FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Descoperind America
Text postat de Dragos Tudose
-Ești un obsedat sexual? m-a întrebat ea în timp ce sorbea grațios din ceașca de cafea.
Nu, eu nu cred că sunt. Mergeam pur și simplu, navigam prin mulțimea oamenilor de pe trotuar, încercam să nu mă scufund în masa aceea amorfă de oameni fără chip și fără identitate, pluteam fără țintă atunci cînd a apărut ea. Dar, oarecum are și ea dreptate, căci nu pe ea am văzut-o, adică nu întreagă, ci doar o parte, fundul ei mare a răsărit în fața mea, doar pe el l-am văzut. Se mișca, se legăna în fața mea, doar la cîțiva metri mai în față, îl vedeam din cînd în cînd, apoi era din nou ascuns de corpurile celorlalți. Urmăream legănarea fundului ei și mi se părea că e o caravelă. Nu știu de ce mi-a venit gîndul ăsta, dar apoi mi-am imaginat că sunt pe puntea Santa Mariei, iar în fața mea, zburînd peste valuri, e Pinta, mereu prima, cu vîntul din pupa. Îmi imaginam că sunt Columb, plutind pe marea imprevizibilă a oamenilor grăbiți ce umplu trotuarul, luminile vitrinelor, reclamele și zgomotul persistent al străzii, nimic nu mai contează, America e înainte, doar înainte, Pinta prima, apoi Santa Maria și, în urmă, nici nu se mai vede, ultima caravelă, Nina. Ne aventurăm în oceanul plin de pericole, traversăm o stradă, coborîm în pasaj, nici nu mai știu unde și de ce mergem, ce vreau să descopăr, America a fost sau nu descoperită, fundul ei care plutește înaintea mea, dispare acum în spatele unui val plin de spumă, se ridică pe coama altuia, așteptăm la semafor, traversăm o altă stradă, Santa Maria e mai mare, are aproape 100 de picioare, în timp ce Pinta, mai mică, mai puțin de 50 de picioare, e mai suplă, mai agilă, e mereu prima, ea va vedea întîi America. Suflu greu, mă strecor printre oameni, încerc să n-o pierd, lui Columb i s-a întîmplat, a crezut că Pinta s-a scufundat, așa cum a crezut că a descoperit America înaintea lui, dar apoi Pinta a reapărut, s-au regăsit-o, au continuat călătoria împreună. Așa mi s-a întîmplat și mie. Am pierdut-o. M-am oprit, în mijlocul valurilor, mă roteam, o căutam. Nu era ușor să te oprești, oceanul are curenți și vînturi puternice, trebuie să te hotărîști, nu poți rămîne pe loc mult timp, te rotești, te rotești, te scufunzi. Amețeam, în mijlocul valurilor, o căutam, nu puteam descoperi America fără ea. Căpitane, corabia se înclină periculos, luăm apă la bord, îmi spuneau mateloții. Apoi a apărut ea din nou și Santa Maria s-a ridicat deasupra valurilor.
-Mă cunoști de undeva, sau ești vreun ciudat? Hei, cu tine vorbesc.
Cu mine vorbea. Se oprise în fața mea, curenții și vînturile oceanului păreau să nu o afecteze. Am ridicat încet privirea, întîi șoldurile, apoi mijlocul, bustul, iar apoi fața. În realitate, lucrurile au fost cu mult mai simple, era îmbrăcată cu un palton verde, scurt dar destul de larg, așa că era destul de greu să împarți atît de clar zonele corpului ei. I-am privit fața, mica, încadrată de părul, cîrlionțat. Nu știam ce să spun, în general am problema asta, poate că sunt bolnav, nu știu, dar nu prea reușesc să comunic. Noroc că a vorbit tot ea:
-Ți-ai înghițit limba? Hei!
Își plimba palma micuță prin fața ochilor mei. Așa se face cînd celălalt și-a pierdut vederea. Nu același lucru se putea spune despre mine. Nu, fața în mod sigur nu era la fel de spectaculoasă. Era o față obișnuită. Nu era urîtă, dar nici deosebit de frumoasă. Nasul cîrn, obraznic, sprîncenele cam groase, aproape bărbătești. Obrajii bucălați sub ochii rotunzi,dar nu foarte expresivi. Urechile nu i le vedeam, acoperite de claia de păr negru.
-Mă mai studiezi mult? Vrei să mă și dezbrac, ca să mă vezi mai bine?
Era ironică, vorbele ei trebuiau să fie mușcătoare, dar avea o voce prea caldă, prea moale care nu se asorta cu sarcasmul vorbelor. S-a întors pe călcîie și m-a lăsat singur în mijlocul valurilor. O priveam îndepărtîndu-se, devenea din nou Pinta, caravela ce deschide calea descoperirii, zbura peste valuri, aproape că nu le atingea. Am ridicat și eu ancora. Nu mai știam unde merg, de ce și nici dacă America a fost descoperită sau nu. Am mărit pasul, am ridicat toate velele, am ajuns-o din urmă, două caravele, una lîngă alta, în mijlocul oceanului. Nu ne vorbeam, ne urcam pe coama valurilor, ne prăbușeam în prăpastia dintre ele apoi, navigam cu toate pînzele sus către ceva, eu nu mai știam către ce, nu mai conta, trebuia să rămîn lîngă ea, lîngă Pinta. Nu privisem deloc în jur, nu văzusem decît fundul ei ce se balansa grațios peste valuri, așa că acum, navigînd lîngă ea, nu recunoșteam locurile pe care le traversam, era un cartier necunoscut, cu un aer un pic sinistru, probabil din cauza nopții care coborîse pe nesimțite. Totul era nou, necunoscut, străzi, magazine, clădiri de birouri.
-Hai să bem o cafea, a zis ea.
-Bine, am mormăit eu, iar apoi m-am certat în minte pentru tonul pe care o spusesem. Mă repezisem, parcă deabia așteptasem să mă invite, parcă eram un cățeluș căruia îi arunci un os, iar el dă vesel din coadă.
-Ai picat la fix, să știi, și sper că nu ești un ciudat. De fapt, și dacă ești un ciudat, nu contează prea mult. Ești?
-Nu... nnnuu cred...
Mă bîlbîiam. Ca un adolescent mucos. Îmi venea să-mi ard niște palme.
-Eu sunt Ada, mi-a întins ea mîna peste masa pe care chelnerița așezase cele două cești de cafea.
-Ada, am zis eu. Eu credeam că te cheamă Pinta. De fapt așa...
-Ce simpatic ești. De unde ți-a venit asta? Pinta. Sper că nu are vreo conotație nasoală? Ce înseamnă Pinta.
-Nu, nu înseamnă nimic. Așa credeam ...
-Bine, bine. Dar să ții minte că mă cheamă Ada. De fapt mă cheamă Andrada, dar nu-mi place numele ăsta, așa că să-mi zici Ada. Clar?
Îi plăcea să poruncească și, cînd o făcea, nasul cîrn î se încrețea ușor. Apoi, în timp ce eu am cerut o vodcă dublă, ea s-a ridicat pentru a se duce la toaletă.
-Scuză-mă, trebuie să mă aranjez, spunea ea, iar eu o priveam îndepărtîndu-se, unduindu-se ca o caravelă, grațioasă, superbă. Era clar, eram pe coastele regatului Cipangu, găsisem Regatul Paradisului, trebuia acum să cobor pe țărm, trebuia să iau în stăpînire regatul sau trebuia să mă închin lui. Apoi am mai comandat o vodcă dublă. Pe mare, navigatorii suferă foarte tare de sete. E o sete a călătoriilor lungi, e o sete paradoxală, în mijlocul unui infinit de apă. Asta am încercat să-i explic și ei, atunci cînd și-a luat în serios rolul matern și m-a dojenit că beau prea mult. Pe mare, i-am spus, în călătoriile lungi, pentru că apa se strică, marinarii sunt nevoiți să bea rom, pentru a se hidrata.
-De unde scoți toate prostiile ăstea? mi-a zis ea rîzînd.
Nu sunt prostii. Romul, i-am explicat eu, e un amestec de apă și melasă, trestie de zahăr adică, fermentată în apă, romul e sîngele unui general englez și i-am povestit apoi istoria unui pirat sau general englez, nu mai știu, care, murind într-o luptă navală, a fost conservat într-un butoi cu rom. Ea rîdea:
-Ești haios, ești chiar cool, să știi. Nu m-aș fi gîndit cînd te-am văzut prima dată. Am văzut că mă urmăreai și, știi, la început mi-a fost chiar frică. Sunt tot felul de nebuni pe stradă. Nebuni, psihopați, dilii, hapciupalitici...
Deși nu era tocmai o copilă, îi plăcea să vorbească folosind jargonul ăsta de puștoaică. I se părea, probabil, că o face mai tînără, îi plăcea să se joace. Uneori îmi place și mie.
-Hai, mai bagă niște povești d-ăstea haioase. Am o oră la dispoziție și, dacă mă dai pe spate cu poveștile tale și dacă m-ajuți într-o chestie de care-o să-ți spun mai încolo, poate că o să fiu gagica ta. Ce zici?
Eu nu ziceam nimic, ce-aș fi putut zice. Sunt bărbați pentru care vînătoare e totul. O femeie, pentru ei, e un trofeu. Prețuiesc mai mult perioada în care cuceresc femeia, decît femeia în sine și momentul ei de abandon. Atunci, în momentul final, aproape că nu-i mai interesează. Ei deja caută o altă pradă, pentru o nouă vînătoare. Eu nu eram din acestă categorie. Din contră. Eu sunt din tagma celor comozi. O femeie ce ți se oferă e o femeie ce ți se oferă. Scurt. Nu contează că a făcut-o, poate, prea repede. În plus, Ada nici nu cedase. Îmi promisese doar că o va face. În schimbul poveștilor mele prostești și a unui serviciu de care urma să-mi vorbească mai tîrziu. Eram gata să fac orice pentru ea. Sau aproape orice. Sau oricum, niște chestii care să nu fie prea grele. Puteam să fac niște lucruri pentru ea. Deocamdată, îi îndrugam povești. La asta eram bun. Ea rîdea și-mi spunea că sunt cool. Eu mă vedeam în oglinda imensă din spatele scaunului ei, un pic grăsuț, cu o burtă cam mare, numai chelia-mi lipsește. Chiar cool, spuneam în mintea mea. În rest, îndrugam povești despre piraterie, despre Columb și descoperirea Americii, sau despre negustorul cu numele de Richard Amerike, principalul finanțator al călătoriilor britanice spre lumea nouă și care, se pare, a dat numele noului continent.
În timpul ăsta mă gîndeam la mine, la viața mea. Pentru unii, viața e ca un castel de cărți de joc. Vine un vînticel și dărîmă totul. La mine era mult mai rău. Viața mea era un castel de cuvinte. Nici măcar nu mai era nevoie de vînt. În general nu vorbesc mult. Din contră, nu vorbesc aproape deloc. Mai mult gesturi, grimase, mai rar vorbe. Mai mult interjecții. Dar dacă-mi dă cineva nas, dacă mă îndeamnă să povestesc, ca acum, nu mă mai opresc. Vorbesc, vorbesc, doar vorbe. Nimic serios. Povești, unele adevărate, altele doar fantezii. Asta-i tot ce va rămîne în urma mea.
-Asta a fost tare, îmi susură ea cu vocea ei caldă și moale. Hai, că-mi mai povestești mai tîrziu. Dacă ești cuminte, în noaptea asta dorm la tine, ce zici?
Nu ziceam. Terminasem toate cuvintele.
-Dar trebuie să-mi faci și mie un serviciu.
-Orice, am îngînat eu.
-Ești dulce. Uite, la nouă trebuie să mă întîlnesc cu iubitul meu. Vreau s-o încheiem, dar el nu poate să înțeleagă că între noi totul s-a terminat. E o brută și crede că eu sunt proprietatea lui și alte chestii d-ăstea. Crezi că mă poți ajuta?
-Cu ce? șoptesc eu nevonovat.
-Păi mergem amîndoi, îi spunem că noi ne iubim, nu ai tu grijă! Vorbesc eu. Tu doar să mergi cu mine. Nu trebuie să-ți fie frică. Nu e chiar așa de brută. E doar bou.
Asta m-a mai liniștit. Bou înseamnă că nu e chiar taur. Am intrat în horă, trebuie să joc. Apoi o făceam și pentru o cauză nobilă. Cauza era Ada. Nu aveam cum să nu accept. Am zis da. Ea m-a luat de mînă și am ieșit din cafenea. Mergeam de mînă pe mijlocul trotuarului. Era mai puțină lume acum, era noapte de-a binelea. M-am uitat la ceas, era zece fără un sfert. Marea era liniștită. Am inspectat corabia. Doi oameni erau de cart. Am coborît apoi în cabină, să verific direcția. Îmaginîndu-mi cum cobor scările spre cabina mea din burta caravelei, mi-am amintit de rîsul ei cînd i-am povestit despre calcularea latitudinii cu ajutorul sextantului. Ea credea că e ceva legat de sex și i s-a părut tare amuzant. Încurajat de atitudinea ei i-am zis despre femeile pe care Americo Vespuci le văzuse în călătoria lui în America de Sud și care erau atît de lascive, încît părțile rușinoase ale bărbaților stăteau mereu umflate. Ea rîdea și-mi zicea că sunt un porc. Zîmbeam și eu, sințind palma ei micuță în palma mea. Apoi, la intrarea parcului, sub un felinar, l-am văzut. Am știut că e el încă de dinainte să mi-l arate ea.
-Uite, ăla e iubitul meu. O să vorbesc eu, tu trebuie doar să mergi cu mine.
Nu arăta chiar ca un bou. Un tip măsliniu, atletic, într-un trening de culoare albastră.
-Tu cine dracu mai ești. Fra-su?
-Nu, dragă. E iubitul meu. D-asta a venit, ca să-ți spună că noi doi ne iubim, așa că tu trebuie să-ți iei jucăriile și să pleci.
-Cred că glumești. Grasul ăsta?
Nu puteam să-l contrazic. Mă cam îngrășasem în ultima vreme.
-Hai, grasule, fă pași că am de vorbit cu gagica!
E nu mă mișcam, simțind unghiile ei înfigîndu-se în podul palmei mele.
-Ești un golan, asta ești și nu mai vreau să fiu cu tine, nu înțelegi?
Se certau, strigau unul la altul. Iar eu stăteam, înțepenit în mijlocul furtunii ce se iscase din senin. Am ordonat să se coboare pînzele, dar, ori oamenii mei s-au mișcat prea încet, ori furtuna era prea puternică, două catarge au fost rupte ca niște bețe de chibrit. Întîi s-a rupt trinchetul, apoi arborele mare. Doar artimonul, la pupa, a mai rămas în picioare. M-am repezit la cîrmă, dar era prea tîrziu. Pierdută și ea. În mijlocul furtunii, doar o coajă de nucă. Zgomotul valurilor, urletul vîntului, nu mai auzeam ce-și spun. Apoi nici n-am prea mai văzut. Am crezut că s-a rupt și al treilea catarg și că lemnul lui mă lovise peste față. Nu. Boul îmi trăsese un pumn, doar unul. Impactul fusese recepționat de nas și, mai ales, de ochiul drept care se umflase. Apoi, la fel de brusc cum a început, furtuna s-a și încheiat. Așa-i pe ocean. Acum eram doar noi, sub felinarul de la intrarea în parc, eu și Ada, eu încercînd să nu mă mișc în timp ce ea îmi tampona fața cu o batistă udă. Nu mai vedeam decît cu un ochi, cu stîngul. Dacă mi-aș pune o învelitoare neagră peste cel drept, aș putea fi pirat.
-Crezi că te descurci să ajungi singur acasă?
Mă descurcam. Pirații întotdeauna se descurcă.
-Bine atunci. Poate o să te caut. Hai pa.
Știam că n-o să mă mai caute. Nici nu avea cum. Nici cum mă cheamă nu știa. Nu știa nimic despre mine. Doar poveștile pe care i le îndrugasem. Atît. Am privit-o plecînd. De fapt nu toată, nu mă puteam concentra, așa, cu un singur ochi, decît asupra unei singure părți a corpului ei, fundul ei mare care plutea ca o caravelă deasupra valurilor.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Mulțumesc, domnule Kosta.  
Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-04-04 17:28:26
         
 
  ce-am zis mai jos nu inseamna deloc, dar absolut deloc ca autorul ar fi descris o intamplare personala reala. Asta ar crede numai handicapatii intr-ale literaturii, care sunt, din pacate, destui. S-auzim de chestii fine, orgi, piane, mandoline.  
Postat de catre sters sters la data de 2013-04-04 17:08:55
         
 
  mda! cam de toate are, chiar si un fel de ironie masochista, autobesteleala, de fapt povestea nici nu e foarte "fiction", multi pica-n limba dupa cate una iar partea tare a unei asemena afaceri e ca n-au ce ingaima daca-i intrebi, simplu, "de ce?" Ete de-aia, ca unele femei au acel "savoir faire" cu care ar duce de nas chiar si un elefant. Dar'mite un biet bou cu doua picioare! Sa fim sinceri si sa recunoastem, fiecare la randul sau, ca am avut parte de asemenea situatii. Eu unul m-am extras de fiecare data inaintea deznodamantului, cu gratie si mestesug, dar nu de multe ori am fost la un pas de a o apuca, cum se zice, cu amandoua mainile. Omagiu pentru tonul de realitate impletita cu imaginatie, care se degaja din text. Aferim!  
Postat de catre sters sters la data de 2013-04-04 17:06:43
         
 
  Mulțumesc tare mult doamnă (domnișoară) Iulia Elize pt lectură și aprecieri.  
Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-04-04 16:28:35
         
 
  Dincolo de umorul evident, răzbate aici același talent scriitoricesc. Am o curiozitate, aveți un volum publicat?  
Postat de catre Iulia Elize la data de 2013-04-04 12:08:34
         
 
  Domnule Hurmuzache, sunteți din cale-afară de suspicios. Mie nici prin cap nu mi-a trecut așa o chestie cînd am scris comentariul la textul lui Florentin. Mă refeream, pur și simplu, la personajul din textul meu cu care, dacă-mi dați voie, mă identificam.  
Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-01-24 22:22:33
         
 
  D-le Tudose, obișnuiesc să citesc tot ceea ce se postează aici. Și am rămas tare surprins când am citit în comentariul d-vs adresat d-lui Sorescu , la textul ,,La capăt de drum”, că ați fost atacat de pirați tocmai pe când descopereați America…
Ce v-a supărat? Formularea ,, puți de talent”? Bine, d-le, o voi reformula în stil englezesc:
Nu-i rău deloc!
Și, cu asta, sper că a dispărut orice urmă de pirat… si de confuzie…
Încă o dată s-a adeverit proverbul ,,Unde dai, și unde crapă!”
Dacă vă este cu supărare, vă promit că nu vă mai deranjez!

Cu stimă, V.H.
 
Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2013-01-24 19:26:59
         
 
  Vorba cuiva de pe aici, ,,puți de talent”, domnule!
Eu chiar l-am citit pe Teodorovici și, acest text nu-mi pare deloc un rezumat al acelei cărți.
Dar, locuind d-l peia la un etaj superior, probabil că de acolo se vede mai altfel… :))
 
Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2013-01-24 08:48:11
         
 
  Florentin, nici prin cap nu mi-ar fi dat să mă gîndesc aici la Eminescu.
Domnule peia, din păcate nu am citit nimic de Lucian Dan Teodorovici, dar sper să remediez acest lucru.
Mulțumesc mult tuturor pentru răbdare și scuze pentru foarte multele erori de redactare. Am terminat de scris textul undeva în jurul orei două din noapte, așa că numărul mare de erori este de înțeles.
 
Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-01-20 17:51:21
         
 
  Hai să fim mai pragmatici!
Mie-mi amintește de "Cu puțin timp înaintea coborîrii extratereștrilor printre noi" - Lucian Dan Teodorovici;
Pare un rezumat al acelei cărți, fixat într-un singur tablou. Decît că autorul de față este oleacă mai baroc în discurs. Și mai subtil.
 
Postat de catre ioan peia la data de 2013-01-20 17:33:34
         
 
  Gata, mi-am dat seama ce îmi evocă tonul folosit. O să-ți pară tare curios...
Eminescu - La steaua.
Nu că ar fi o sursă de inspirație - ferească sfàntul!
Dar regăsesc, cumva, acel ceva curat, ingenuu și pur.
E că nu te-ai fi gândit?
 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-01-20 16:15:40
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  (...) dexteritatea (...)  
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-01-20 16:01:41
         
 
  E bună, dar ar putea fi și mai bună.
Mi se pare că scade spre final, devenind oarecum liniară.
Găsit și câteva greșeli:
"s-au regăsit-o", "nevonovat". Cred că și altele, dar nu-mi amintesc sigur.
Apoi, câteva poticneli ale dialogului:
"-Mă mai studiezi mult? Vrei să mă și dezbrac, ca să mă vezi mai bine?".
Cred că exprimarea este tautologică. Suficient să spui:
"Vrei să mă și dezbrac, ca să mă vezi mai bine?".
La fel, în construcția:
"Ada, am zis eu. Eu credeam că te cheamă Pinta. De fapt așa...".
Eu nu cred că e necesar să mai adaugi: " De fapt așa...".
În orice caz, prima parte decurge in forță. Ai acolo toate ingredientele unei proze de forță.
Remarcabile ideea, fluența, ludicul, desteritatea cu care alternezi planurile și le îngemănezi.
Bineînțeles, stea.
 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-01-20 15:58:52
         
 
  Mulțumesc mult, domnule Florian.  
Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-01-20 09:20:58
         
 
  Aveti un umor sanatos. Daca ar fi fost doar umorul, poate ca n-ar fi fost atat de fain daca n-ati fi avut si o imaginatie pe masura. Pentru ca citesc cu placere orice text cu marinari si pentru ca imi plac autorii cu trasaturile mentionate mai sus, textul a reusit sa ma cucereasca usor.
Mi-a placut.
Zexe
 
Postat de catre Andrei Florian la data de 2013-01-20 02:56:25
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE