FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Și îngerii mor (3)
Text postat de Vasile Hurmuzache
A trecut atât de multă vreme de când nu am mai comunicat deloc încât mă tem că ai și am devenit o ficțiune. Pe seifurile secrete ale memoriei s-a depus, gros, praful timpului, păianjenii uitării au țesut fără întrerupere plasa blestemată a tăcerii absolute, trecutul nostru comun parcă nici nu a existat, însăși amintirile au devenit parcă plăsmuiri ireale…
Corabia noastră a eșuat la prima confruntare mai serioasă cu valurile aspre ale vieții; eram prea orgolioși pentru a striga S.O.S și nici nu am mai avut atâta suflet cât sâ acoperim imposibila distanță dintre noi și orizontul îndepărtat al visurilor noastre. Eram la vârsta când cuvântul ,,imposibil” este o noțiune fără sens, credeam în steaua norocului și fericirii exemplare, ne credeam unici când, în fapt, eram abia niște copii ale unor alte copii ale unor
biete fotografii decolorate de vreme…

*
Dragostea este o planetă de cristal pur care înmagazinează pentru sine lumina fericirii și iradiază în întregul univers lumina speranței.
Tu te-ai jucat cu planeta noastră, ai uitat că pe cât este de frumoasă tot pe atât este de fragilă,
ai scăpat-o din suflet tocmai când pluteam în al nouălea cer și, lovindu-se cu brutalitate de treptele realității, jucăria s-a sfărâmat în o mie de cioburi.
Întâia eroare ai comis-o atunci când ai crezut dragostea o jucărie; ori, mă rog, ai tratat-o ca
pe o jucărie.
Atunci când planeta de cristal s-a sfărâmat ai comis a doua eroare: ai crezut că o mie de cioburi mai pot fi orânduite în tiparul esențial al speranțelor primordiale. Ai lipit cioburile după un tipar fals și ți-a ieșit de această dată cu adevărat o jucărie.
Apoi ai comis a treia eroare gravă: ți-ai luat jucăria în serios. Fiecare ciob își avea propria lui muzică, dar luate împreună nu mai puteau da clinchetul pur al unui glob de cristal intact.
În fine, ai comis a patra și ultima eroare esențială: ai împărțit cele o mie de cioburi pe dindouă, crezând că din cinci sute de cioburi absolut personale vei putea alcătui o altă planetă… dar te-ai trezit cu inima satelit rătăcitor în jurul stelei singurătății. Din cinci sute de semne de întrebare speriate de unicul posibil răspuns nici nu avea cum să se nască o melodie unitară. Ai voit un imn al împăcării cu tine însuți – ceea ce mai rămăsese din tine însuți – și ți-a ieșit o jumătate de cântec.: pedeapsa ta, blestemul tău, este și fi-va mereu deznădejdea unei jumătăți de Cântec.
Și ce vină uriașă îți asumi prefăcându-te a uita cine suferă la celălalt capăt al deznădejdii! Ce stranie amnezie…

*
La vârsta de diamant a anotimpului de cristal, am făcut jaf și risipă de dragoste, cu înverșunarea gândului că mâine poate fi sfârșitul lumii. Am iubit o fată care, trăind mai presus de cuvinte și adorată până la dumnezeire, s-a învăluit în taina tainelor și a devenit flacără. Timpil și-a picurat roua și ea s-a întrupat în ființa-neființă a curcubeului. Peste apele timpului, peste apele sufletului, curcubeul s-a înălțat în icoană, icoana cea mai sfântă din biserica amintirilor mele…
Cu fiecare literă pe care o scriu acum devin mai bătrân cu o literă… cu o clipă, dar mai tânăr cu un surâs. Te urăsc, Andrada! Te urăsc cu toată dragostea și recunoștința de care sunt în stare, prin tine am devenit Eu-Cel-Adevărat în ziua când înplineam șaptesprezece ani… zi în care am trăit la superlativ odiseea primului fluture sosit la izvoarele veciei, pe cântarul de rouă al primei flori de nu-mă-uita., Zi în care am băut până dincolo de orice închipuire seva înălțării în sublim. Zi în care am tras cu toată furia speranței în întunericul vieții iar tu mi-ai spulberat îndoiala și teama, ajutându-mă să încep șlefuirea diamantului minții și limpezirea flăcărilor privirii. Însă abia acum, când mă simt un cocor straniu, cu aripile duhnind a lemn de eșafod,( câtă primăvară, câtă frumusețe a fost ucisă în mine…), am înțeles arderea în numele arderii pure, umilința de a căltori cu orice preț pe drumul către templul iubirii ideale și orgoliul de a crede că merită…

*
Povestea mea și a Andradei, trăită atât de intens peste limitele general acceptate ale verosimilului încât s-a înscris și pentru noi înșine peste ani în lumea fantasticului. exprimă Dragostea, și nenoia de ea, în căutarea Absolutului. Și se va naște întrebarea: ce dezastru, ce imensă singurătate,ce nepotolită sete de adevăr și frumusețe, ce nestăvilită poftă de fericire, ce urzeală a firelor hazardului, ce blestem, ce taină a tainelor ne-a cuprins doi în unul și ne-a ars?
Și nu cred că pot da un răspuns credibil… pentru că majoritatea oamenilor nu vor crede că s-au întâlnit doi adolescenți, au schimbat câteva cuvinte, s-au privit în adâncul ochilor și au descoperit simultan că în neliniștea cea mai presus de cuvinte a Marii Clepsidre s-a stabilit în câteva clipe o ordine fără de egal. Și este insignifiant numărul celor
care descoperă și își recunosc în propria lor ființă acel Ceva ce plutește, aparținându-le, totuși, deasupra celui mai înalt pisc al omenescului și își păstrează nealterată de-a lungul vieții credința în posibilitatea reală a parcurgerii drumului până la inima zeilor lutului alcătuirii noastre, drum care trece cu fiecare gând, cu fiecare privire, cu fiecare silabă rostită, prin purificatoarea catedrală a luminii nepieritoare a dragostei.
Acum, când dragostea a ajuns un fel de brânci vulgar în mare grabă consimțit, falsificată în pat și încununată de aureola cozilor de la divorțuri, povestea mea poate fi considerată o utopie. Dar înarmați-vă cu răbdarea de a citi până la capăt și vă veți convinge că pentru orbi,
lumina este întunericul cel mai de nepătruns..

*

( va urma)



Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  pha-pha-pha, cum bate viatza artele!

http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol_nelogat=43663
 
Postat de catre Bleu Lavra la data de 2013-01-11 09:36:43
         
 
  Foarte, foarte frumos. Și edificator.
Unora le este dat să scrie poezie, iar altora, s-o trăiască.
Și mă întreb cine e mai câștigat...
Bravo!
 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-01-09 21:02:38
         
 
  @ Florentin Sorescu

În afară de câteva amintiri frumoase
care mă-nfioară și-mi prelungesc zilele
vizitându-mă în cămăruța mea,
doar câteva greșeli
și poate vreo infamie nedorită
asta-i tot ce-am smuls anilor mei
cheltuiți cu frenezie și umilință
întru iubirea fără de margini a femeii.

Și dacă trebuie să fie prețuită
această recoltă,cine-o va căntări
va afla fapte demne de pedeapsă
și poate altele demne de invidie:
nu vor lipsi cei care vor simți ori vor îndura
pentru ambele cazuri o patetică ură
sau o pietate perversă, demnă la rândul ei de milă.
Puțini prieteni îmi vor aduce anii aceia
atât pentru ororile, cât și pentru triumfurile mele.
Se trăiește puțin, se șovăie puțin, se iubește putin.
Nu aștept ajutor, nu aștept nimic, absolut nimic.
Libertatea înseamnă până și acești pereți,
această muzică prietenoasă cae-mi luminează nopțile
și aceste cărti îndrăgite risipite pe dușumele.

Singuratec, amintindu-mi de cel ce-am fost și sânt
cu o duioșie de parcă n-ar fi vorba de mine
sau ca și când mi-aș atinge fără grabă capul
căutându-mă pe mine însumi,
îmi dau seama perfect că toată această tăcere
și aceste izvoare puternice ale memoriei
sânt singurii apărători ai vieții mele.

Pe nimeni nu-l privește fericirea
cu care femeile mi-au dăruit lumea
și nimeni nu trebuie să-mi ierte răul
pe care, înfierbântat, l-aș fi sâvârșit cândva.
Iubirii și greșelii lumea
le spune de obicei vinovăție.
Morala lor plătească-le cum se cuvine.

Eu, în schimb, e-adevărat, sânt dator
față de mine însumi, față de trupul meu,
față de mâinile mele, față de un anume curaj
în care am trăit, vizibil încă
până și-n privirea piezișă a celor care mă disprețuiesc,
dator mai sânt pentru curajul
femeilor ce-acum mă uită sau mă amintesc,
sânt dator față de miracolul singurătății în doi,
sub jăraticul iubirii înfricoșate
și nemuritoarea candoare a lascivității,
sânt dator față de fericire, față de durere, față de tot.

De-aceea, singuratec, între acești pereți
ca un avar în noaptea asta-mi amintesc
tot ceea ce am trăit și tot ceea ce am murit
în anii cheltuiți cu frenezie și umilință
întru iubirea multiplă și sacră a femeii
și închin un pahar de vin cu umbra mea,
umil umplând cu aroganță și soare viața mea
și sărutând toate femeile de pe lume
în timp ce renasc.

Felix Grande
 
Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2013-01-09 11:40:40
         
 
  Domnule Hurmuzache , nu v-ar strica să fiți puțin mai receptiv la ceea ce vi se spune. Dizertațiile dvs.îmi amintesc de un personaj al lui Camus care se apucase să scrie un roman... Doar că el s-a oprit la timp.
Mie chiar mi-ați părut simpatic,găsesc chiar că, cu lecturi serioase și susținute, dar, mai ales, cu multă DESCHIDERE, ați avea șanse pentru a scrie poezie autentică.
Și asta pentru că aveți ceva ingenuu și multă credință în ceea ce faceți.
Dar, atenție! Credința și naivitatea nu sunt suficiente. Mai e nevoie de cultură/meșteșug și receptivitate/deschidere.
"Romanul" dvs., mai exact, ceea ce ați postat mai sus, trădează de la primele cuvinte mâna stângace și nesigură a începătorului.
V-o spun ca o persoană care încă vă ia în serios.
Trust me!
 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-01-08 12:18:04
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23783
Comentarii: 120440
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE