PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Şi îngerii mor (6) Text postat de Vasile Hurmuzache Pe nesimţite, dorul de trupul ei devenea legea fundamentală care încerca să guverneze babilonul tuturor celorlalte gânduri din creierul meu încins de febră..Uitasem starea precară a sănătăţii mele, timiditatea şi ruşinea, circumstanţele speciale datorită cărora mă aflam în această casă, nu-mi mai păsa că în camera alăturată se aflau părinţii ei, în aceste clipe eu – cel căruia îi este milă să strivească pănă şi o muscă obraznică – aş fi în stare să ucid fără pic de milă pe oricine ar încerca să se interpună între noi. Ghicindu-mi parcă gândurile, ea deschisese ochii şi mă privea într-un mod tare ciudat, duios şi interogator în acelaşi timp. I-am zâmbit încurajator, plimbându-mi lent privirile de-a lungul trupului ei, făcând grimase acre la întâlnirea cu poalele transparentei sale cămăşi de noapte. Mi-a zâmbit complice, sfidător chiar, îndreptându-se apoi cu unduiri de felină spre oglindă. Se aseză în aşa fel încât să nu stânjenească proiecţia trupurilor noastre în apele limpezi ale oglinzii. Cu mişcări lente, parcă filmate cu încetinitorul, şi-a scos cămaşa de noapte, privindu-şi trupul ca pe ceva complet străin, ca pe o povară pe care nu o mai putea duce singură, ca pe un bun dobândit fără voie şi aducător de nenorociri.. Am făcut o figură atât de caraghioasă –ochii parcă îmi ieşiseră din orbite, voind să se apropie fizic de frontierele minunii – încât, văzându-mi-o în oglindă, am pufnit în râs. Nu se sinchisise de râsul meu.. Născocise un mod inedit de a mă provoca: deoarece chipurile noastre se reflectau în întregime în apele oglinzii şi nimic nu stânjenea aceste proiecţii, m-a obligat să particip, ca martor şi erou totodată, la cel mai frumos şi nevinovat joc de dragoste: două năluci vii iubindu-se într-o oglindă… Ceea ce nu îndrăznisem să fac atunci când o avusesem cu adevărat în braţe, făceam cu prisosinţă acum. Îi sărutam gura şi ochii, coboram fremătând între sânii obraznici răzvrătiţi către cer, apoi mai jos, pe pântecul catifelat ca botişorul unui pui de căprioară, coborând mai departe şi insinuîndu-mi gura pe coapsele strălucitor de albe, continuînd această tulburătoare rătăcire până în vârfurile degetelor picioarelor. Şi urcam din nou, pe toboganul închipuirii, cutreierîndu-i cu mâinile şi gura diafanele taine… iar trupul ei se abandonase cu desăvârşire jocului, unduindu-se ca apele unui lac poleit cu nuferi, asediat de razele lunii… În timp ce mă oprisem şi o contemplam cu admiraţie, ea preluase iniţiativa. Se oprise cu degetele – în aburii oglinzii – pe nasturele de sus al bluzei mele de pijama, mimând că-l descheie. Văzând că stăruie, mi-am descheiat cu adevărat nasturele. Zâmbind satisfăcută că urmez docil regulile nerostite ale acestui joc, ea continua să-mi descheie şi ceilalţi nasturi ai bluzei, mimând apoi că mi-o scoate. Jocul mă captiva, am azvârlit cât colo bluza, ,,M-a strâns în braţe” strivindu-şi sânii de pieptul meu iar gura, după ce îmi potopise faţa de sărutări, poposise pe ceafă într-o suavă rătăcire, urcând apoi cu viteză de melc şi muşcăndu-mi abia perceptibil lobii urechilor. Deşi totul se întâmpla numai în nebunia oglinzii, la distanţă de patul meu, simţeam învăluindu-mă aevea dogoarea trupului ei încins, percepeam la modul fizic urmele gurii ei, şi pot să jur că în urechi îmi răsuna clar clinchetul vesel al clopoţelului de sărbătoare al inimii ei.! Jocul nu mai putea dura prea mult, oglinda începuse să se opacizeze, aburită fiind de apropierea trupului ce incendiase la propriu aerul din jur. Eram descumpănit. Simţurile mă îndemnau să alerg către ea, să o salt în braţe şi să o duc să o răstignesc în pat însă deasupra simţurilor plutea o altă fiinţă, nevăzută dar atotputernică, care îmi poruncea să nu iau nicio iniţiativă, să las totul la voia hazardului. Fără să-mi dau seama, după lunga tăcere ce parcă îmi sigilase gura, m-am pomenit şoptindu-i cu evlavie numele. Eu, ateul convins, şopteam o nesfârşită rugăciune în faţa acestei icoane goale, şi fiecare cuvânt al acestei rugăciuni păgâne era numele ei. Abia acum înţelegeam ce înseamnă reducerea lumii la o singură fiinţă. În oglindă, jocul continua. Patina de abur sporea şi mai mult taina şi insolitul acestei întâmplări. Mâinile ei se obrăzniciseră, îmi masau cu gesturi mici şi repezi muşchii picioarelor. Iar gura ei continua să surâdă enigmatic, asemeni unui boboc de trandafir ce sub sărutul soarelui, în zorii unei zile unice, îşi desface petalele ca pe nişte aripi neîngăduite zborului, dezvăluind lumii inefabila taină cifrată în grăunţele de polen, chemând la jaf şi risipă de veşnicie fluturii, misterioşii şi fragilii cavaleri ai efemerului… Anticipasem ceea ce va urma. Şi imploram, în gând, oglinda, ca pe o fiinţă vie, să nu se opacizeze de tot, să îngăduie desfăşurarea pînă la capăt a jocului. Mâinile ei plecaseră în jos, de-a lungul picioarelor, iar apoi se întorseseră fierbinţi înapoi. Şovăiră câteva clipe pe coapse, apoi lunecară hotărâte pe pântec, despărţindu-se şi întâlnindu-se cu vârfurile degetelor, ostentativ, pe nasturele de sus al pantalonului meu de pijama. N-am mai avut răbdare să aştept continuarea şi am dezbrăcat, la modul real, cu repeziciune, pantalonul.. Văzându-mă rămas numai în chilot, am roşit până în vârful urechilor. Iar când mâinile ei au încercat să lunece în jos, am pus instinctiv, mâinile. Şi am închis ochii. Mă apucase deodată o ruşine fără margini. Şi mi-era ciudă că nu mi-o puteam explica; în faţa Crinei, nu mă jenasem niciodată, dimpotrivă, îmi făcea plăcere să mă las dezbrăcat de ea. Iar cea care închidea întotdeauna ochii era ea. - Deschide ochii! Vocea ei era indignată şi poruncitoare, şi m-am supus. - Domnule nu-ştiu-cum- te cheamă, lăsând deoparte toate prejudecăţile, ai acceptat acest joc care este mai mult decât un simplu joc. Nu ştiu ce gânduri îţi umblă prin minte, dar încearcă să crezi că nu ai de a face cu o târfă. Încearcă să crezi că până în această noapte nu am permis nici unui băiat să mă sărute. Iar goală nu m-a mai văzut nici măcar mama încă de pe vremea când am luat ultima vacanţă de la grădiniţă. Contrar tuturor aparenţelor, numai că nu intru în pământ de ruşine că stau goală în faţa ta! Am încercat să încropesc o scuză dar mi-a ieşit o bolboroseală de neânţeles. Şi m-a podidit din nou un violent acces de tuse. Am văzut-o ca prin vis îndreptându se spre comutatorul electric şi stingând lumina. A venit apoi cu paşi leneşi spre pat, învăluită de razele lunii într-o mantie de raze şi mister. Părea o nimfă ce plutea spre mine cu tot cu mitul ei spre a-şi jertfi nemurirea pe altarul unui pat banal. Nu ştiam dacă aveam dreptul moral de a-i accepta jertfa. Dar credeam în acele clipe că Dumnezeu întredeschidea anume pentru mine poarta raiului… şi asta îmi era prea destul. ………………………………………………………………………………………………… Gestul Andradei mă tulbura fără măsură, trupul ei încins, mirosind înebunitor a salcie crudă, dulce amărui, strâns lipit de trupul meu încins de febră şi patimă, devenise o nesperată comoară ce mi se oferea cu ostentaţie şi pe care o râvneam dar de care îmi era în acelaşi timp teamă. Eram în postura unui prinţ din poveştile copilăriei: în rătăcirea lui pe celălalt tărâm ajunsese într-o pădure cu copaci de aur, presărată cu pietre preţioase. Iar o inscripţie avertiza: ,, Cine va lua, se va căi. Cine nu va lua, iarăşi se va căi.” Şi prinţul a luat. Şi a avut multe de pătimit. Eu voiam să o am dar nu să şi trebuiască să mă căiesc mai târziu pentru aceasta. În prima clipă am crezut că am găsit o cale de mijloc: să aranjez de aşa manieră lucrurile încât să obţin o minimă amânare, timp în care să reflectez limpede la toate aspectele problemei. Îmi era la îndemână,(credibil), leşinul strategic. Dar am înţeles repede că aceasta înseamnă ,,Cine nu va lua, iarăşi se va căi’…Şi bucuria acelor clipe era umbrită şi de ezitarea mea între ispită şi teama de a nu mă face de ruşine. Aveam ceva experienţă, dar nu dusesem niciodată jocul dragostei până la capăt. În urma cu câteva luni mă împrietenisem cu Crina. Şi, în scurt timp, înafara preocupării de a-i fi pe plac nu mă mai interesa nimic. Era o frumoasă, dar nu frumuseţea ei mă atrăsese ci zvonul care circula printre colegi şi prieteni că era ,,una din aia care după o îngheţată şi un suc se simte întotdeauna şi faţă de oricine datoare să se îmbolnăvească de dor şi să cadă la pat… Prima parte a zvonului se adeverise foarte repede şi în cazul meu, iar cea de a doua parte se petrecea mai ales în minţile celor care îl purtau de colo până colo. Căzusem foarte repede la pat,( îmi povestise cu nonşalanţă că îi face o plăcere deosebită să dezbrace ea băieţii), dar dincolo de sărutări fals pătimaşe şi mângâieri neruşinate nu am mai obţinut nimic. Ba, mint, am mai obţinut de la ea, în centimetri, diferenţele exacte dintre a mea şi ale unora dintre colegii şi prietenii noştri; în ambele ipostaze… Deşi în cursul celor câteva luni de zile fuseserăm de nenumărate ori împreună, goi puşcă în acelaşi pat, nu am putut să o conving niciodată ,,să mă facă mişto” – cum se exprimau şmecheraşii cu mustaţa de puf. Mă amâna mereu pentru ,,altădată”. Şi de fiecare dată mă despărţeam de ea cu simţurile răvăşite, posac şi irascibil. Începusem să învăţ pe sponci, nu mai eram atent nici măcar la clasă, făceam într-una planuri cum să o păcălesc să mă lase să dezleg taina trupului de femeie. Toate încercările mele eşuaseră, nici dovezile de dragoste, nici rugăminţile şi ameninţările nu o putuseră îndupleca. Dupa fiecare întâlnire plecam năuc, şi adeseori rătăceam ore în şir fără noimă, bolnav de ceea ce mângâierile ei răscoleau în mine. Norocul meu era acela că venea uneori în vis şi mi se dăruia fără nici o împotrivire… Primele visuri mă bucuraseră, le savurasem ca pe portocalele din pomul sărbătorilor de iarnă, apoi, cu trecerea timpului, căpătaseră gust de mere pădureţe… Şi totuşi, în nopţile în care năluca era plecată să consoleze pe altcineva din numeroasa ei clientelă, eram morocănos şi trist. Prietenia mea cu Crina se sfârşise cu o pereche zdravănă de palme pe care i le aplicasem într-un moment de furie şi disperare. Experienţei mele erotice îi lipsea esenţialul, ceea ce se întampla în vis,( chiar dacă uneori eram nevoit în final să-mi schimb pijamaua si să fac baie în toiul nopţii), era un fel de surogat alterat, o searbădă bucurie a inconştienţei, beţie cu apă de ploaie. După mine urmase la rând prietenul meu Tibi, care a păţit la fel. Susţine că iar fi spus ea că noi eram încă nişte bieţi copii neştiutori, să avem răbdare, să mai creştem, să ne mai crească… Iar cu câteva zile înainte de a ajunge la spital aflasem de la Cristi, un prieten mai în vârstă care abia se lăsase la vatră,(liberase cu trei luni peste termen deoarece fuseseră reţinuţi samavolnic să-şi perfecţioneze pregătirea de luptă la …muncile agricole de toamnă!), că el ,,o făcuse” pe Crina… Şi mi-a povestit cu lux de amănunte în ce fel, cu dese trimiteri la un film XXL pe care îl vizionaserăm înainte de plecarea lui în armată, film care numai că a lipsit să-mi întoarcă stomacul pe dos. În schimb, buzunarele mi le întorsese; individul care deţinea aparatul ne pretinsese şi primise de la fiecare din cele aproximativ douăzeci de persoane înghesuite într-o cameră minusculă, câte o sută de lei.. Şi mi-a mai spus Cristi, râzând, că şi după această aventură tot fecioară o lăsase… De la ceilalţi prieteni ai mei, mai ales de la cei mai în vârstă,(dar toţi, fără deosebire de vârstă, se pretindeau sultani cu haremuri înfloritoare la activ), auzeam mereu că pentru a jefui seifurile în care îşi ţin fetele ascunsă fecioria sunt necesare ,,instrumente” de oţel şi o tehnică pe care numai ei o cunoşteau. Nu-i luasem niciodată în serios, dar ceva-ceva tot rămăsese. …Acum Andrada era lângă mine, jinduiam la fruct oprit, dar în faţa unicităţii momentului eram timorat, copleşit de spaima că nu voi face fată; deşi, în acele clipe eram pe deplin bărbat. Şi, culmea, mă apucase o foame teribilă. În loc să răspund mângâierilor ei tandre şi să-i spun cuvinte frumoase, aşa cum le simţea inima mea, m-am trezit scâncind că îmi este foame… A tresărit uşor, lunecând din pat apoi ca o umbră şi îndreptându-se către fereastră. În semiîntunericul încăperii nu mai era goală, luna o îmbrăcase în mantie regală. Dacă până atunci o acuzasem în gând de vulgaritate, în acele clipe am jurat că nu există haină mai nobilă pentru o fată frumoasă decât nuditatea ei înălţată pe piedestalul razelor lunii… Se oprise cu faţa aproape lipită de geam, nemişcată, pierdută ca o oază în mijlocul deşertului, privind infernul alb din stradă, ori, cine ştie, vre-o tainică potecă din împărăţia sufletului ei. Iar când se hotărî să vorbească, cuvintele ei alunecară prin aerul încăperii repezi şi silenţioase, ca nişte patine înaripate, pe luciul de oglindă al unui patinoar artificial creat şi involuntar întreţinut. - Dragul meu, te rog să mă ierţi că pentru câteva clipe mi-am permis să uit starea precară în care te afli. Nu mi-am pierdut capul, cum facil ai putea presupune, ci mi-am permis să-mi închipui că suprema ta dorinţă este cu totul alta decât aceea de a plăti tribut stomacului. Acum îmi dau seama că am greşit, nu poţi să fii bărbat aşa cum trebuie să fii în această noapte pe care vreau să o luminăm arzând împreună, sleit de febră şi rupt de foame. Mă bucur mult de tot că îţi este foame, parcă îmi este şi mie un pic. Aduc imediat ceva, sper să-ţi placă. Până să apuc să-i răspund ceva îşi îmbrăcase deja cămaşa de noapte şi ieşise din dormitor.. M-a surprins faptul că îşi pusese sutienul şi chilotul, infirmând astfel afirmaţiile pe care tocmai le făcuse. Probabil că derutată de purtarea mea contradictorie, de lipsa mea de curaj şi fermitate până şi în clipele în care încercase ostentativ să mi se dăruiască luase hotărârea să amâne pentru mai târziu ori, poate, pentru niciodată. Ofensată în orgoliul ei de femeie şi obosită şi plictisită de pasivitatea mea, poate hotărâse să se culce în altă cameră. Poate că nici dimineaţa, la despărţire, nu va mai voi să se arate… Torturat de aceste gânduri, clipele care trecuseră până la întoarcerea ei se dilataseră la dimensiuni fantastice, parcă trecuse o veşnicie îndoliată.. În clipa în care am văzut-o intrând am oftat uşurat, atât de puternic încât a rămas, surprinsă, în loc. - Ţi-e rău? - Nu, Andrada, mi-e bine. Atât de bine încât nu-mi mai este deloc foame. În schimb, mi-e sete, mor de sete… Şi dacă în această casă este cineva fumător, adu-mi, te rog, o ţigară. - Dragă…Nu vrei să-mi spui cum te cheamă? Nici măcar acum? - Ba da, acum trebuie să ştii totul despre mine Tot ceea ce vrei să ştii… Mă cheamă… - Stai, nu-mi spune cum te cheamă. Numele tău şi-a luat zborul şi de pe buzele altor fete, l-au îngânat şoptit ori gâfâind în supremele voastre clipe de fericire, ori, poate, au aruncat asupra lui anatema în clipele de disperare. Nu vreau să te împart cu nimeni nici măcar în gând, nici măcar în vis, vreau să fii începutul meu de lume… Îmi dai voie să te ,,botez’ eu? - Fireşte, şi indiferent ce nume îmi vei alege îl voi primi şi purta întreaga viaţă ca pe cel mai frumos dar pe care l-am primit cândva. - Bine, te vei numi… Val! E frumos, nu? Îţi place? - Desigur… este mai mult decât frumos, nici nu poţi bănui măcar câtor adevăruri le-ai dat numele cel mai potrivit cu putinţă. - Mă bucur că-ţi place. Dacă vrei, poţi să mă ,,botezi” şi tu cu numele care ţi se va pare ţie cel mai frumos şi mai adevărat. - Mulţumesc, voi uza de acest drept. Te vei numi… Andrada! - Eşti… foarte drăguţ. Şi generos. Din inflexiunile calde, muzicale, ale vocii, strălucirea intensă a ochilor şi îmbujorarea bruscă a feţei am înţeles că acest compliment o unsese la inimă. De fapt, nu era un compliment, datorită faptului că-l purta ea acest nume devenise pentru mine cel mai frumos şi adevărat nume purtat de cineva pe această planetă. Şi ce frumos se exprimase: ,,vreau să fii începutul meu de lume”… Oare meritam atâta încredere? Ce o determina să reducă Totul la umila mea fiinţă? Alegerea ei mă flata cu atât mai mult cu cât eram conştient că nu sunt un băiat prea fotogenic… Mi se părea că bătrânul ceas de perete nu măsura curgerea implacabilă a timpului spre înapoi, fiecare bătaie a pendulei lumina încă una din nebănuitele trepte ale scării de diamante şi borangic a dorului, fiecare clipă se adăuga pe sine punţii misterioase ce se zămislea fără încetare între noi, vedeam aevea ieşind din ceas albi cai înaripaţi ce galopau nechezând sălbatic prin aerul încăperii, săltându-ne împreună cu ea pe tărâmul basmului fără de sfârşit al iubirii. Timpul nu mai era universal, coordonatele lui rigide se pulverizaseră într-o dulce uitare, trăiam într-un timp al nostru şi numai al nostru, devenise de o fiinţă cu noi. Toate obiectele din încăpere îmbrăcaseră hainele unei noi personalităţi, parcă erau fiinţe vii care încremeniseră de multă vreme şi aşteptaseră răbdătoare clipele acestei minuni. În semiîntunericul încăperii,ochii păpuşilor străluceau nefiresc, se înţeleseseră cu razele lunii să ne amintească mereu că nu suntem singuri în ograda presupusei singurătăţi. Abia în acele clipe am observat că una dintre ele era îmbrăcată mireasă şi semăna uluitor cu Andrada. Dintr-un pur capriciu ori datorită cine ştie cărei orânduieli ascunse a lucrurilor, razele lunii poposeau pe ea numai după ce se scăldau în albul imaculat al zăpezii de pe o ramură subţire a bradului din dreptul ferestrei, care se legăna în viscol ca o uriaşă lumânare de nuntă împodobită cu mii de diamante. Datorită intermitenţei luminii de pe chipul ei, era un necontenit dans de umbre, părea cu adevărat vie, scrutând întunericul în aşteptarea nesperatului mire. Andrada încremenise în cadrul uşii larg deschise; uitasem câteva clipe de existenţa ei reală, furat de corabia gândurilor provocate de misterioasa metamorfoză a obiectelor din încăpere.. (Mi-a mărturisit mai târziu că rătăcise cu gândul pe aceleaşi poteci şi , în plus, privind aceeaşi păpuşa mireasă, îi venise ideea care făcuse mai apoi tot farmecul primei noastre nopţi de dragoste.) Strălucea acum într-un alt fel de frumuseîe, aşa o cunoşteam de când lumea… o iubisem în visurile mele şi o piedusem cândva numai pentru bucuria de a o regăsi neschimbată în lumea nesperatei realităţi. Îmi aminteam cu uimire că şi în vis prefera îmbrăcămintea transparentă, vaporoasă, de culorile cerului, aurului şi lunii, că trupul ei mirosea înnebunitor a salcie crudă, ca surâzând făcea în ambii obraji gropiţe adânci, atrăgătoare ca nişte izvoare ale tainei, că vea în frunte, exact în acelaşi loc, aluniţa pe care i-o sărutasem de mii de ori în vis. Bucuria mă inunda valuri-valuri, aveam lângă mine o făptură coborâtă dintr-o lume îndepărtată, ( şi apropiată, în acelaşi timp…), fiinţă întrupată aevea din credinţa mea neclintită în Frumosul Absolut, venind din înaltul unei lumi nemuritoare pe tărâmul pufului de păpădie numai şi numai pentru mine. Nu m-aş fi mirat deloc dacă, aidoma ca în vis, braţele i s-ar fi prefăcut în aripi albe , şi şi-ar fi luat zborul… Continua să stea încremenită, doar ochii neînchipuit de vii şi pătrunzători iscodeau micul nostru univers, luminându-se şi întunecându-se cu o candidă mirare, dând impresia că privirile ei pătrundeau dincolo de învelişul material al lucrurilor, dezvăluindu-le adevărata lor faţă. Deşi ţinea în mâini, în dreptul pântecului, tava cu gustări reci, uitase cu desăvârşire de aceasta. Numai trupul participa la această activitate prozaică, sufletul evadase şi căuta drumul către propria lui taină. Stătea pe pragul uşii deschise ca pe teritoriul neutru dintre frontierele unor lumi diametral opuse, conştientă fiind că primul pas pe care îl va face spre înainte îi va răpi o lume cunoscută şi-i va dărui o alta, dorită dar imprevizibilă în amănuntele desfăşurării ei şi de aceea oarecum temută. Iar pentru mine, între A fi şi A nu fi, sta uşa unui dormitor de fată… Admirându-i armonia desăvârşită a formelor şi seninătatea absolută a ochilor şi surâsului mă simţeam din ce în ce mai bine, mă desprindeam pe nesimţite de superficialitatea vizibilului, de lestul trupului, nemuritorul din mine se răzvrătise, spărsese temniţa ignoranţei şi prejudecăţilor, evadând către Marele Vis.. Boala devenise o amintire ce nu mai merita a fi păstrată, tăcerea devenise Cântec, aştepterea – drum înflorit, dorinţa – flacără purificatoare. Pluteam deasupra tuturor relelor, migrasem cu arme şi bagaje pe tărâmul celui de-al cincilea anotimp: Fericirea! M-am convins că în comparaţie cu frumuseţea, narcoticele sunt nişte biete surogate inofensive, că un singur strop de afecţiune pură fertilizează şi cel mai arid şi steril ogor al singurătăţii. Contrar tuturor aparenţelor, nu o adoram, nu o divinizam, pusesem cu luciditate între noi semnul egalităţii; eram două viori de lut simţitor vibrând simultan sub acelaşi arcuş străin, căutând să ne umplem de duhul aceluiaşi cântec; eram două scântei care aspiram la nimbul aceleiaşi stele, nutrind speranţa că ne vom polei viaţa cu nemărginire, gura cu adevăr, ochii cu lumină, sufletul cu frumuseţe; eram două jumătăţi simetrice ale unui cerc brâncuşian care chema către întreg, încercând să intrăm neînchipuit de tineri şi vii pe poarta sărutului… Şi fără a ne pune în prealabil de acord, evitam cu obstinaţie drumurile bătătorite, aveam credinţa de neclintit că trebuie să existe un drum numai şi numai pentru dragostea noastră. Datorită faptului că gerul din apartament concura cu succes frigul de afară şi că era sumar îmbrăcată, Andrada începuse să tremure vizibil şi, în ciuda eforturilor ei de a se stăpâni, farfurioarele începuseră să danseze pe tavă într-un ritm îndrăcit, parcă ţinea în braţe un ciudat şi primitiv instrument de percuţie scăpat de sub control. Părea în aparenta ei fragilitate un puf de păpădie gata să se desprindă de lujer, la cheremul vântului… Deşi doream să nu tulbur tăcerea care ne acoperise ca un pled de mătase şi să nu mai intervin în desfăşurarea acestui joc ale cărui reguli ( dacă într-adevăr se supunea unei sau unor reguli prestabilite) nu le cunoşteam, eram nevoit să o fac. Se expunea cu bunăştiinţă riscului unei îmbolnăviri grave numai pentru a restabili între noi semnul egalităţii şi a avea implicit posibilitatea de a fi pentru o vreme în mod fortuit împreună. Oricât mă flata acest gând, nu aveam dreptul să o las să-şi pericliteze sănătatea prin gestul ei de o superbă inconştienţă. Trebuia să-i arăt că eu cred în dragostea ei şi la rândul meu mă dăruiesc fără reserve. Cu o zi în urmă Andrada existase numai în vis, acum neliniştile ei arau în mine brazde adânci, semănând sub lupa fiecărui semn de întrebare seminţele unor răni viitoare…Spunea Papini( Kierkegard?) că ,, credinţa e risc.” Deci, fiind în primul rând sinceritate şi intuiţie, nu are nevoie de dovezi. E uşor să crezi evidenţei şi dovezilor, numai că asta nu se mai numeşte credinţă ci, cel mult, bunsimţ. Ştia şi ştiam acest lucru, dar la şaptesprezece ani cunoaşterea are încă nevoie de dovezi. Când i-am şoptit numele a tresărit aproape inperceptibil, ca oglinda unui lac atinsă de aripa unui lăstun. Apoi, zâmbidu-mi complice, împrăştiind cu mâna, din faţa ochilor, o imagine numai de ea văzută, veni cu paşi mărunţi şi repezi spre patul meu. - Val… iartă-mă,,, nu ştiu ce se întâmplă cu mine, nu mai ştiu cine sunt, nu mai pot să despart cu certitudine realitatea de vis. Au năvălit azi peste mine toate întrebările lumii şi mi-e teamă că nu ştiu să răspund nici măcar uneia dintre ele. Privesc zăpada şi , în loc să mă zgribulesc de frig ca altădată, mi-e atât de cald că îmi vine să arunc hainele de pe mine în faţa ta, fără pic de sfială, ca şi cum aş fi a ta de când lumea. Mi-au plăcut întotdeauna oamenii volubili, şi descopăr acum cu uimire că m-am îndrăgostit de tăcerea ta, tăcere ciudată în care aud prefirându-se acordurile unei orchestre misterioase… Mi-au făcut curte o mulţime de băieţi frumoşi şi inteligenţi şi i-am respins pe toţi. Oricât de elegant s-ar fi îmbrăcat, oricât de elevat mi-ar fi vorbit, oricât de tandri s-ar fi purtat, oricâte de multe atenţii mi-ar fi dăruit, îi vedeam frumoşi şi inteligenţi numai până în clipa în care încercau să mă sărute., În clipa aceea îmi deveneau deodată nesuferiţi, imaginaţia mea le născocea nenumărate defecte, vedeam coşuri acolo unde nu erau, dinţii lor albi ca neaua mi se năzărea că duhnesc a cocină, iar sub mângâierile lor timide mă ghemuiam în mine ca la atingerea unor şerpi veninoşi. Deşi mă străduiam să nu exteriorizez toate acestea, au băgat toţi de seamă şi au început să mă ocolească şi să-mi scoată tot felul de vorbe. Le dădeam apă la moara bârfei şi datorită faptului că aveam o prietenă, Crina, care faţa de mine făcea pe mironosiţa iar în realitate era o târfă de cea mai josnică speţă. Nici acum nu-mi vine să cred tot ceea ce se spune despre afacerile ei amoroase, nu vreau să cred că o fată de nici şaptesprezece ani împliniţi, frumoasă şi cu rezultate notabile la învăţătură, a putut coborî atat de jos pe scara degradării morale. Ştii… mi-e ruşine să-ţi spun… se spune ca ea practică relaţii sexuale din acelea… înţelegi tu. Am luat-o razna, altceva voiam să-ţi spun… Mi-e teamă că îţi voi povesti numai lucruri neesenţiale, că nu voi şti să mă integrez în orchestra tăcerii tale, că această noapte va curge pe lângă noi prea repede, că deşi suntem atât de tineri şi adevăraţi vom trece unul pe lângă altul ca nişte năluci, că zorii ne vor găsi mai străini ca în această clipă, că totul va rămâne doar ecoul unui vis trăit cu ochii deschişi… Nu ştiu încă prin ce te deosebeşti la superlativ de toţi ceilalţi dar în mod sigur posezi acel ceva ce-mi este atât de neclar încă dar fără de care, pentru mine, totul este un nonsens. Nu mă joc cu cuvintele mari, nu vreau să te flatez, vorbesc aşa cum îmi dictează în aceste clipe sufletul meu. Ştiu că modul în care m-am purtat până acum te-a surprins, nu pretind că ar fi trebuit să mă şi înţelegi, dar sper să nu fi tras concluzii definitive, acordă-mi în această noapte şansa de a mă clarifica prin tine pe mine însumi. Dacă vrei să mă dăruiesc ţie, o voi face, chiar şi în această clipă, dar te rog să nu mi-o ceri decât după ce vei înţelege pe deplin semnificaţiile acestui dar. Iartă-mă, ţie ţi-e rău, ţi-e foame, şi eu bat câmpii… Trage-te mai lânga perete, să încap şi eu lângă tine, mâncăm în pat, sper să-ţi placă… Cuvintele se ridicau de pe buzele ei ca dintr-un clopoţel de argint, numai aparent zglobii şi superficiale; alergându-se unele după altele prin aerul rece al odăii îşi sfâşiau îmbrăcămintea sonoră rânduindu-se numai în esenţa lor, fără greşeală, la porţile neliniştii mele, ca nişte privighetori la uşa umilă a Conservatorului… aşteptând nu răspunsuri ci răspunsul meu la întrebările ei pe care le-aş fi regăsit în mine, rumenirea lor pe vatra fierbinte a sângelui meu tânăr şi întoarcerea lor sub formă de mir pe rănile sufletulu ei de fecioară neprihănită. Din tot ceea ce îmi spusese, mă impresionaseră în mod deosebit două lucruri: felul în care rostise numele pe care mi-l dăruise – mă acoperise sub ,,Val” ca sub bolta unei catedrale, şi faptul că în inocenţa ei amestecase lucrurile, reieşind – contrar celor voite – că dragostea putea fi acceptată şi ca o afacere oarecare, de vreme ce fecioria putea fi scoasă la tarabă pe piaţa cuvintelor, ca o oarecare marfă. Şi era dispusă să mi-o ofere al naibii de gratuit. Marele ei noroc era acela că eu nu voiam nici pomană, nici să cumpăr, voiam să-i dăruiesc, dăruindu-mă… ( va urma ) Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   D-le Dragoş Tudose, în primul rând mulţumiri pentru lectură şi sugestii. Toate obiective. Vă reamintesc că aceste fragmente sunt extrase dintr-un roman scris cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, un roman în două volume, cu cîteva sute de pagini fiecare, în care nu am operat modificări. Ceea ce postez acum sunt doar fragmente din primul capitol al volumului întâi, intitulat ,, Prima noapte de dragoste”. Şi am ales să fac aceasta numai pentru că, înainte de venirea d-vs pe site, d-l Sorescu făcuse o propunere să scriem despre îngeri. Apoi, am citit cu cea mai mare plăcere când aţi postat ,,despre dragoste şi sex”. De aceea am ales fragmentele aşa cum le-aţi văzut. Ca orice roman care se respectă, are şi acesta, vă asigur, destule personaje, intrigă, actiune, suspans. Iar odată cu deteriorarea legăturilor dintre eroi, apare şi deteriorarea limbajului folosit, fără a coborî niciodată în vulgaritate. Nu mi-am propus să postez prea mult aici, Poate voi mai posta un fragment, două, din acest prim capitol şi numai pentru d-vs, un fragment, două., în alt registru. Probabil din volumul doi. Pentru a vă afla opinia. Cu stimă, V.H.   Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2013-02-08 16:48:15               Imi cer scuze, lipsesc nişte virgule în textul de mai jos.   Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-02-08 10:55:21               Domnule Hurmuzache, textul de mai sus chiar mi-a plăcut. În principiu nu-mi place genul ăsta de literatură, o consider siropoasă, feminină. Însă textul dvs vine cu un parfum vechi, din alt timp, care mie mi-a plăcut. Cred însă, dacă-mi daţi voie, că e nevoie de un contrapunct. Eu în această ideea am citit textul tot aşteptînd ca o anumită întoarcere (chiar răsturnare de stil) să se producă. Fără a cădea în facil şi ridicol, eu cred că o trecere, la un moment dat, într-un alt registru de scriitură ar putea face ca textul de mai sus să devină unul chiar valoros. Pe de altă parte, din punctul meu de vedere, nu o puteţi ţine la fel, în acest stil, timp de zeci, poate sute de pagini. Nu ştiu, poate vă gîndiţi la varianta asta.   Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-02-08 10:54:09	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE