FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Adevăr sau validitate
Text postat de Elena Stefan
Adevăr sau validitate

Pornită să surprinda opera în unitatea și totalitatea ei, noua critică pune în evidență mai multe unități si totalități*, sau, dacă vrem să vorbim ca Sartre, o ,,totalitate detotalizată". Nu există deci o nouă critică, ci mai multe noi critici (sau critici pur și simplu), ireductibile si contradictorii, pe fondul unui proiect comun. Marele merit al lui Roland Barthes este de a fi devenit, primul, pe deplin conștient de problema aceasta și de a fi schițat o solupțe coerentă. Se pare într-adevar că înaintea lui, criticii, vechi sau noi, au avut pe căi opuse o unică ambiție : să spună ceva adevarat sau adevarul despre Racine. Cunoaștem acum îndeajuns pretenpțiile de ,,obiectivitate" ale criticii tradipțonale. Frunzărind manifestele teoretice ale lui Mauron sau Goldmann, oricât de opuse ar fi ele, constați că nu se vorbeste decât de ,,adevăr științific". Chiar și Sartre invoca, așa cum am vazut, o ,,evidență" care ar veni să umple intuiția și să hotarască, ca la Descartes, ce e adevarat și ce e fals. Din pacate, toți acesti deținători ai adevarului sunt în război unii cu alții și, în privința aceasta, scepticismul poate fi mai degrabă recuzat decit refutat. Conform ingenioasei propuneri a lui Barthes, singurul mijloc de a ieși dintr-o situație imposibilă este să o răstorni, și singurul mod practic de a învinge scepticismul este să-1 instituționalizezi.
Marea descoperire a lui Barthes este că în critică adevărul, precum Dumnezeu, nu există. »A face critică nu înseamnă a vorbi just în numele unor principii «adevarate»" (Eseuri critice, p. 254). Înțelegerea critică nu este de ordin ,,aletic": ea nu depinde de categoria adevarului. ,,...Lumea există și scriitorul vorbește, iata literatura. Obiectul criticii este însă cu totul altul : nu «lumea», ci un discurs, discursul altuia : critica este un discurs despre un discurs, este un limbaj secund, sau metalimbaj (cum spun logicienii), care se exercită pe un limbaj prim (sau limbaj-obiect)" (ibid., p. 255). Se vede imediat care va fi consecința acestei paralele dintre activitatea critică și activitatea logică : ,,...din moment ce critica nu este decât un metalimbaj, înseamnă că sarcina ei nu este deloc de a descoperi «adevaruri», ci numai «va-lidități”. Un limbaj în sine nu este adevarat sau fals, ci este sau nu este valid : valid, adică constituind un sistem coerent de semne" (ibid.}. Se înțelege astfel mai bine de ce ,,criticul se bucură de o libertate absolută față de obiectul său" (ibid., p. 270) : lectura lui trebuie sa fie sistematică, dar există o multitudine de sisteme posibile iar logica are aici ,,n-dimensiuni". Libertatea criticului este atunci să ,,afișeze acest pariu fatal care-1 face să vorbească despre Racine intr-un anume fel și nu în altul" (Despre Racine, p. 206). De vreme ce, așa cum am constatat pe larg, pe limbajul racinian prim se poate fonda o varietate contradictorie de limbaje critice (estetic, metafizic, psihanalitic, sociologic etc.), pe care nici un limbaj suprem nu ar putea să le reunească, trebuie să mergem până la capăt și să tragem concluzia care se impune : din clipa în care critica este ratificată ,,nu de adevar, ci de propria-i validitate", ,,orice critică poate explica orice obiect" (Eseuri critice, p. 270).
Fără îndoială, aceasta este propozipția centrală și cea mai îndrazneață a lui Barthes. Trebuie totuși să ințelegem foarte bine ce ne spune el și să evităm contrasensul pe care se grabește Picard să-1 comită (op. cit., p. 66), atunci când traduce triumfator : deci se poate spune orice! Ceea ce, evident, ar fi pur si simplu o aberație. Naivitatea lui Picard mi-o amintește pe aceea a dușmanilor ateismului : ,,dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este îngaduit, puteți să vă ucideț tații și mamele, să vă violați surorile și verișoarele". Barthes nu susține că se poate spune ,,orice", ceea ce ar fi absurd, ci ,,oricum", ceea ce este cu totul altceva. Criticul este liber să aleagă limbajul său, dacă preferati, nivelul semnificant la care se hotărăște să se opreasca, dar, odată ce alegerea a fost facută, el se angajează într-un sistem rigid de con-strângeri și de exigențe : ,,Aceasta libertate de principiu... depinde de două condiții și tocmai condițiile acestea, deși interne, îi permit criticului să ajungă la ceea ce este inteligibil în propria lui istorie: este necesar pe de o parte ca limbajul critic ales să fie omogen, coerent din punct de vedere structural, iar pe de altă parte, saă ajungă să satureze în întregime obiectul despre care vorbește" (ibid.). Devine limpede acum ce voiam să spun atunci când scriam ca solutia lui Barthes este de a învinge scepticismul “instituționalizându-l". Într-adevar, scepticismul nu poate fi definit decât în raport cu căutarea adevărului; iar despre adevăr (exceptând domeniul Credinței), se spune foarte bine ca este “obiectiv", ceea ce implică concordanța lui cu un obiect. Răsturnarea operata de Barthes devine clară. Suprimați relația externă dintre un sistem conceptual și obiectul său ; înlocuiți-o cu rigurozitatea condițiilor interne de coerență; substituiți adecvării înlănțuirea ideilor, iar adevărului validitatea: veți tăia astfel craca de sub picioarele scepticului. ,,Surâsul lui hidos" mai stăruie zadarnic pe buze : cu o algebrică lovitură de baghetă, semnul minus este schimbat in plus. Multiplicitatea ireductibilă a limbajelor critice nu mai este un rău care trebuie vindecat, ci insași expresia libertății, deci a sănătății; proliferarea nu mai este simptomul unui cancer, ci indiciul fecundității. Printr-un adevarat tur de forță, scepticismul este învins, fără să fie depașit, pentru că multiplicitatea nu poate fi depașită și pentru ca nu există unitate și totalitate decât la plural.
Soluția aceasta, simplă și în același timp subtilă, are meritul de a fi elegantă și de a delimita problema cu multă acuitate. În ceea ce mă privește însă, nu o gasesc convingătoare. Și iată de ce Barthes prezintă ,,condițiile" care restrâng libertatea criticului ca fiind ,,interne" (,,condițiile acestea deși interne..."). Daca lucrul acesta este adevarat pentru prima condipe — coerența —, el nu este însă exact pentru cea de-a doua — saturarea. Posibila “saturare" a operei literare de către limbajul critic presupune, într-un fel sau altul, un raport de adecvare. Barthes o recunoaste el însusi, precizind că alegerea unui mod sau altul de abordare nu este arbitrară, ci depinde de ,,exigențele" și de ,,rezistențele" proprii textului. ,,Este deci fecundă încercarea criticii de a descoperi în obiectul său acea pertinență care să-i permită să-și realizeze cât mai bine natura ei de limbaj coerent și în același timp total..." (Eseuri, pp. 270—271). Nu s-ar putea spune mai explicit că, dacă descifrarea critică este reglată de insași raportarea ei la un obiect, în așa masură încât ,,pertinența" devine temeiul ,,coerenței", atunci autonomia, autarhia ,,metalimbajului" critic dispar. Acesta nu se poate închide asupra lui însuși și de asemenea, nu se poate justifica numai prin validitatea lui internă, de vreme ce aceasta nu este decât interiorizarea unui raport obiectiv. Raportul acesta, care permite apoi descrierii critice să fie coerentă, poate fi real sau imaginar, adevărat (coerența efectivă), sau fals (coerență imposibilă). Când cercetezi mai adânc, noțiunea de validitate o conține pe aceea de adevăr. Din moment ce limbajul implică o transcendență spre lume, el nu mai poate fi judecat după buna lui funcționare într-un sistem închis, ci dupa eficacitatea tranzitivității sale. Rămâne deci, în prima faza a gândirii lui Barthes, un reziduu persistent de adevar pragmatic, obstacol în calea visului de a gasi un metalimbaj. Deci, nu orice critică poate explica orice obiect. Trebuie refăcut totul. De vreme ce critica nu este decât un limbaj secund, care depinde de ființa lui de un limbaj prim, și anume literatura, trebuie atunci să cercetăm din nou literatura pentru a defini mai bine critica. Or, va amintiți că o prima aproximare ajungea sa o definească drept o anumită raportare trăită la lume : ,,Lumea există, scriitorul vorbește, iată literatura". Degeaba se făcea mai apoi distincția între literatură, limbaj care se referă la lume, și critică, limbaj care se referă la limbaj, caci critica tot nu putea fi împiedicată să se refere, fie și indirect, prin medierea literaturii, la lume. Pentru a debarasa critica de impuritatea referințelor alienante și pentru a-i permite să trăiască in sfirșit în autarhie, trebuie mai întâi ca literatura însăși să fie curățată de orice trimitere prea directă la real, trebuie ca limbajul să fie separat de transcendență sau, cum va spune Barthes, de ,,tranzitivitatea" lui. Există, după părerea mea, o anumita evoluție, o anumită reorientare a gândirii lui Barthes în ceea ce privește statutul final al literaturii. Aceasta continuă pe nedrept să fie considerată un ,,semnificant" al carui interes ar consta numai în raportarea lui la un »semnificat" (psihologic, sociologic, ideologic, istoric etc.).


* Așteptările teleologice exprimă o construcție colaterală despre cum nu trebuie înțeles spiritul cu puterea deducției diacronice privind conținutul, din punctul supletiv creației. Paradigma literară valorizează ușor adaptiv determinantul poetic existențial.
Astfel, conceptul este structurat textual. Textul este xenofob textului. Existența sublimatului textual este o condiție aparentă presupunând concatenarea axiologică neutră. „Ăla contra asta” reprezintă esența demosului elementar. Momentul ontologic numenal, sincretic textului, reverberând etic, atinge zona „ă” Ca un mare, neechivoc „unde” tranzitivitatea „este”! Xantipa totuși ura lumea. Cum o noapte trează este afazică zonei „ă”. Putem explica nivelul textual rațional-univoc. Deoarece o mare necunoscută poate exprima impresia anteriorității cognoscibile intrinsec, disparat, operațional, apoftegmatic, rațional. Pentru rațional există judecata ubicuă, decelabilă efectiv ca alternativă telurică atavică, Să asculți cum umbra poate reinventa imaginativ virtualul invers reprezintă eroarea lacunară a valorizării artistice la orice afirmație relevantă estetic auctorial. Uneori, numai unitatea intrinsecă are urme teoretice ori relativ didactice, expresie peremptorie, elitistă. Emanația unui rapel organizat pentru evaluarea exclusivă anticipată.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Er. Umberto Eco  
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-03-05 01:38:52
         
 
  Demonstrație riguros verificabilă:

Pasul 1. Citiți textul de mai sus.

Pasul 2. Citiți, mai jos, comentariile făcute de către domnul Ioan Peia cu privre la acest text.

Pasul 3. Facultativ, citiți și comentariile domnului CTA.

Pasul 4. Citiți numai prima literă a fiecărui cuvânt (iclusiv "cuvintele" dintr-o singură literă din pasajul anexă textului, pasaj pe care vi-l redau mai jos..


"Astfel, conceptul este structurat textual. Textul este xenofob textului. Existența sublimatului textual este o condiție aparentă presupunând concatenarea axiologică neutră. „Ăla contra asta” reprezintă esența demosului elementar. Momentul ontologic numenal, sincretic textului, reverberând etic, atinge zona „ă” Ca un mare, neechivoc „unde” tranzitivitatea „este”! Xantipa totuși ura lumea. Cum o noapte trează este afazică zonei „ă”. Putem explica nivelul textual rațional-univoc. Deoarece o mare necunoscută poate exprima impresia anteriorității cognoscibile intrinsec, disparat, operațional, apoftegmatic, rațional. Pentru rațional există judecata ubicuă, decelabilă efectiv ca alternativă telurică atavică, Să asculți cum umbra poate reinventa imaginativ virtualul invers reprezintă eroarea lacunară a valorizării artistice la orice afirmație relevantă estetic auctorial. Uneori, numai unitatea intrinsecă are urme teoretice ori relativ didactice, expresie peremptorie, elitistă. Emanația unui rapel organizat pentru evaluarea exclusivă anticipată."

Pasul 5. Textul de mai sus este un citat, cam mare este adevărat, oarecum forțând legea, la limită, din "Adevăr sau validitate", Serge Doubrovsky "De ce noua critică?" Editura Univers, București, 1977, pg. 124-125. Procedeul a fost calchiat, ca să nu spun plagiat, după Ioan Peia și a vrut să pună în evidență cunoștințele minimale în domeniul criticii literare ale distinsului domn, care se exprimă la adresa textelor mele critice de parcă ar fi cel puțin Umbertă Eco, Starobinski și Barthes într-unul singur. Aceasta pe de o parte. Pe de alta, acest experiment a demonstrat că nu textul în sine îl interesează pe distinsul domn, mușcător de neegalat de momeli și mare consumator de gulgute. Ci numele meu. Care, pentru domnia sa reprezintă un fel de stimul pavlovian. De câte ori îl vede, îl asociază cu muleta, eșarfa aceea roșie pe care toreadorii sau matadorii o utilizează pentru a înfuria taurii. Și, cum spuneam, cum vede numele meu, indiferent ce aș scrie sau cum aș scrie, această muletă îi declanșează, reflex, un imens și irepresibil val de furie și negaționism și postează ceva ce, crede domnia sa, ar anihila valoarea celor scrise de mine și l-ar ridica , pe domnia sa pe un imaginar piedesal metaaxiologic. Deșartă vanitate și bumerang etern.

Fiecare scriem aici mai bine mai rău. Fiecare avem dreptul de a publica. Fiecare avem dreptul de a comenta. Am uzat și eu de aceste drepturi!
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-03-05 01:37:01
         
 
  Ia citiți de la steluță în jos începând cu Așteptările teleologice etc. etc... Veți avea o surpriză!  
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-03-01 22:15:03
         
 
  Acum că s-au mai liniștit lucrurile, să înțeleg că au fost epuizate toate mijloacele prin care s-a încercat discreditarea acestui text și că, și ultimii mohicani, mă refer la tandemul umbrelor subțiri, au depus armele. Și că, probabil, vor fi înțeles esența textului sintetizată în paragraful:

"Răsturnarea operata de Barthes devine clară. Suprimați relația externă dintre un sistem conceptual și obiectul său ; înlocuiți-o cu rigurozitatea condițiilor interne de coerență; substituiți adecvării înlănțuirea ideilor, iar adevărului validitatea: veți tăia astfel craca de sub picioarele scepticului. "Surâsul lui hidos" mai stăruie zadarnic pe buze : cu o algebrică lovitură de baghetă, semnul minus este schimbat in plus. Multiplicitatea ireductibilă a limbajelor critice nu mai este un rău care trebuie vindecat, ci insași expresia libertății, deci a sănătății; proliferarea nu mai este simptomul unui cancer, ci indiciul fecundității. Printr-un adevarat tur de forță, scepticismul este învins, fără să fie depășit, pentru că multiplicitatea nu poate fi depașită și pentru ca nu există unitate și totalitate decât la plural."
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-15 11:21:45
         
 
  Cred ca am spus-o inainte sa ne cunoastem, am reiterat-o cand ne-am cunoscut si o spun, inca o data cu dreapta pe inima!

Domnule profesor universitar Ion Corbu, aveti stil, inteligenta, si verb. Care taie al dracului. Lama de bisturiu! Va multumesc enorm pentru Europeea si pentru ca mi-ati acordat cinstea sa va cunosc. In carne si oase, dar si in sictirul dumneavoastra triumfal. Va iubesc si va pretuiesc!
 
Postat de catre ecsintescu virtual la data de 2013-02-10 08:25:24
         
 
 
“Prin, urmare ce lecturi de bază aveți în domeniul criticii literare? În afara celor din liceu, care au fost obligatorii însă care s-au oprit la un anumit nivel.” (Doamna Doamna)


Stîrnit de afirmația dv. didacticistă, Doamna, mă pusei să recitesc - sumar evident - cîteva din cărțile de critică și teorie literară, alea care mi-au căzut în mînă cîndva, și vrusei să compar, dacă ceea ce citeam eu - cu un interes relativ, recunosc - era așa de pedant și bombastic, precum vă exprimați dv. (Le-am omis pe cele, pe care, oricum, eram silit să le citesc "ca lecturi obligatorii", oh! Recte: Călinescu, Lovinescu, Simion, Manolescu, Grigurcu și nu mai știu care).

Ei, și tot citind eu și conspectînd, am observat că inșii ăștia – cei pe care-i am în bibliotec㠖 nu sunt chiar așa de simandicoși în vorbe, nu frămîntă aluatul lexical cu excavatorul. E adevărat, nu mă prea pasionează obiectul lor de activitate, da’ parcă înțeleg, naibii, mai lesne ce tot încearcă să scoată la iveală. Parcă vorbesc omenește, nu patagonește! Parcă nu amintesc de Turnul Babel.
Zo!
Iote, că prezantu mai jos cîteva citate.
Vi se par a face aceeași echilibristică expresivă ca textele dv. paracritice? Că se rupe-n figuri ca speculațiile dv. meta/veta/lingvistice?
Parcă n-aș zice!...



Erwin HUFHAGEL/ HABERMAS. ÎNGRĂDIREA PRETENȚIEI DE UNIVERSALITATE A HERMENEUTICII
UN MODEL ÎN TREPTE AL COMPETENTEI COMUNICATIVE
Jurgen Habermas concepe capacitatea hermeneutică drept o caracteristică antropologică. Ea este acea capaŹcitate cu care omul este din principiu înzestrat, de a înțelege sensul cuprins în sisteme simbolice verbale și nonverbale. Înțelegerea sensului se află într-un raport fundamental cu vorbirea. Ea se concretizează în vorbire,- unde atinge gradul său maxim de complexitate. Față de această situație, expresia scrisă a sistemelor simbolice verbale și non-verbale nu reprezintă decît o dimensiune intermediară. Faptul că sistemele simbolice non-verbale țin tot de cîmpurile funcționale ale înțeleŹgerii sensului se explică prin aceea că în principiu pot fi verbalizate și pot fi actualizate în vorbire. Prin urŹmare, capacitatea hermeneutică nu depășește cadrul cirŹcumscris de verbalitate; ea reprezint㠄arta de a înțeŹlege sensul ce poate fi comunicat prin limbă". Atît limba cît și capacitatea hermeneutică posedă valoare de principiu. Oricare performanță de înțelegere poate fi formulată cu ajutorul limbii, în felul acesta raportarea de - principiu a tuturor, modalităților de înțelegere și limbă putînd să-și găsească actualizarea. Limba este fapt și principiu. La același lucru se referea și Heidegger vorbind despre „comunicare" (Mitteilung) ca despre cel de-al treilea moment structural al înțelegerii. RanŹgul de principiu pe care-l deține înțelegerea se manifestă prin aceea că noi putem înțelege în principiu totul, în cazul concret al unei anume performanțe de înțelegere, determinația respectivă este lăsată deja în urmă. Numai astfel putem înțelege perturbările care survin în comunicare. „Competența comunicativă", capacitatea de a înțelege sensul, este înainte de toate o parte constitutivă a antropologicului. Habermas reia corelația heideggeriană dintre înțelegere și Dasein. El caută să determine mai îndeaproape această abordare corelaŹtivă printr-un model în trepte al capacității hermeneutice. Competența comunicativă poate funcționa în simŹplitatea înțelegerii caracteristică lumii vieții (treapta I), dar ea poate fi supusă unei anumite discipline, deveŹnind iscusință artistică (treapta II) ; în ipostaza de herŹmeneutică filozofică, capacitatea comunicativă dobîndește reflexivitate universală, adică devine critică (treapŹta III).

August Wilhelm Schlegel / DESPRE ARTA ȘI LITERATURĂ FRUMOASĂ/ 185
„Este un adevăr cunoscut faptul că sunetele declanŹșate de senzații și gesturile pasionate pot fi înțelese numaidecît, chiar intuitiv, fără mijlocirea vreunei cuŹnoașteri prealabile, tot așa cum pot revela cît se poate de bine, chiar și neintenționat, adesea involuntar, ceea ce se petrece în noi. Cuvîntul expresie este foarte bine ales pentru acest fapt: conținutul lăuntric este presat spre exterior parcă de o forță străină nouă; sau expresia este o variantă a exteriorului care iese forțat la iveală din interior. Pe folosirea arbitrară a acestei predispoziții către comunicarea cu ființe de același fel și recunoscute ca atare cu o certitudine nemijlocită, se bazează capaŹcitatea de a vorbi prin cuvinte. Dacă urmează să desemŹnăm ceva în mod convențional, atunci trebuie mai întîi că exteriorizăm acea noțiune ca obiect (chiar dacă ar fi vorba numai de o senzație a stării noastre); în conseŹcință, limbajul cuvintelor nu este atît expresie, cît mai ales reprezentare. Pe noi înșine ne exprimăm, dar obiecŹtele le reprezentăm. Toată această reprezentare a limŹbajului cuvintelor este așadar inițial simbolică. Primul lucru în ea este corelația dintre anumită sunete și anuŹmite emoții lăuntrice, ca semne nemijlocite ale acestora. Din ele se alcătuiesc mai întîi semne ale semnelor, iar «acestea, modificate necontenit cît mai variat, sînt transpuse dințr-unul într-altul, fapt care nu este posibil altcum decît dacă fiecare reprezentare slujește din nou ca imagine sau semn pentr altă reprezentare. Această simbolizare sau metaforizare generală putea foarte bine fi urmărită și în structura și derivarea limbilor, oricît de îndepărtate ar fi acestea de originea lor.”

Friederich Schlegel/ISTORIA LITERATURII VECHI Șl NOI / 609

Cu privire la prezentarea realului și a prezentului imeŹdiat în poezie, trebuie să amintim, înainte de toate, că reŹalul nu pare neprielnic, greoi și inacceptabil pentru preŹzentarea poetică sub pretext că ar fi de fapt totdeauna vulgar și mai răiu decît trecutul. E drept că vulgarul și nepoeticul ies, fără îndoială, mai puternic și mai accenŹtuat în evidență, atunci cînd sînt privite din apropiere și în prezent. Privite de la depărtare și în trecut, unde doar marile personaje apar clar, ele se pierd tot mai mult în planul din fund. Dar această dificultate ar putea-o înŹvinge un poet adevărat, a cărui artă se vădește adeseori tocmai în faptul că știe să facă sa apară într-un chip cu totul nou și transfigurat într-o lumină poetică, ceea ce trece drept foarte banal și obișnuit, în măsura în care simte și pune intuitiv în el o semnificație mai înaltă și un sens mai adînc. Dar claritatea prezentului este totŹdeauna stânjenitoare pentru fantezie, pe care o leagă și o limitează; iar dacă o încătușăm pe aceasta atît de strîns, în mod inutil, sub raportul conținutului, atunci; trebuie să ne temem că se va revanșa cu atît mai mult sub un alt aspect, sub raportul limbii și prezentării.

Hegel – despre artă și poezie

„...dat fiind faptul că poezia este în stare să epuizeze chipul ceil mai profund întreaga bogăție a cuprinsului spiritual, se poate pretinde și poetului să doteze mateŹrialul pe care îl înfățișează cu cea mai adînca și mai bogată în conținut viață interioară. [...] Cercul celor pe care trebuie să le trăiască poetul în sine este mai larg decît artistul plastic sau muzicianul, n.n.], fiindcă.. el nu trebuie numai să-și făurească o lume interioară a sentimentelor și a reprezentării conștienta de sine, ci să-și găsească, pentru acest interior și un fenomen exteŹrior corespunzător în care să se răsfrângă această totalitate ideală cu o mai desăvârșită plenitudine dedcît în creațiile celorlalte arte. Poetul trebuie să cunoască exisŹtența omenească sub aspectul ei și interior și exterior și, încorporînd în interiorul său fenomenele și vastitatea lumii, simțindu-le aici și pătrunzîndu-le, să le posede înoite și transfigurate.”

Hippolyte Taine / Studii literare - Balzac
“Ce este lumea și care sînt forțele care o pun în mișcare? În ochii "naturalistului Balzac, aceste forțe sînt pasiunile și interesul. Politețea le împodobește, ipocrizia le deghizează, neghiobia le acoperă cu nume frumoase; dar în fond nouă din zece acțiuni sînt egoiste. Și nu este nimic surprinzător; căci, în această uriașă învălmășală, fiecare se încrede numai în: el însuși; preocuparea permanentă a animalului este să se hrănească și să se apere, iar animalul se menține în om, cu diferența că gîndirea omului fiind mai vastă, nevoile și pericolele ce-l pîndesc sînt și ele mai mari. De aceea Balzac consideră societatea ca un conflict al egoismelor, în care triumfă forța condusă de șiretenie, în care pasiunea străpunge surd și violent digurile care o interesează, în care morala acceptată constă în respectul aparent al conveniențelor și al legilor. Punct de vedere trist și periculos, cu atît mai mult cu cît face din scelerați oameni de geniu și cu cît, teoretizînd viciul în mod involuntar, îl prezintă interesant și scuzabil; cu cît descrie mediocru sentimentele înalte și gingașe; cu cît zugrăvește admirabil sentimentele grosolane și josŹnice și cu cît, din cînd în cînd, furat de subiect, îi scapă maxime potrivnice liniștii publice și poate chiar neliŹniștitoare pentru onoare.”

Adrian Marino/ HERMENEUTICA IDEII DE LITERATURĂ 3. Literatură sau poezie?
«Apariția în sistemul „literaturii" a literelor frumoase și a literaturii frumoase lăsa să se întrevadă cu claritate o serioasă subminare a poziției culturale dominante. ,,Literatura nu mai înseamnă în mod exclusiv „gramatică", „cunoștințe”, „cultură" etc. Dar adevărata breșă în sistem — punct al al întregii hermeneutici a ideii de literatur㠖 se produce prin apariția, ca să nu spunem invazia, ideii de poezie. Poezia formează de acum înainte cu literatura un cuplu antitetic indisociabil, cauză a unor disocieri și definiții esențiale. După scris/oral si sacru/profan, dubletul literatură/poezie produce nu numai o nouă falie în structura tradițională a ideii de literatură, dar îi modifică totodată și întreaga structură. Apariția a două zone eterogene, tot mai antagonice, literatura de-o parte, poezia de alta, duce nu numai la instaurarea și teoretizarea unui conflict permanent, la specializarea tot mai radicală a două domenii „literare", care se resping reciproc, dar și la consecințe hotărîtoare.”

Marin Mincu/ Fărîme critice – Un “neopașoptist” care vrea s㠓jupoaie” oaia

“Pentru a-și afla o bază de susținere pentru deschiderea ideologică atât de angajantă (în concordanță cu o dialectică a confruntărilor externe obligatorii), Adrian Marino se afiliază audace unui „neopașoptism" actual ce ar trebui să continue ideologia „precursoare, inovatoare, de avangardă" a unor Heliade și Bălcescu. Esențial rămâne faptul că, prin ideologie (dar și prin praxis cultural) se atinge din nou acea sincronizare firească pe care au realizat-o – în mod paradoxal doar pașoptiștii. E de la sine înțeles, desigur, că, din această perspectivă autovalorizatoare, solitarul de la Cluj Napoca nu putea să se omologheze altfel decât ca un vajnic „neopașoptist”.
Dincolo de aceste fundamente ideologice solide, pe care le-a experimentat/confirmat prin propria-i biografie formativă, polemistul Adrian Marino nu se dezice deloc atunci când emite unele judecăți cu totul injuste, șarjând aparent inerția dogmatizantă a unor mituri. De exemplu, deși s-a vrut un discipol și un emul al lui G. Călinescu (cel care 1-a descoperit și căruia i-a fost asistent), conservând un adevărat cult pentru acesta până cînd a reușit să publice la Paris (1981), de la un timp (oare numai numai pentru că G. Călinescu n-a publicat la Paris?) a devenit foarte neinspirat (ca să folosesc un eufemism) în contestarea și bagatelizarea contribuției fundamentale a marelui critic. Este de-a dreptul descalificant să afirmi că un compilator amuzant precum Al. Piru ar fi superior lui G. Călinescu ca istoric literar și c㠄echivalentul lui Călinescu în critica internațională ar fi, poate, Faguet”. Nu cred că asemenea etichetări umorale îi sporesc cota valorică teoreticianului celui de-„al treilea discurs”, ci mai degrabă acest exces polemic îi știrbește autoritatea care nu se câștigă în nici un caz prin diatribe anticălinesciene, chiar dacă e la modă acum negarea lui G. Călinescu.
La fel de ciudată - prin inflamarea caragialiană - este și atitudinea omului de cultură Adrian Marino față de mitul mioritic („vreau pur și simplu să abandonăm Miorița. Să o jupuim, să o desființăm, să-i punem blana pe băț"), motivată numai prin aserțiunea c㠄Miorița n-a spus nimic despre Occident". Ca s㠄spună" ceva anume era necesar ca eminentul hermeneut, al celui de-al treilea discurs, să se fi străduit, cu implicare maximă, să-i dea interpretarea cea mai acut europeană, în așa fel încât acel „Occident" atît de indiferent să se vadă obligat s-o integreze în patrimoniul cultural. Altfel, după atâtea „abandonări", jupuiri" și „desființări", îmi e teamă că va trebui să ne ducem cu toții (chiar dacă am apărut cu cărți în străinătate sau nu) la cules de căpșuni în Spania cu „bățul" gol, căci n-o să avem ce să mai „punem" pe el, după ce ne-am grăbit să ne „desființăm" oaia aia becisnică. Dar, cine știe, poate că imprevizibilul Adrian Marino se va răzgândi, ca un hermeneut serios ce este.

Tudor VIANU / Arta prozatorilor români

„O inspirație fantazistă, respingînd procedeele intelecŹtuale ale compoziției, este aceea a lui Adrian Maniu. Scriitorul așteaptă totul de la delirul inspirației, căci, notează el, „un lucru deja înțeles, deja prins în tine, nu mai are nici o importanță" (Din paharul cu otravă, 1919, p. 93). La întrebarea : ce este scriitorul ? ni se răspunde : „un bolnav care nu își poate stăpîni artezianismul gînditor și revarsă ediții de dureri prostituate întru hrănirea publiŹcului" (OP. cit., p. 10). Desigur, pentru a evita împărtășirea indiscretă a sentimentului înjosit, scriitorul preferă să adopte masca cinică, acuplînd tragicul și trivialul, afectînd naivitatea copilărească sau construind un simbol grotesc acolo unde am fi așteptat strigătul durerii, ca un om care și-ar bate joc de suferința lui și a lumii, pentru a le putea ascunde mai bine. Cînd Scheletul, Domnul Schelet, alegoria lugubră și voit pedantă a prapriei lui conștiințe, vine să se întreție cu scriitorul, un zgomot ca de scaune rupte anunță ivirea lui. „Ah ! scaunele vechi se strică tot ca și scaunele tinere!" exclamă autorul care se persiflează îndată : „Pentru mine asta e o cugetare". Urmează polițele întâmpinării : „Vrei să mănânci ceva ? Ești foarte slab d-le Schelet." La care alegoria conștiinței artistului răspunde : „Mulțumim, eu mănînc vorbe. Ai văzut plante care prind muște, tot așa eu mă hrănesc cu suferințe”. Și îndată persiflajul autorului dedublat, înveselindu-se pe propria-i socoteală : „Obiectai că asta îi stricase dinții (op. cit., p. 93).”


Finalmente, ca să vă mai ogoiesc durerea, dau și un citat din iubitul "gipi Sartre" (ce atîta șucăreală că-l numesc așa? Profesorul meu de fizică îl numea pe Thomson, Gigi, și nu părea a se fi auto/ofensat).

„Oare acesta să fie raportatrea la un mare gânditor ca Jean Paul Sartre?”, vă indignați retoric.

Apăi, o fie el mare, da’ mie-mi plac munții!

"Barteșșșș ( o fi critic sau gnoseolog?" Dumneavoastră ce părere aveți? Chiar, vă spune ceva acest autor?” (Mă interogați, profesoral!)

Nu. Mie nu-mi spune, că nu am avut privilegiul, pe care-l avurăți dv., se pare, de asta la o tacla cu domnia sa!

Da, “critica este un discurs despre un discurs” Literatura (poezia, schița, romanul, etc) reprezintă un discurs. Unul organizat. Iar critica un discurs despre literatură adică un discurs despre discurs.

Nu. Critica e un discurs depre propriul discurs. Adică un fel de autodiscurs. Adică un feld e a vorbi singur pe drum.

 
Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-10 00:26:46
         
 
  Vă alintați domnule coleg ori vă căutați alibiuri. Ca să rămâneți la generalitățile de tip impresionist eronate pe care le-ați postat.

Prin urmare, ați citit până acolo și nu ați găsit nimic nelalocul lui decât acea nefericită eroare? Pe care am corectat-o. Dar pe care, dacă erați atent, o puteați lesne corecta domnia voastră. Un alt pas bun. Să vedem dacă mai găsiți ceva până la sfârșit. Dacă nu, trebuie să aveți corectitudinea și să scrieți aici, negru pe alb că este un text critic foarte bun și că v-ați înșelat. Așa ar fi cavalerește. Să vă asumați eroarea și să o îndreptați. Domnul Peia, prin tăcere, deja pare a fi acceptat că s-a înșelat.

 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-09 19:19:40
         
 
  instituționalizându-l este corect. O eroare. Dar pentru că mai apăruse odată, puteți înțelege.

"singurul mijloc de a ieși dintr-o situație imposibilă este să o răstorni, și singurul mod practic de a învinge scepticismul este să-1 instituționalizezi."
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-09 19:12:11
         
 
  Mulțumesc.

Sunt cu adevărat bune. Aș spune, chiar, excelente. Pentru că aparțin unor minți strălucite. Și au fost validate de critica literară și de timp.

Deci ați înțeles, le faceți un deserviciu.

Apropo, ce înseamn㠓instituționându-l"? Aș vrea să citesc textul, dar, cînd, pe diagonală, dau de asemene năzdrăvănii, m-apucă rîsul. Am mers pe mîna dv. și am căutat în DEX, iată rezultatul:

Ați fost redirecționat automat la forma „instituțional”.

Și spuneți că ați recitit textul?!

 
Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-02-09 19:07:38
         
 
  Iată un pas înapoi. Bun și ăsta. Ideile sunt bune. În sfârșit v-a mai căzut voalul roșu de pe ochi. Și alergia la aceste texte pare a intra în remisie. Însă este puțin. Extrem de puțin. Infinitezimal.

Cărui text, începând de la Epopeea lui Ghilgameș și trecând prin toată literatura lumii, pâna la cea mai recentă apariție editorială, nu i se poate aplica formularea "Ideile pe care le prelucrați or fi ele brînză bună, dar sînt prezentate în burduf de cîine."? Mai ales, sub impresia roșului pavlovian, spun eu, oricărui text!

De aceea, ca să nu rămâneți în sfera generalității, a maximei probabilități și minimei rezistențe, compromițătoare de alt fel, vă rog veniți cu exemple. Să văd și eu ce înțelegeți dumneavoastră, domnule coleg, prin "prezentate în burduf de cine". Altfel rămâne că scrieți ce vi se năzare. Neargumentat și răutăcios. Ca să nu spun injurios ori insultător.

Cu toate acestea vă mulțumesc pentru adevărul rostit pe care nu-l consider deloc ca pe o concesie "Ideile pe care le prelucrați or fi ele brînză bună..." Cu reproșul: de ce "or fi"? Sunt domnule coleg. Sunt cu adevărat bune. Aș spune, chiar, excelente. Pentru că aparțin unor minți strălucite. Și au fost validate de critica literară și de timp. Omul care a refuzat Premiul Nobel nu este un oarecare. Iar Roland Barthes a reinventat abordarea critică. Adică, de la el și mișcatrea telquelisttă a apărut noa critică. Revoluționară de altfel. Similară, aș spune eu, apariției electricității, în raport cu iluminarea cu gaz lampant!
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-09 17:22:31
         
 
  Explicație:

Ideile pe care le prelucrați or fi ele brînză bună, dar sînt prezentate în burduf de cîine. Textual vorbind.

Stilul, deși e omul, se aplică și textului. Vi se pare impecabil pentru că vă confundați cu el.

 
Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-02-09 15:53:58
         
 
  Dacă până și la un text impecabil, din punctul de vedere al criticii literare, ați cârtit ceea ce a ați cârtit, lucrurile sunt clare.

Vă sugerez să ne vedem fiecare de stilul lui. Pe mine nu mă deranjează dacă intrați în subsolurile textelor mele. Însă la modul cum ați făcut-o până acum nu ați făcut decât să vă compromiteți. Textual vorbind.

Să auzim de polemici oneste.
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-09 13:43:31
         
 
  Sigur, atunci când textul, poate, vă este străin, cel puțin ca preocupare, o deturnare a atenției ori, de ce nu?, o diversiune pictografică poate reprezenta o soluție. Pentru un comportament de substituție.

Fără malițiozitate, vă invit la text. La text, domnule coleg. Lăudați-l, criticați-l, combateți-l. Ca să puteți fi credibil. Și la obiect. Altfel păreți a vă fi băgat în treabă. Și să rămâneți un simplu cârtitor care aruncă cu noroi. Și atât!
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-09 11:06:02
         
 
  Mi s-a părut că apelați la mila celor care oricum nu vor citi textul. Știu că mai de mult erați ahtiat după adeziuni și laude în mailuri personale. Dacă ați primit și acum, vărsați pălăria aici.

Am ales un băiat spilcuit, sînt și imagini cu personaje de-a dreptul depravate.

 
Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-02-09 10:04:22
         
 
  O imagine face mai mult decât o mie de cuvinte!

Doar atât ați înțeles din textul de mai sus?

Aveți un nou look?
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-09 09:33:53
         
 
 
beggar photo pleasehelp_zps07d6f568.jpg

Chiar nu are nicio virtute textul de mai sus? Eu îl găsesc foarte bun!

Oare nu mai sunt și alte păreri?
 
Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-02-09 09:28:55
         
 
  "De cîte ori citeam pompoșenii din astea" Puteți da exemple de ce "pompoșenii din astaea" ați reușit să citiți? Că fără astfel de pompoșenii nu puteți spune altceva decât "o-i oi" ori "îmi place sau nu-mi place"

Prin, urmare ce lecturi de bază aveți în domeniul criticii literare? În afara celor din liceu, care au fost obligatorii însă care s-au oprit la un anumit nivel.

Hai, faceți-ne o surpriză. Să vedem și noi de la ce standard putem discuta.
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-09 03:03:22
         
 
  Domnule CTA, chiar nu ați înțeles nimic din textul de mai sus? Și mă refer în principal la textul de bază și mai puțin la acel apendice care, în fond, este doar un fel de studiu de caz!  
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-09 02:58:08
         
 
  "gipi Sartre" – Oare acesta să fie raportatrea la un maare gânditor ca Jean Paul Sartre? Gipi Sartre? Astfel se poate înțelege o referință de acest calibru?

"Barteșșșș ( o fi critic sau gnoseolog?" Dumneavoastră ce părere aveți? Chiar, vă spune ceva acest autor?

Da, “critica este un discurs despre un discurs” Literatura (poezia, schița, romanul, etc) reprezintă un discurs. Unul organizat. Iar critica un discurs despre literatură adică un discurs despre discurs.

Lecturând modul sui generis în care domnul Peia receptează un text critic, text foarte bun de altfel, am râs cu lacrimi. Și am revăzut cu ochii minții scena caragealeană cu Ipingescu lecturând jurnalul. Cam așa înțelege domnul Peia textul critic. Ca în acea scenă!

Recent, într-un text (șters dar recuperat) domnul Peia scria:

“"Avînd în vedere importanța temei, precum și încărcătura ei teoretico-semantico-intertextualistă, limbajul folosit nu putea decît să se conformeze terminologiei specifice." Ioan Peia

I-am replicat:

“În sfârșit domnule coleg. În sfârșit! Iată, viața v-a adus la această realitate evidentă. De care eu și nu numai, de mult timp, ne căznim să vă conștientizăm.”

Întrebare, Oare limbajul specific, adaptat unui text, este doar ceea ce înțelege domnul Peia prin limbaj specific? Nu cumva și textul de mai sus reprezintă un justificat limbaj specific? Ca ;i toate textele critice care se referă la alte texte?
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-09 02:55:45
         
 
  Chiar nu are nicio virtute textul de mai sus? Eu îl găsesc foarte bun!

Oare nu mai sunt și alte păreri?
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-08 23:47:33
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  De cîte ori citeam pompoșenii din astea, care țineau morțiș să convingă pe eventualii, foarte eventualii, cititori că ascund adevăruri insondabile, profunzimi transconceptuale, rafinamente superintelectuale, vă spun sincer, fără a intenționa să fac o ironie, că mă pufnea rîsul. Vedeam clar că scremetele alea metalingvistice - ca să folosesc și eu sacrosantul termen - sunt invenții complet gratuite, menite a impresiona demonstrativ, precum culturiștii, care se umflă artificial în mușchi, ungîndu-se cu ulei, spre a etala o poză contrafăcută.
Așa și cu "culturiștii" ăștia.
E adevărat, unii sunt abili, buni mînuitori ai noțiunilor pe care le-au umflat cu pompa, dar devin extrem de caraghioși, la un moment dat, cînd supralicitează. Ai impresia că i-a lovit amocul și glossolalia.

 
Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-08 22:38:44
         
 
  Scrieți:

privind conținutul, din punctul supletiv creației

și vreți să citim:

privind conținutul facultativ creației

Dar și aici aveți lipsă un al, chiar dacă l-ați eliminat pe din punctul. Vă cam fură, știțí dv. cine o spune, fraza. Sau nu prea sînteți în stare să o struniți.

Și răspundeți la alte înrebări decît cele puse, nu credeți că era mai românește să spuneți o expunere despre cum și nu o construcție despre cum?

Dacă e adevărat ce spuneți mai jos:

Am recitit textul de mai sus. Este unul dintre cele mai bune pe care le-am postat până acum. Dacă nu cel mai bun.

înseamnă că celelalte... Dumnezeu cu mila. Cred că ați reușit să vă faceți o publicitate care ne dispensează de corvoada de a citi asemenea texte emfatice și pe deasupra confuze.
 
Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-02-08 22:27:04
         
 
 
„Căci legea de a fi a subiectului cunoscător este de a-fi-conștient.(gipi sartre)

Eu, personal, cred că nici nenea Sartre ăsta, a cărui „lege de a fi” bătea cam acana, și nici jupîn Heidegger, cu ființarea-ființării lui, nu au fost întregi la țăcălie!
Și, după ei, nici epigonii!...

Avui răbdarea monstruoasă de a încerca să urmăresc noile/vechi blogodoreli ale cocoanii Helena Helesponta! Nici eu nu sunt sănătos, dacă am făcut asta, recunosc, da’ nu puteam pentru ca să-mi refuz plăcerea.

Deci, luuume luuume, veniți să vedeți ce n-ați văzut și să auziți ce n-ați auzit: femeia gumă, cînd o-nnozi se face spumă! Dai un leu și zici: văleu!
Veniți să pătrundeți înțelesuri de neînțeles, să descîlciți coduri de nedescifrat, să citiți în vorbe, ca Moira-n palmă!

Ați auzit de „totalitatea detotalizată”? Nu? E, cum nu?! A fost unu, Sartre – ne informă doamna cu hermeneutica dupe dînsa – care cică s-arătă lumii și îi revelă ființa. Dar cum acel domn filozof ne surclasează capacitățile paranormale de pătrundere a unsului-nepătrunsului, noi, vulgul den periferia antelectului, apelarăm la tălmăcirea – din sartriană, în helena ștefanian㠖 care este.
A doamnei.
Și ce ne zice Doamna tălmacă?
Cică:

„Pornită să surprinda opera în unitatea și totalitatea ei, noua critică pune în evidență mai multe unități si totalități*, sau, dacă vrem să vorbim ca Sartre, o ,,totalitate detotalizată".

Ați pricipit? Ei, nu! Cum adică? Păi, bre admiratorilor emailiști, se face pentru ca s-o lăsați pre doamna pradă vorbelor nesărate ale unor cațaoni care o toacă mărunt, ca pe pătrunjel, p-acili-șa?!
Acu, dacă tot nu săriți în ajutor, iaca, eu, cațaonul, o hărtănesc!
Deeeci, ochii țîntă, la tablă!...
Oooperaaa, în „unitatea și totalitatea” ei, aaare, potrivit „noii critici” – care-o fi aia, nu ni se spune – opera, deci, are mai multe. Este, cu alte vorbe, FRACTAAAALĂĂĂ, nepricepuților! Adecă, dintr-un inițiator, cu un generator, și urmînd o iterație, domnule vulg, oppții un fulg! Este că m-am prins?! Aplicat la tema noastră: dintr-o unitătuță-totalituță, opții o ditamai totalitatea-detotalizată, dacă-mi este permis a mă esprima hermeneutic.

Mai dăparte, speakuim-speakuim:

„Nu există deci o nouă critică, ci mai multe noi critici (sau critici pur și simplu), ireductibile si contradictorii, pe fondul unui proiect comun. „

Acu aflăm, siderați, c㠄noua critic㔠este ceva care nu este. Da, dar, paradoxal, e mai multe. Și toate, ire-ductile și contra-ceptive! Priceput-ați?

Anșea.

„scepticismul poate fi mai degrabă recuzat decit refutat.”

Sunt sceptic și mă refutez! Da’ nu mă recuz nici de-al deavului!
Drept care, știind că (virgulă)
//„Conform ingenioasei propuneri a lui Barthes, singurul mijloc de a ieși dintr-o situație imposibilă este să o răstorni, și singurul mod practic de a învinge scepticismul este să-l instituționalizezi.”//,
am hotărît: o voi răsturna pe Răsturnica și voi instituționaliza în mine însumi acest porcedeu de ieșire, dar și de intrare. Că, altfel, degeaba o mai răstorn!

//„...în critică (virgulă) adevărul, precum Dumnezeu, nu există.”//

Deci, aci m-am cam blocat!
Să dichotomez:
1. În critică, adevărul nu există!
2. În critică, Dumnezeu nu există!

Deduc de-aci că, pardon de expresie, critica n-are niciun Dumnezeu! Nici tu adevăr, nici tu Tata Moșu. Atunci la ce mai folosește? La gargară.

Că taman ideea asta întărește și Barteșșșș ( o fi critic sau gnoseolog?):

„A face critică nu înseamnă a vorbi just în numele unor principii «adevarate»”!

Corect!
Nici Doamna criticistă nu vorbește decît întru prea-măritul nume al domniei sale hermenoide!

//„critica este un discurs despre un discurs,”//

Ala-bala-portocala!... ce vă spuneam! A vorbi, ca să nu taci. Pînă și ei recunosc.

//„...din moment ce critica nu este decât un metalimbaj, înseamnă că sarcina ei nu este deloc de a descoperi «adevaruri», ci numai «va-lidități”.//

Altfel spus, metalimba minciunește, spunînd c㠄va-lideaz㔠(ce-o mai fi și asta?!) Poate valizează. Sau valichidează, vandalizează. Sau se coafează.

//„Un limbaj în sine nu este adevarat sau fals, ci este sau nu este valid”//

Am înțeles: fiecare pasăre, pre metalimbajul ei piere!

//„Se înțelege astfel mai bine de ce ,,criticul se bucură de o libertate absolută față de obiectul său"...//,

...adică omu e liber s-o ia pe arături și oricît ai striga la el c㠄băi nene, poteca e p-acilea”! - el una știe, una face: bate cîmpii!

//„orice critică poate explica orice obiect"//

Desigur: orice blogodoreală poate trata atît semantica tocanei de ciuciuleți, cît și hermeneutica guliei, în tratamentul gripei de primăvară. Cu aceeași nonșalanță. Nu importă despre ce și cum vorbește.

Dar, iată, coborîm oleacă mai la vale, pe firul nesmintitei argumentații și ne pomenim în plină noapte a minții.

Citez:
//„ Devine limpede acum ce voiam să spun atunci când scriam ca solutia lui Barthes este de a învinge scepticismul “instituționându-l". Într-adevar, scepticismul nu poate fi definit decât în raport cu căutarea adevărului; iar despre adevăr (exceptând domeniul Credinței), se spune foarte bine ca este “obiectiv", ceea ce implică concordanța lui cu un obiect.”//

E limpede, ca ochiu mamarii!
Păi, neică, dacă, precum ziceai mai sus, „În critică, adevărul nu există!”, atunci vii și mă răstorni iar și-mi zici:

//„Suprimați relația externă dintre un sistem conceptual și obiectul său ; înlocuiți-o cu rigurozitatea condițiilor interne de coerență; substituiți adecvării înlănțuirea ideilor, iar adevărului validitatea: veți tăia astfel craca de sub picioarele scepticului.”//

Te pui cu Barteșșș ăsta! El răstoarnă.
Suprimați adevărul, dă-l dreacu, tăiați crăcile dă supt toți fraierii care se uită chiorîș la papagalii de critici, și ați rezolvat porblema.

Da’ să-i lăsăm pe inteligenții ăștia și să trecem al sapiențiile Doamnei, că e ceva dă nu să poate.
Ian auziți colea:

//„Momentul ontologic numenal, sincretic textului, reverberând etic, atinge zona „ă” Ca un mare, neechivoc „unde” tranzitivitatea „este”!//

Am rămas bumbé, ca un mare „neechivoc”, ca „o noapte trează (...) afazică zonei „ă”ăăăăă!...
Ca un moment ontologic numenal care este.

Și asta, fincăci:

//„Deoarece o mare necunoscută poate exprima impresia anteriorității cognoscibile intrinsec, disparat, operațional, apoftegmatic, rațional.”//

Pam, pam!
Stați să-nghit, că mi s-o tăiet răsuflarea!
Oh, oh, inimă, oh, nu mai poci, căci>

//„rațional există judecata ubicuă, decelabilă efectiv ca alternativă telurică atavică, Să asculți cum umbra poate reinventa imaginativ virtualul invers reprezintă eroarea lacunară a valorizării artistice la orice afirmație relevantă estetic auctorial.”//

Da, dar mă liștinesc, finalmente, căci:

//„Uneori, numai unitatea intrinsecă are urme teoretice ori relativ didactice, expresie peremptorie, elitistă. Emanația unui rapel organizat pentru evaluarea exclusivă anticipată.”//

Iuhuu! Acuș chiar simt că plutesc! Și o să emanez un rapel organizat, de-o să stîrnesc în jur o evaluare exclusivă anticipată, că n-o să se mai vază om cu persoană!
 
Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-08 22:20:05
         
 
  "Însă nicio problemă. Vă voi lămuri pas cu pas. Atâta doar: beeep! Și vin!"
(doamna Elena Stefan catre domnul Corneliu Traian Atanasiu)

Doamna Elena,
Dumneavoastra va imaginati in ce incurcatura il puneti pe domnul Corneliu daca veniti la un bip pe care domnia sa l-a facut din greseala?!
Eu pentru a inlatura posibilitatea aparitiei unor astfel de situatii pline de incertitudini am comunicat partilor interesate ca nu voi veni decat la la un bip repetat, adica la un bip-bip!
 
Postat de catre Dumitru Cioaca la data de 2013-02-08 21:37:18
         
 
  așteptările privind teoria finalității (unui text seînțelege)exprimă o construcție secundară despre cum etc.

privind conținutul facultativ creației. Alte puncte: conținutul semantic, ideatic, semnificativ, de fond, de formă, etc. Unele sunt facultative altele sunt obligatorii.

Este lămuritor? Însă cred că o să cădem într-un explicativism exagerat. Textul, în ansamblu, are o claritate și o coerență, în opinia mea impecabile.

Însă nicio problemă. Vă voi lămuri pas cu pas. Atâta doar: beeep! Și vin!
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-08 21:02:57
         
 
  scuze pentru este o, citiți:

credeți exprimă spiritul vorbitorilor nativi de română?

 
Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-02-08 19:41:54
         
 
  Tks.

Așa-ți îmbogățești vocabularul. Va să zică:
ADAPTÍV, -Ă adj. adaptativ. (< germ. adaptiv). Cum Dumnezeu l-ați găsit pe ăsta, ați răsfoit dicționarul invers?

Dar aici:

Așteptările teleologice
exprimă o construcție colaterală
despre cum
nu trebuie înțeles spiritul

credeți că este o exprimă spiritul vorbitorilor nativi de română?

Și aici:

privind conținutul,
din punctul supletiv creației.


îmi puteți spune, privind conținutul, și alte puncte ale creației, în afara celui supletiv.

Cu mulțumiri anticipate.

 
Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-02-08 19:38:00
         
 
  adaptiv, doamnă Atanasiu. Adaptiv! Ce-i așa nefiresc? Adică având capacitate de adaptare.

ADAPTÍV, -Ă adj. (Rar) Care se poate adapta; de adaptabilitate. [Cf. fr. adaptif].

http://dexonline.ro/definitie/adaptiv
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-08 19:25:17
         
 
  Domnule Elena, nu sînteți deloc dornic să vă înțelegem. O să o iau pe cuvinte:

adaptiv este doar un typo?
ați vrut să scrieți adoptviv?
sau adaptativ?
sau este încă un cuvînt pe care-l adăugați permisivei limbi române?

Fiți, vă rog, milostiv cu lectorii neștiutori.


 
Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-02-08 19:18:04
         
 
  Mania persecuției.

La școală am învățat că ceea ce știi foarte bine, nu doar ca un papagal, poți exprima și cu alte cuvinte. Vă pot ruga respectuos, și cred că sînt în asentimentul colegilor de site, să rescrieți fragmentul, care sper că vă aparține și pe care l-am scris mai jos, cu alte cuvinte. Cu riscul de a-l vulgariza pentru noi, vulgul. Asta în cazul în care nu este un text oracular intraductibil.

 
Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-02-08 19:12:32
         
 
  omniscieni- omniscienți
idioații - idioții
lecturăi-lecturării
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-08 19:07:57
         
 
  Mania persecuției? Haida de! Cine să aibă mania persecuției aici? Domnia voastră? Păstoresc acest site de aproape 10 ani. Și cu cât mă afund în adâncurile lui cu atât sunt mai bucuros de valoarea multora dintre textele care au fost postate aici. Cu multă generozitate am scris sute de comentarii. Din care mulți vor fi învațat. Sigur sunt și alții, omniscieni, cărora comentariile mele le produc un fel de "indigestii olfactive". Firesc. Numai idioații au pretenția unanimității. Un singur membru dacă rezonează la un text și este suficient. Realitatea arată însă că au fost mulți. Care s-au exprimat chiar în dezbaterile din subsolul textelor comentate. Unii au simțit nevoia să o facă și pe e-mail. Mă uit acum, la mulți ani distanță de când unele comentarii au fost scrise. Își păstrează prospețimea și actualitatea. Și, chiar văd că, pentru unii, prezintă încă interes. Fapt ce mă bucură.

Am recitit textul de mai sus. Este unul dintre cele mai bune pe care le-am postat până acum. Dacă nu cel mai bun.

Cât privește traducerea propusă, nu știu patagoneza. Iar în română este inteligibil. Pentru cine vrea să facă un mic efort. Însă inteligibilitatea nu este de sine stătătoare ci în contextul lecturăii și înțelegerii textului de bază!

Vivat TUS. Tandemul Umbrelor Subțiri!
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-08 19:00:28
         
 
  Mania persecuției.

La școală am învățat că ceea ce știi foarte bine, nu doar ca un papagal, poți exprima și cu alte cuvinte. Vă pot ruga respectuos, și cred că sînt în asentimentul colegilor de site, să rescrieți fragmentul, care sper că vă aparține și pe care l-am scris mai jos, cu alte cuvinte. Cu riscul de a-l vulgariza pentru noi, vulgul. Asta în cazul în care nu este un text oracular intraductibil.

 
Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-02-08 18:35:18
         
 
  Iată, tandemul umbrelor subțiri în plin proces de construcție și reconstrucție. Este important și studiul de caz însă, probabil, textul, adică fondul v-a dezarmat. Nu ați mai avut ce spune! Vedeți domnule coleg ce înseamnă un text critic adevărat? Nu unul impresionist, primitivist ori făcut fără bună credință. Așa de dragul frondei ori ca urmare a unui reflex pavlovian de a vedea roșu în fața ochilor când întâlniți numele unui autor care vă produce idiosicrasie ori când întâlniți un text bun. Ori chiar foarte bun! Declanșați aria calomniei, tehnica diversiunii, ori melajați planurile.  
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-08 17:47:50
         
 
  Așteptările teleologice
exprimă o construcție colaterală
despre cum nu trebuie înțeles spiritul
cu puterea deducției diacronice
privind conținutul,
din punctul supletiv creației.
Paradigma literară valorizează ușor
adaptiv
determinantul poetic existențial.

Curat murdar, coane Fănică. Aștept traducerea în patagoneză. Textul ăsta nu merge decît în analele universității Spiru Haret.

 
Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-02-08 17:35:16
         
 
  Nu pot să cred! O asemenea apreciere -ce spun eu apreciere?- laudă de-a binelea, nu speram nici în cele mai optimiste visuri ale mele! Adică, chiar vă place sintagma, "totalitate detotalizată"? O încântare, ce mai!  
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-08 14:44:37
         
 
  Doamna,
Am 'nțicușă treabă.
Adecă am "tandemu" în trafic.
Da' poate, mai tîrziu, îi dau drumu-n tarlaua cu "totalitateta deztotalizată"! (ptiu! drace... cît pe ce să-mi sară planetara dîn axon!)
Asta-i capodopera capodoperetelor, ce mai!
Quintesența celo enșpe esențe!
Sunt siderat!
 
Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-08 12:32:31
         
 
  Doamna,
Matale faci mișto dă matale?!
Ca să ne lămurim.
 
Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-08 12:28:26
         
 
  Tandemul umbrelor subțiri este așteptat cu punctul de vedere oficial. Ce spun eu oficial? Planetar de-a binelea. Ori universal sau chiar galactic. Dar mai bine metagalactic!  
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-08 11:38:00
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE