|
|
|
|
|
|
|
|
|
... |
|
|
Text
postat de
Lia Tudoran |
|
|
În funcþie de gradul de deschidere a aripilor, poþi ºti dacã ai ajuns în faþa zidului.
Deseneazã pe el un cer. Fã-l al tãu. Orbule.
Adevãrul e cã nu te învãþ de bine. Te învãþ de mine.
De noi ne va învãþa lumina. De ei ºtim oricum. ªtirile vin despachetate ºi goale, neruºinate ºi vii. Bolduri înfipte uºor în pleoape. Zi-mi ce vezi. Vezi ce-mi zici.
Aº vrea sã mã ajute cineva, sã mi se spunã cu cine vorbesc. Am o porta-voce, douã porta-mâini ºi-un semn de purtare exemplarã. O coroniþã. Premianta tatii – asta sunt, chiar ºi atunci când, dezlegatã de fire fiind, scrobesc cu iubire un cearºaf dintr-o noapte subþire.
Slabã.
Anemicã.
În seara asta o sã dirijez o orchestrã de cârtiþe. Le-am pregãtit instrumente de forat. O sã le biciuiesc, iar ele vor scoate sunete care se vor lipi vâscoase de pereþii prin care vreau eu sã alerge. Cârtiþele mele vor aera pãmântul. Viermii vor chicoti ºi niºte bucãþi de carne proaspãt muritã vor sta mereu în calea credinþei. Pe sub pãmânt o sã îmi trimit paºii ºi vieþuitoarele. Canale. Mã voi odihni doar în pânza freaticã. Un fel de sânge al pãmântului.
Sã masezi gâlmele copacului. Îl doare verdele ºi pe el. ªi pe el îl doare uneori vântul. Doar ºtiai asta, de pe vremea în care adunai rãmurele ºi te hrãneai cu muguri. Pe vremea aceea stãteam rezemaþi de el. Pe vremea asta, avem coloanã vertebralã. Dar ºi câte o cocoaºã. Plus o vârstã de care nu am învãþat sã ne ruºinãm.
Poveste: Pe-atunci obrazul tãu era acriºor ca zarzãrele. Eu, Zaraza ta cu ºosete cãzute. Pantaloni scurþi ºi rochiþã cu buline. Peste fotografia asta se scurge ceva. Zemuieºte timpul. Miroase-a buclã de pãr pãstratã în plic. A soldãþei de plumb. A dinþi de lapte dureroºi.
Unele gânduri îmi sfârâie pe buze rãni ce-mi þin calea. Cu gene scrântite, încã mã lupt sã fac luminã, scobind în cremenea inimii mele.
Aruncã-te în golurile vii dintre oameni. Nu râvni. Trage-te adânc în tine ca un abur. Pune palmele pe piept ºi rostogoleºte-te. Jos, foarte jos, te aºteaptã o mamã cu mâinile-n poale.
Ai vãzut tu icoanã mai plângãtoare ca aceasta?! Cazi în genunchi.
ªi-acum, pe loc repaus.
Þi-ajunge. Moartea s-a dus ºi ea de aiurea, pe alte meleaguri, sã se împãuneze cu arta ei de a tulbura. Cu noi nu-i mai merge.
Acum e multã poezie în drumul spre casã. Ea-þi sare în faþã ca o cãþea ºi mârâie. N-o lovi. Îi e doar foame.
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Bi,
Multumesc mult.
Ai tu grija de rani.
De arme am grija eu :)
li |
|
|
|
Postat
de catre
Lia Tudoran la data de
2006-02-15 17:50:12 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Lia... cum sa-ti spun ca am citit textul acesta? Cu inima-n mana? Cu ochii inchisi, experimentand spatiile tot mai inguste? Cu mirare, recunoastere si nefiresc dor? In special prima parte, acolo unde inca nu ti-e mila de cititor...
Excelent, Li... acum ma duc sa-mi am grija de rani. |
|
|
|
Postat
de catre
Bianca Goean la data de
2006-02-11 23:03:25 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23931 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1425 |
|
|
|
|
|
|