PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Pericolul orgelor Text postat de Corneliu Traian Atanasiu Arta are aproape mereu în ea o anume subversivitate. Nu ştie nimeni precis ce anume ar putea face şi cum ar face-o, dar este constant suspectată că ar submina o anumită ordine. Ordinea pur şi simplu sau oricum statu-quo-ul care se umflă-n pene c-ar fi ordinea. Desigur unica şi, evident, singura legitimă. Neîncrederea, bănuiala, circumspecţia este atitudinea caracteristică a autorităţilor faţă de artă (atunci cînd nu o protejează paternalist şi interesat prin comandă socială). Şi mai totdeauna această iniţiativă este acompaniată de aplauzele vulgului lipsit de gust şi doritor de revanşă împotriva acelor paraziţi (care nu prea muncesc şi nici n-au talent, ne păcălesc doar pe noi, luîndu-ne de fraieri). O poezie cu titlul Pericolul orgelor pare cum nu se poate mai potrivită pentru a denunţa primejdia iminentă. Orgile ca orgile, „am mai văzut şi noi orgi”, dar în ultima vreme prea ne sar în ochi. „Atîtea hornuri aliniate, aliate, Prin care răsuflă cine ştie ce flăcări – Te apucă groaza.” Strategia cea mai indicată este să le denigrăm din timp, să băgăm la bănuială. (“S-ar putea chiar să nu fie nimic. / Nu-i exclus”, dar de ce să nu fim precauţi?) Orice aluzie (tot n-o verifică nimeni) e bună pentru a crea diversiune: “au prea multe ţevi, / Prea multe deodată / Şi nu poţi şti niciodată sigur ce ascund înăuntru”. Un pic de obscuritate şi o vagă însăilare nu strică pentru a îngroşa suspiciunea: „în fundul catedralelor / Par nespus de ameninţătoare / Cînd le vezi acolo în fum, / Drepte, îndreptate spre cer. / Te gîndeşti c-o să declanşeze cine ştie ce mecanism / De lansare.” Şi apoi deodată apăsat şi demascator: „Şi nu cred că e momentul Să-i trimitem la cer Pe toţi melomanii.” Chiar dacă nu ştim deloc care-i pericolul şi ce s-ar putea întîmpla, am definit duşmanul – melomanii. De-acum putem emite pretenţii, putem interveni şi putem face propuneri drastice: „Să le mai umplem gîtul cu cîlţi, Ca să nu mai răguşească din te miri ce, Să le mai scurtăm ţevile mai lungi, Să le mai dezlipim şi să le punem la o distanţă Care să nu dea impresia de orgă în masă...” Şi abia cînd toată această înscenare şi-a făcut efectul, după ce am ştiut cum să facem din ţînţar armăsar, ne putem arăta îngăduitori, culanţi: “Sau să le lăsăm aşa în principiu, Exact cum sînt acum, experimental.” Care ar fi însă experimentul? Ei, ce întrebare, simplu: „Şi numai să le aşezăm culcat, Un fel de podeţe sensibile, Pe care să cînte orchestra noastră.” Căci de-acum e limpede, dacă nu se lasă culcate şi călcate-n picioare… * Poezia e scrisă de Sorescu pe vremea răposatului. Şi atunci toată lumea ştia la ce se referă. Dar nici acum nu s-au pierdut acele vajnice deprinderi. Şi răbufnesc lesne pentru te miri ce fleacuri dacă nu rîdem la vreme de ele. Iată totuşi cum se încheia pilduitor fabula: “Am fost printre organişti, Am discutat, Ei se menţin pe poziţia lor.” Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE