PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Şi îngerii mor (5) Text postat de Vasile Hurmuzache Eram undeva în Munţii Apuseni, cu Crina şi un grup de prieteni. Soarele dogorea cumplit, mă încinsesem ca într-un cazan cu smoală topită. Voiam să mă dezbrac, dar careva dintre ei, nu-mi dădeam prea bine seama care,. mă ţinea, strâns, de mâini. Abia îmi târam picioarele pEram undeva în Munţii Apuseni, cu Crina şi un grup de prieteni. Soarele dogorea cumplit, mă încinsesem ca într-un cazan cu smoală topită. Voiam să mă dezbrac, dar careva dintre ei, nu-mi dădeam prea bine seama care, mă ţinea, strâns, de mâini. Abia îmi târam picioarele pe marginea unei prăpăstii. În hău strălucea oglinda tremurătoare a unui pârâu. Nu mai rezistam tentaţiei de a sări spre el, zadarnic încercau să-mi amăgească gura arsă de o cumplită sete cu câteva picături de apă leşioasă şi amară, dintr-un termos pe care nu-l puteam vedea.. Acum îi uram. Mai ales pe Crina. Doar îmi promisese că în această zi vom face în aşa fel încât să ne pierdem de ceilalţi. Şi dogoarea asta… Parcă Sărsăilă şi-a umflat foalele şi suflă printr-o grămadă de jar direct în nările mele. Ce i-aş mai trage una între coarne! Tu sufli, Crina?! Ai înebunit? Şi voi? Ce aveţi de împărţit cu mine, de aţi tăbărât precum ciorile? Acum e mai bine… cade rouă… şi ar fi nemaipomenit dacă ar fi şi un pic de linişte… Şi mai duceţi-vă dracului, m-am săturat de ciorovăiala voastră interminabilă! - Poftim răsplată! Fă-ţi pomană cu Necuratul, că are el grijă… - Delirează, mamă, nu te supăra! - Deşteptul de taică-tu mi-a adus beleaua pe cap, şi s-a culcat. Că de, are omul sevici. De, eu parcă aş sta acasă degeaba…. Mi l-a adus pe nenorocit numai ca să îmi facă în ciudă. Dar s-a înşelat amarnic, eu nu sunt Societatea de Cruce Roşie Elveţiană, nici Mama-Răniţilor, şi nu am pic de chef să fac pe infirmiera. Mi-ajunge că l-am luat cu douăzeci de ani mai în vârstă decât mine şi mi-am îngropat tinereţea crescându-te pe tine, chipurile ,,nepoata” lui rămasă orfană. Cine ştie cu ce matracucă te-o fi făcut… * Nu ştiu dacă acest dialog a avut loc aevea ori l-a născocit febra. Atunci când am putut deschide în sfârşit ochii, uşa camerei în care mă aflam era închisă şi deasupra mea stătea uşor aplecată Andrada. Era îmbrăcată într-o sumară şi ultratransparentă cămaşă de noapte care mai mult îi sublinia farmecul formelor desăvârşite decât o îmbrăca. Nu avea nimic altceva pe dedesubt, era complet goală, semăna în goliciunea ei cu o zeiţă tocmai ieşită de sub dalta unui Praxiteles, din cea mai nobilă marmură de Carrara. Am închis foarte repede, strategig, ochii, ca nu cumva să-mi observe privirile care o şi dezbrăcaseră deja complet şi, ruşinându-se, să se îmbrace ori, şi mai de nedorit, să mă abandoneze pentru ceea ce mai rămăsese din această noapte singurătăţii. - Deschide ochii! tonul era imperativ, dar nu eram obligat să dau semne că aş fi auzit ceva. - Deschide, domnule, ochii. nu mai face pe deşteptul! Eşti într-adevăr bolnav, dar nu încerca să mă duci, eşti treaz şi lucid. Ţi-am văzut câteva clipe ochii deschişi: erau limpezi, plini de inteligenţă, scânteind de poftă. Nu îţi fie teamă, nu te voi părăsi şi nici nu mă voi îmbrăca. Te afli în camera mea, şi aşa umblu eu noaptea în această cameră. Şi nu înţeleg să-mi schimb obiceiurile doar pentru că te afli tu aici. Bănuiesc că ai mai văzut, ori chiar ţinut în braţe, măcar o fată goală. În ceea ce mă priveşte, nu am prejudecăţi, dar să nu-ţi faci iluzii: cum se va lumina de ziuă, te vom duce acasă, şi totul va rămâne un vis. Dacă te simţi în stare să mănânci ceva, spune-mi fără sfială. Şi pregăteşte-te pentru injecţie, am şterpelit câteva peniciline de la spital… Nu-mi venea să-mi cred urechilor… Şi nici să deschid ochii. Dacă eram încă în ceaţa inconştienţei? - Ori eşti un mare timid, ori eşti un prost care face pe deşteptul! Dacă nu deschizi imediat ochii, îţi schimb compresele, îţi fac injecţia şi-ţi voi ura odihnă plăcută, urmând să ne revedem mâine dimineaţă, în compania părinţilor mei, pentru a ne lua rămas bun. Alege! Încă nu-mi venea să-mi deschid ochii. Prea era de necrezut… - Număr până la trei… Unu! Se aplecase periculos de aproape, mirosea a salcie crudă… - Doi! Acum îmi îngropase faţa între sânii ei mici şi rotunzi, pietroşi şi obraznici. Nu ştiu de unde mi-a venit în minte ideia că unica unitate de măsură a Misterului este distanţa dintre sânii femeilor. Şi nu mai ştiam datorită cărei febre mă invadau valuri de căldură copleşitoare… - Trei! Abia acum am văzut că de la o distanţă de numai un fior mă priveau cu candoare cei mai frumoşi ochi pe care îi visasem vreodată. Ochi negri ca antracitul, mari, limpezi şi strălucitori, în apele cărora am văzut – vă jur! –oglindindu-şi aripile îngerul din mine. - Eşti, totuşi, un mare timid. Suficient de deştept pentru a nu mai face pe prostul dar prea naiv pentru a putea anticipa preţul acestei naivităţi… Nu mă privi ca un sfinx ramolit, încearcă să-ţi aminteşti că eşti un bărbat tânăr… şi ai alături o fată la fel de tânără, şi frumoasă, nu? De ce taci? Nu poţi vorbi, nu vrei să vorbeşti, ori, ţi-am luat eu piuitul? Nu, nu puteam vorbi. Era atât de frumoasă încât îmi luase într-adevăr piuitul. Părul mătăsos, bogat, lăsat lung pe spate, strălucea cu reflexele aurului copertinei raiului.Albul tenului sugera liniştea păcii celei din urmă. Sprîncenele fin arcuite spre cer închipuiau semnele mirării primordiale în faţa desăvârşirii. Pleoapele umbroase şi genele lungi şi dese întruchipau porunca ,,Să se facă Lumină!”. Ochii – izvoare adânci din care ciutura sufletului scoate la lumină apă vie pentru toate durerile şi bucuriile lumii. Obrazul – petale moştenite de la primul trandafir sădit de Adam în ţărâna aripilor Evei. Nasul – o bijuterie pe care nici măcar sculptorii codului genetic nu ar fi putut-o realiza fără concursul nemijlocit al Marelui Creator. Iar gura – cea mai frumoasă minune pe care am văzut-o cândva, cea mai nobilă instituţie a începutului şi sfârşitului, palat de rubin şi surîs al zânei primăverii, tărâm al păsării măiastre şi al naufragiaţilor cântecului, punte de viscol şi ţărm de salvare al cocorilor locuiţi de S.O.S. Mai în jos nici nu am mai îndrăznit să mai privesc. Da, muţisem. Cu atâta frumuseţe omul se întâlneşte numai o dată în viaţă. Şi, indubitabil, că numai la o vârstă care se termină în … sprezece. Dar muţisem şi de nedumerire: nu puteam înţelege ce anume împingea această incredibilă frumuseţe să se poarte atât de vulgar. Da, domnişoară, pentru tine prefer să rămân mut. Sper să pot părăsi în zori această locuinţă şi vreau să plec purtând pe retină şi-n tainica ladă de zestre a sufletului meu imaginea unicului înger pe care l-am văzut aevea. Aş vorbi… dar mi-e teamă să nu aflu că eşti fondatoarea primei case de toleranţă înfiinţată în rai… Între timp ea se îndepărtase de canapeaua pe care mă aflam întins, unicul pat din încăpere, şi se oprise în faţa splendidei oglinzi veneţiene care domina peretele opus. L-am luat drept gest de narcisism. Şi aveam mâncărici pe limbă, să-i ard măcar câteva scatoalce verbale. Dacă aş fi deschis gura în acele clipe, primul cuvânt rostit ar fi fost ,,curvă”. Şi l-aş fi regretat în clipele imediat următoare, când am văzut în apele oglinzii că din ochii ei izvorau râuri de lacrimi. Nu mai înţelegeam nimic. Ofensasem orgoliul ei de fată neînchipuit de frumoasă refuzându-o la pat? Dar bine, eu intrasem în această casă într-un mod cu totul neobişnuit, abia ne cunoscusem, de fapt nici nu făcuserăm cunoştinţă – ea nu ştia încă numele meu, camera aceasta era lipită de dormitorul părinţilor săi, care ar fi putut intra în orice clipă… Şi nu în ultimul rând, de abia mă dezgheţasem şi eram pe muchia de cuţit a leşinului din cauza febrei care nu descreştea şi de foame. Ar fi trebuit să înţeleagă toate acestea, nu puteam accepta să mă fac în două moduri de ruşine… Ea continua să plângă. Un plâns la care, în aparenţă, participau numai ochii: neutru, alb, misterios, inexplicabil. Dar nu era o mască de carnaval. Seismul din profunzimile fiinţei sale refuza o altfel de exteriorizare. Eram tentat să asemui lacrimile ei cu roua. Însă am înţeles la timp că roua vine din orânduiala amorfă a lucrurilor iar lacrima este supraomeneasca putere de a exprima la modul perceptibil inexprimabilul. Văzusem nenumăraţi oameni plângând. Şi lacrimile lor nu mă impresionaseră niciodată. Mi-a repugnant până la sila fizică, întotdeauna, publicitatea lacrimei. Acum, însă, descopeream, de fapt mai mult intuiam, unica ei ipostază conciliabilă cu sine, lacrima ca lege fundamentală a convertirii profunzimii cântecului în eu radical de sine stătător. O priveam numai cu aparentă impasibilitate. Năvălise în mine o altă fiinţă, străină, primitivă şi pătimaşă, care incendia cu perseverenţă toate baricadele pe care eul meu gânditor le înălţase între trupurile noastre. Şarpele ispitei se strecurase pe nesimţite în sângele meu – care galopa prin artere ca un tânăr armăsar potcovit cu stele – cuibărindu-se provocator în sudul inimii. Răsuflarea lui sfidătoare, suprapusă pe ecoul acestui galop nebun, făcea să-mi vâjâie tâmplele. Iar sufletul – pe care abia acum mi-l descopeream cu adevărat – îngâna o rugăciune ciudată, o melodie asemeni celei pe care o înfloreşte un flaut prin care se preling tainic razele lunii. Descopeream în mine o altă faţă a lumii, ba chiar o altă lume, în care imposibilul devenea posibil, visul dezertase din temniţa somnului acaparându-mi realitatea până în pragul asfixierii. Nu mai era loc pentru nelinişte şi întrebări, prin ferestrele sângelui Universul se vedea întruchipat la superlativ într-un trup cu profil de vioară, mirosind a salcie crudă… Pentru prima oară mă simţeam bărbat pe deplin: bărbăţia se răzvrătise până dincolo de orice închipuire, mă simţeam în stare să dărâm munţii. Devenisem o ciudată alcătuire de jăratic şi tandreţe, dacă în acele clipe mi-ar fi trecut cineva peste frunte un arcuş aş fi vibrat ca o vioară de Cremona. Fusesem cucerit fără luptă de dreptul la fericire, sufletul hoinărea descătuşat către apogeul dumnezeirii sale. Camera devenise neâncăpătoare, patul prea strâmt, aerul insuficient, pielea – transpirată din abundenţă – devenise o cămaşă de forţă care ţinea prizonier un înger nebun. Nu mai puteam îndura. Nici nu mi-am dat seama când am sărit din pat şi am făcut primii paşi către ea. - Andrada, te rog să mă ierţi pentru comportarea mea neghioabă! Crede-mă, n-am vrut să te supăr! Ştii… - Taci! Nu profana această noapte unică rostind cine ştie ce banalităţi. Ceea ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla! Vorbea cu o anumită duritate în glas dar trăsăturile chipului i se îndulceau proporţional cu fiecare nou cuvânt rostit… Şi nu ştiu dacă mi se părea mie numai ori într-adevăr lacrimile ei, care continuau să izvorască cu dărnicie, iradiau acum o tainică lumină albastră… Înainte de a-mi vorbi din nou, chiar am surprins mijindu-i pe scoica gurii un timid răsărit de soare… - Te-am crezut un timid naiv, şi nu eşti. Sunt sigură că ţi-ai pus în muţenia cuminţeniei tale o mulţime de întrebări şi sunt la fel de sigură că m-ai catalogat drept târfă. Şi ai vrut să acţionezi în consecinţă. Dar sunt profund convinsă că nici stofă de escroc nu ai… Am încercat să protestez: - Andrada, ai dreptate numai în ceea ce priveşte prima parte a afirmaţiilor tale, eu… Nu mi-a îngăduit să termin ce aveam de spus. Şi nu prin a spune ceva. Privirile ei coborâseră şi fixau cu neruşinare o anumită zonă a pantalonului meu de pijama. Am roşit prosteşte până în vârful unghiilor şi am tăcut de parcă mi-aş fi înghiţit limba. Voisem să-i amintesc că ea insinuase, cu vulgaritate chiar, să-i dovedesc că nu sunt impotent. În clipele următoare, în timp ce eram cutremurat de un violent acces de tuse, m-am pomenit cu ea alături. Cu o mâna îmi răvăşea părul iar cealaltă o strecurase sub bluza mea de pijama, plimbându-o ca pe un şarpe catifelat şi fierbinte pe spatele meu. Ochii îi străluceau cu duioşie iar buzele, nefardate, dar roşii ca sîngele unui porumbel împuşcat în plin zbor, fremătau ca strunele unei harpe lovită de o rafală violentă de vânt. Sânii ei abia de îmi atingeau pieptul dar răvăşeau în adâncul fiinţei mele şi ultima scamă de raţiune. Voiam să-i spun ceva adevărat şi frumos dar gura nu-mi mai da ascultare. Dacă aş fi putut articula măcar un singur cuvânt, sunetele ar fi făcut explozie, incendiind aerul. Prin sângele meu galopa acum o herghelie de tineri mustangi dezlănţuiţi. O menghină nevăzută îmi încleşta tâmplele cu o forţă colosală iar urechile îmi vâjâiau ca o furtună năpustită prin orga de calcar a unui defileu îngust. În cuibul nepieritor al sufletului dorul îşi prinsese în umeri aripi de privighetoare şi repezea prin carnea trupului meu triluri incendiare. Ardeam de dorinţa de a o frânge în braţe, de a-i strivi buzele sub un potop de săruturi şi a-i sorbi nemărginirea… dar continuam să o privesc tâmp, într-o imobilitate de care eram conştient şi pe care mi-o condamnam dar din care nu puteam ieşi. Ea continua să-mi biciuiască simţurile cu mângâieri abia perceptibile, dar cu atât mai provocatoare. Vârfurile degetelor ei lungi şi fine abia de îmi atingeau pielea spatelui, dar fiecare atingere deschidea câte o breşă prin care eu cel adevărat evadam din temniţa cărnii. Îşi lipea trupul din ce în ce mai strâns de pieptul meu, sânii ei albi, pietroşi şi fierbinţi, fremătau ca aripile unui pescăruş deasupra mării învolburate. Închisese ochii, abandonându-se cu desăvârşire visului incredibil pe care îl trăiam atât de real amândoi. Chipul ei radia atâta frumuseţe şi lumină câtă nu îndrăznisem niciodată, nici în cele mai adânci visuri, să sper că poate exista aevea în această lume… Andrada era o minune, un monument al misterului, materializarea sublimului plutind deasupra a tot ce este omenesc. Nu ştiu de unde mi-a venit curajul să o sărut. Stângaci, dar cu toata patima flăcărilor din mine. Buzele îi miroseau toropitor a fragi daţi în pârgă. În prima clipă a părut surprinsă, uşor descumpănită, apoi dinţii ei de un alb imaculat, mici şi uniformi, începură să muşte cu sete, de parcă voia să mă devore… Abia în aceste clipe mâinile mele au îndrăznit să atingă minunea nepereche. Un asemenea desăvârşit profil de vioară nu putuse fi creat decât de Cel Înalt, într-o duminică a iubirii, în lutieria unei stele nepieritoare. Şi, cu siguranţă, Andrada a fost prototipul. Continuam să stăm în picioare, în mijlocul camerei, plini de duioşie şi tandreţe, arşi de dorinţă, strâns îmbrăţişaţi, ca doi locuitori aevea ai unui basm nemuritor pe al cărui tărâm de numai o cameră de fată o zână bună semănase seminţele fericirii. Găsiseră în noi ogor primitor şi fertil, dragostea încolţise şi răsărise fulgerător, crescuse nevăzută şi neînchipuit de frumos înflorise, mirosind înebunitor a salcie crudă… Amândoi respiram din ce în ce mai greu. Lumina închipuia din broboanele de sudoare care şiroiau pe fruntea şi obrajii Andradei torente de diamante, ispitindu-mi gura să le tâlhărească. Sub ploaia de săruturi se întâlniseră doi tâlhari la jaf de surâs, lacrimă şi sudoare. Tăceam ca nişte sfincşi. S-ar fi putut crede că în timp ce traversasem, fiecare în parte, deşertul singurătăţii strict personale, nişte hoţi ne-ar fi substituit din tolbele memoriei toate cuvintele frumoase şi adevărate, lăsându-ne numai cămila tăcerii. Dar nu acesta era adevărul. Ceea ce trăiam acum nu se putea exprima în cuvinte, plutea biruitor deasupra lor, deasupra Înţelesului. Cuvintele pot fi fotografii credincioase ale sentimentelor dar nu pot arăta lumii esenţialul: adevărata faţă a Inexprimabilului.Nu afirm că atunci mi-era atât de limpede acest fapt. Dar în mod sigur simţeam că dacă am fi încercat să vorbim vraja s-ar fi destrămat. Nu era prima fată pe care o ţineam aproape goală în braţe. Dar se se deosebea la superlativ de toate celelalte. Şi nu numai datorită frumuseţii ei ieşită din comun. Nu aş putea spune de ce, dar năvălise în mine convingerea că drama mea, datorită căreia încercasem să-mi găsesc sfârşitul şi nu mă alesesem decât cu această nenorocită de pneumonie, se pulverizase odată cu ultima lacrimă şi primul surâs al Andradei. Mult mai târziu am înţeles că în acea noapte ne-am pregătit – din prea multă dragoste – adevărata dramă a vieţii noastre. Uitasem de boală. Nici nu-mi păsa ca transpirasem din abundenţă – pijamalele arătau de parcă abia fuseseră scoase din maşina de spălat – şi nu băgasem de seamă că în încăpere – prin grija statului cu sărăcia multilateral dezvoltată – existau condiţiile propice căderii brumei. Dar boala nu uitase de mine. Mă ataca, din ce în ce mai insistentă, cu lungi rafale de tremurături, dinţii începuseră să-mi clănţăne ca o mitralieră pusă pe foc automat şi mă tatonau violente accese de tuse. Baricada pe care tinereţea şi dragostea o ridicaseră în calea ei nu mai putea rezista asaltului. Vrând-nevrând am fost nevoit să mă desprind din îmbrăţişarea Andradei şi să mă retrag cu paşi împleticiţi în fortăreaţa de buret, lână şi puf a patului. Ea rămăsese nemişcată, cu ochii închişi, voind să prelungească măcar în vis tărâmul pe care îl locuisem îmbrăţişaţi sub săruturi.Mâinile ei continuau să mângâie cu tandreţe spaţiul incandescent în care mă aflasem iar buzele ei murmurau şoapte misterioase. Pierduse noţiunea realului, se iubea cu aerul pe care îl respirasem… O priveam cu uimire, ceea ce înţelesesem devenea de neânţeles. ( va urma) Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE