pentru mine una din măsurile etalon ale esteticii sensibilității umane. Sper să rămânem pentru întreaga viață sub semnul visului stelar transferat pe tărâmul realității obiective, visători incorigibili, mateloți fără remunerație la bordul sublimului, navigând pe apele fără de sfârșit ale dorului, către portul unicat al aducerii aminte…
- Val, tu de fapt îmi spui pe ocolite să plec, să plec definitiv!...
- Chiar să fi vrut să- ți spun așa ceva, nu aș fi avut cum: tu ai plecat deja…
- Dar m- am reântors!
- Nu am nevoie de mila ta, înțelegi? Dacă ți-aș controla acum poșeta, precis că aș găsi dosită acolo o lumânare…
…………………………………………………………………………………………………
( va urma )







Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  dle Adrian Mihai, de ce vrei să-i răpești lui sile, frumoasa iluzie că e prozator? uite mie, de pildă, pasajul următor mi se pare antologic:

”Clipele treceau greu, timpul nu le mai zămislea firesc; trosnea din toate încheieturile, le avorta și le părăsea într-un hău cleios ce le jefuia de întregul conținut și înainte de a le asasina le prelungea cât mai mult agonia. Pluteam într-un vid însângerat, undeva deasupra propriului meu trup, căutând cu febrilitatea disperării colacul de salvare de care să-mi agăț ultima speranță. Îmi trebuie o minciună care să fie pe placul tuturor semnelor de întrebare care asaltează ultimele poziții necucerite.”

Stilistic, e desăvîrșit, mai ales că avalanșa de epitete sangvilolente și elocvente sugerează chinul creației ce-mpinge pînă și heruvimii la groapă.Cine-știe, poate la al doilea volum, unul în antiteză intitulat ”Și diavolii dorm uneori” ajunge și v.h. în uniune, care uniune? asta, în care impostura ține loc de operă:

http://adevarul.ro/cultura/carti/kitsch-impostura-uniunea-scriitorilor-romania-literatura-care-ti-intoarce-stomacul-dos-1_511531a54b62ed5875ecb902/index.html

 
Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2013-02-18 09:42:42
         
 
  nu- i o crimă că nu ați înțeles nimic, d- le a.m..; și, poate, nu v- ar strica și niște lecturi peste cele deja uitate, adică extra, inteligente…  
Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2013-02-17 15:16:58
         
 
  alăturarea celor două titluri vă inspiră pe dvs, dle h, să ne fericiți cu productele dvs versificate?

dacă da, o să mă apuc și eu de așa lecturi extra. școlare...
 
Postat de catre adrian mihai la data de 2013-02-17 14:22:18
         
 
  d- le Adrian Mihai, vă insultați singur inteligența! Nu era vorba de numele autorilor sau genul cărților, ci de alăturarea celor două titluri, în contextul celor afirmate de mine. Dreptul d- vs, este și acesta un mod de a ocoli un obstacol…  
Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2013-02-17 09:50:30
         
 
  aici m-ați prins, dle hurmuzache, sunt șvaițer, am mari găuri în cultură! recunosc cu mâna pe inimă că nu l-am citit pe haralamb zincă!

însă am pierdut ceva?
 
Postat de catre adrian mihai la data de 2013-02-16 18:47:40
         
 
  d-le adrian mihai, constat că îmi purtați constant de grijă, cu o prietenie nedisimulată. Se pare că simțiți nevoia să vă imitați idolul în toate, dând otova cu cataroaie verbale. Numai că, bardul este cu adevărat un brand, are haz și prestanță. De, face fiecare ce poate…

că vor fi și cardiaci
ce s’- or pune să citeasă,
uite că nu m- am gândit.
dar, de ce să o mierlească?

cum poate- nțelege surdul
cât de bună- i simfonia?
să își cheme iute Smurd- ul,
să- și salveze omenia…

drept e că, la bătrânețe,
când n- ai vlagă, jaba minte!
adormi, ca pișcat de tse- tse,
de la primele cuvinte…

te trezești când visul zboară
și, înțepenit, te tângui
cum că vremea te omoară;
despre text, începi să bâigui…

insistența d- vs mă onorează… și, ca un bun samaritean, îmi propun să nu vă rămân dator.
ați citit romanul polițist ,, H.V. își caută umbra „ de Haralamb Zincă”? Dacă îl coroborați
cu ,, Moartea lui Orfeu”, de Laurențiu Fulga, poaste veți înțelege câte ceva…


 
Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2013-02-15 21:05:41
         
 
  aci,-n valea plângerii,
tot citind pe autorul,
pân' să moară îngerii,
o mierlește cititorul!
 
Postat de catre adrian mihai la data de 2013-02-15 13:30:12
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23877
Comentarii: 120196
Useri: 1418
 
 
  ADMINISTRARE