|
|
|
|
|
|
|
|
|
... |
|
|
Text
postat de
Corneliu Traian Atanasiu |
|
|
Puþine sînt amintirile care mã cheamã cu atîta fervoare ºi gingãºie, spre care mã aplec cu atîta sfialã ºi însufleþire ca spre temeiul norocului meu pãmîntean. Între ele aflu miracolul a douã nopþi în care sãlbãticia risipitoare a copilãriei se domoleºte urzind în pragul visului candoarea unei vieþi, douã tulpini cu seva vîrtoasã sublimînd mereu aceeaºi mireasmã proaspãtã, ctitoritoare.
Vara, la bunica din parte mamei, în cîmpia Romanaþiului. Spaþiul de joacã restrîns la praful din trei uliþe ºi cîteva ogrãzi. Mai departe doar exotism sonor – nume pline de rezonanþe stranii, de demnitatea misterioasã a neºtiutului: Comanca, Deveselu, Redea. (Nici acum nu ºtiu mai mult despre ele – sonoritãþi fabuloase, incitante.)
Între drum ºi bãtãturã, un ºir de salcîmi. Gardul e îndoielnic, se confundã în închipuirea mea – simbolic în sãrãcie – cu o împrejmuire de coceni. Cu casa, memoria e lipsitã de generozitate: douã odãi, în care – unic centru de interes – troneazã þestul.
Luna lui Cuptor. Sãptãmîni de uscãciune. Paparude. Salcîmii pe jumãtate goi. Miroase a ars – pãmîntul, frunza.
Dormim în curte pe un þol. Bunica aºterne neîndemînatic, dar pe îndelete, cu o rãbadare care îi dã mãsurã. Nu vorbim înþeleºi parcã sã respectãm oboseala zilei. Ne întindem sub boarea ce trezeºte miresmele. Cîinele se aºeazã covrig, la distanþã, cuviincios.
Stelele se limpezesc ºi-ºi ning polenul pe gene înfrigurate. Rana luminii – caldã – o ascund sub pleoapã.
Mã trezesc peste noapte. Curtea sub lunã, luminatã ca ziua. Numai tãcerea e strecuratã din vis. Ciudatã aceastã bucurie gravã, nemiºcatã – fãrã joacã. Orice miºcare, alta decît a pleoapelor, ar sparge pojghiþa farmecului într-un infern de larmã.
Sfîrºitul vacanþei ºi-al verii la bunicii dinspre tatã. Mereu neaºteptat, mereu prea devreme. Într-un miez de noapte, între toropeala somnului ºi-nviorarea umedã ºi neguroasã, ne luãm rãmas bun. Rumoare domoalã ca o oazã în beznã. Apoi, între pãduri ºi dealuri, boii rãtãcesc cãtre zori prin apele nopþii.
Mã deºteptam în mirosul fînului cu noaptea ºi rãcoarea împrejur. Þîrîitul de greieri alterna cu þiuitul tãcerii. Carul Mare se clãtina domol ºi scîrþîitul sãu ritma tãcerea în surdinã. Cerul se deschidea adînc ºi primitor. Stelele mã legãnau prietenos.
Undeva carul se oprea. Deodatã liniºtea se adîncea fãrã mãsurã. Ca o respiraþie reþinutã, noaptea întreagã se-nfiora într-o încordare tãcutã. Uimire ºi pîndã.
Atunci urinau boii – ºi era ca o potolire, ca o alinare a fiorului pe care tãcerea îl trezise în suflet ºi-n lume. Niciodatã nu va mai fi tãcerea atît de încheiatã, atît de temeinicã, atît de solemnã. Parcã odatã cu boii se potolea întreaga Fire.
Ah, Ursitoare, pentru tot ce va fi fost sã se petreacã din Urse se întindea urzeala lumii, din Urse – pãienjeniº de aur pentru alesãtura faptelor.
(Întorc privirile ºi mã întreb: aºa era? aºa sã fi fost? ªi-mi spun: abia de este!)
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23931 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1425 |
|
|
|
|
|
|