FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Orașul câinilor
Text postat de Dragos Tudose
CAPITOLUL I

Orașul se trezea greu. Gemând și trosnind din toate încheieturile, mirosind acru a urină și transpirație, orașul se trezea. Trupul lui de moluscă împietrită începea să se încălzească, să transpire, să geamă. Zgomotul mașinilor, destul de rare încă, mirosul greu ce persista în aer, cântecul dezlânat al măturătorilor ce încercau să adune gunoaiele nopții.
O rază subțire de lumină ce trecea printr-o crăpătură a storului se opri enervantă pe obrazul lui și-l făcu să deschidă ochii. Îi închise însă imediat, clipi des apoi privind dezorientat în jur. Încerca să-și dea seama unde se află, dar, așa cum stătea, lungit pe spate în patul jilav, prea multe lucruri nu reușea să distingă în penumbra camerei. Capul îl durea îngrozitor și o senzație de vomă i se ridica din stomac. Fără să se miște, se forță să zărească ceva care să lămurească puțin lucrurile. Avea nevoie, pentru început, să afle unde dracu’ se afla. Dar lucrurile pe care încet reușea să le distingă nu-l ajutau deloc: pereții zugrăviți într-un roz ce lui i se păru țipător, un birou și un scaun, câteva cărți pe un raft, tavanul alb și cearșafurile ușor jilave, nimic nu-i aducea aminte de ceva familiar.
Rămase un timp nemișcat, răstignit în patul din mijlocul camerei. Părea un animal uriaș, o balenă, de exemplu, care, ieșită din mediul ei natural, este strivită de propria greutate sub care se sufocă.
Zăcea în pat, singur, singur cu durerea și cu greața din el, cu durerea ce-i spărgea țeasta și-l măcina prin interior ca un vierme ce și-ar fi făcut culcuș în găvanele ochilor lui. Căci doar ochii păreau vii, mișcându-se dureros, încercând să dea un sens, o noimă. Dar nu. Nu-și aducea aminte nimic. Nimic. O pata mare de beznă lăptoasă în care el se simțea înghițit ca într-o mlaștină.
A trebuit să-și adune toate puterile pentru a se ridica pe marginea patului, dar a trebuit să sufere mult, cu capul în palme, temeritatea acestui gest. Senzația de greață devenise, în această poziție, cu mult mai puternică și trupul lui chiar fu scuturat de câteva spasme premergătoare unei erupții de vomă. Dar nu se întâmplă nimic și, încet, încet, reuși să stăpânească starea aceasta. Atunci se întâmplă. Ca prin farmec, pentru câteva secunde, după ce gândul îi trecu prin minte, durerea se potoli. Căci, ca un fulger, un gând cu mult mai dureros îi străbătuse mintea. Dar el, el cine e? Asta-și spusese și … nu avea nici un răspuns.
Nu, asta era chiar ridicol. Cum să nu știe cine e? Ce dracu’ se întâmpla cu el? Stai, încearcă să te liniștești, trebuie să te aduni, acesta nu e un lucru care se poate uita.
Încerca să se încurajeze, în timp ce-și scormonea mintea pentru a afla un răspuns. Dumnezeule, numele lui. Nu și-l putea aminti. Și mai grav, nu-și putea aminti nimic altceva. Mintea lui părea a fi goală, singurele amintiri fiind cele legate de camera aceasta, de dimineața aceasta, de clipele de când se trezise.
Apoi durerea reveni, parca mai puternică decât înainte. Se lăsă să cadă din nou pe spate în pat. Chircit, cu capul izbit ritmic de un ciocan pneumatic, fără nume, fără identitate, fără nimic, încerca să reziste. Încerca să rămână deasupra valului care încerca să-l acopere, să-l înghită. Definitiv.
Nu, nu putea fi adevărat. Era probabil un vis. Se va trezi și…
Durerea care-i sfredelea creierul era însă reală și atât de puternică încât, de câteva ori, îi dădură lacrimile. Pulsa ceva in interiorul cutiei lui craniene, ceva asemănător fluxului și refluxului, exista o mică pauză între ele, iar apoi durerea, durerea infernală, viermele care se răsucea în creierul lui. Închise ochii, strânse pleoapele, își acoperi fața cu brațul îndoit. Rămase o vreme așa, chinuit de durere.
Când deschise ochii, camera era în același loc, nemișcată, ca un monstru imens care nu avea motive să se grăbească să-l devoreze. Iar el zăcea în pat, ca un fluture uriaș, cu aripile desfăcute și cu un ac imens ce-l țintuia în acest insectar monstruos.
Nu, nu, nu. Trebuia să fie calm, trebuia să existe o explicație. Doamne, dacă durerea s-ar potoli puțin.
Privi din nou camera. Ciudat. Pereții i se păruseră inițial roz, dar acum își dădea seama că ei aveau o culoare mai curând apropiată de galben.
De afară se auzea sunetul sirenei unei mașini de salvare ce trecea în viteză pe strada spre care dădeau ferestrele camerei-insectar în care zăcea.
Tânărul care zăcea pe patul îngust din mașina salvării era conștient. Își ținea cu mâna pansamentul pe care infirmiera îl aplicase pe rana urâtă de pe abdomen. Câteva pete, de un roșu închis, punctau albul pansamentului. Cu toate astea, mâna tânărului era plină de sânge până la cot. Sânge închegat, aproape negru.
Mașina viră la stânga, apoi la dreapta intrând pe bulevardul cu 4 benzi. Apoi trecu pe celălalt sens de mers, depășind mașinile oprite la semafor. Trecu în viteză pe culoarea roșie, iar apoi intră, cu scârțiit de roți, pe Aleea Spitalului. La capătul străzii, în vârful unei coaste destul de abrupte, se găsea spitalul, cu secția lui de Urgențe la care fu adus tânărul rănit. A fost consultat rapid, după care a fost transportat în sala de operații.
Tânărul era conștient, dar nu părea prea dornic să coopereze. Răspundea monosilabic la întrebările pe care i le punea medicul, în timp ce privea plictisit în jur. Părea că rana ce-i străpungea abdomenul, nu-l deranja deloc. Totuși, dacă erai mai atent, observai rictusul care-i strâmba puțin buzele și le făcea să tremure ușor. Probabil durerea era profundă și lui îi venea destul de greu să mascheze acest lucru.
- Încă unul? De unde dracu’-i aduceți? o întrebă medicul, vizibil iritat, pe infirmiera de pe ambulanță.
- Pe acesta-l aducem din cartierul de nord, răspunse infirmiera cu un ton calm și măsurat, în contrast cu iritarea medicului.
- Nu asta am vrut să spun … Pe toți dracii… Cum te cheamă? Continuă medicul, la fel de iritat, adresându-se, de data asta, tânărului.
- Mocanu, îi răspunse tânărul fără a-l privi.
Sângele trecuse treptat prin tifonul pansamentului și acesta fu primul lucru pe care-l observă medicul, o pată mare și roșie, încă unul în noaptea asta blestemată, al șaselea, sunt foarte obosit, la dracu’ , trebuie să plec din țara asta, din orașul acesta, să plec.
-E al șaselea în noaptea asta, spuse. Am avut o gardă… n-am închis ochii o secundă, iar azi trebuie să … la dracu’.
Tânărul îl privi pentru prima dată. Avea în jur de un metru și șaptezeci, destul de grăsuț. Ochii mici și parcă prea apropiați de nasul mare și coroiat. Părul negru și ondulat, fără nici un fir de păr alb. Era nervos, înjura și, din tot comportamentul lui părea că e gata să cedeze nervos. Dar cei care-l cunoșteau știau că nu e deloc așa, acesta era felul lui de a fi. Era nervozitatea de dinaintea fiecărei operații. Deși poate că azi era ceva în plus.
Da, azi era ceva în plus. El știa. Avea ceva de făcut azi. Ceva important care nu-i mai dădea pace. Nu se mai putea gândi la nimic altceva decât la lucrul acela pe care urma să-l facă, nu se putea concentra la nimic. Era ca și când o albină i-ar fi intrat în interiorul cutiei lui craniene, iar acum zbura prin interior, bâzâind nervos și lovindu-se pe pereții osoși. O albină iritată care caută cu disperare găvanele ochilor pentru a ieși, pentru a evada, pentru. La dracu, o va elibera. Astăzi. Într-un fel sau altul, mormăi el.
- Ce-ați spus?
Asistenta îl privea întrebător cu cele două puncte albastre ale ochilor.
- Nu, nimic. Nu contează, mormăi el.
- Vă simțiți bine? continuă asistenta. Se apropie de doctor și, implicit, de patul mobil pe care se afla tânărul, așa că acesta din urmă putu, pentru prima dată, să o vadă. Imensă, ăsta era cuvântul, imensă, numai asta puteai să spui despre ea atunci când o vedeai pentru prima dată. Un corp masiv ca un trunchi de copac bătrân. Desenat aproape numai cu linii drepte. Fără rotunjimi sau fără ca ele să fie vizibile. Îți dădea un sentiment de vechime și dacă ar fi fost un lucru și nu o ființă, te-ai fi gândit la ceva bine făcut, cum numai pe vremuri se făceau. Un lucru trainic, dar și cu o anume patină de vechime care-l înnobila. Și toate astea în contrast cu chipul ei, cu fața ei tânără, aproape feciorelnică, cu ochii mici, albaștri, cu părul blond, tuns destul de scurt, cu gura ei mică, roșie și care mereu părea umedă și cu nasul cârn din mijlocul feței. Și, și mai mult, cu vocea ei, cu vocea ei de fetiță-copil.
Luă mâna doctorului în palmele ei mari și, privindu-l intens cu ochii ei de copil îl întrebă dacă se simțea bine. Era o scenă ridicolă, ea imensă, puternică și trainică, cu vocea ei de copil răsfățat, iar doctorul părând fragil așa cum stătea cu palma lui asudată între palmele ei ca două pâini ce ardeau. Era o scenă ridicolă pentru cineva din afară care ar fi privit, nu pentru ei doi care se știau de atâta timp și nici pentru tânărul care zăcea pe patul mobil. Nici măcar pentru el scena nu mai era ridicolă, căci valuri tulburi de amețeală îl cuprinseseră și începuse să-și uite treptat durerea ce-i desfăcea corpul în două jumătăți. Un văl de ceață se așeza peste ochii lui. Dar asta nu-l oprea să mai vadă. Din contră. Pe măsură ce ochii lui încetau să mai vadă lumea din exterior, alți ochi se deschideau în interior, imaginile se derulau cu rapiditate. De fapt derulau nu e cel mai potrivit cuvânt, fiindcă imaginile nu curgeau uniform una după alta, ci ele parcă dansau, țopăiau in fața ochilor lui închiși, se îmbrânceau una pe alta, iar uneori se spărgeau în fragmente mici care parcă îi găureau globii oculari. Salonul începea să se învârtă și să țopăie și el în ritmul imaginilor în timp ce ultima doză de anestezic îi era administrată.
Ultima doză. Doamne, asta chiar ia durerea cu mâna, băiete. Sunetul ascuțit al telefonului nu mai ajunse până la el. Era prea departe. Plecase, sau mai exact fusese tras în larg de valul devastator al anestezicului, plutea acum în derivă undeva, la capătul lumii și, pentru el cel puțin, ăsta chiar părea a fi capătul.
Sunetul strident al telefonului îi făcu să se privească unul pe altul. Erau priviri iritate, pline de nemulțumire. Anestezistul chiar făcu un gest dezaprobator, că adică ar fi putut să-și închidă celularele. Ce dracu’, era doar o sală de operație, nu…
Asistenta îngăimă o scuză neinteligibilă, iar apoi începu să scormonească prin buzunarele halatului care abia putea să-i acopere trupul imens. Sunetul soneriei era enervant, era o melodie veche și foarte săltăreață și care nu se potrivea deloc cu atmosfera din salon. Într-un târziu, îl găsi. Deschise clapeta și duse telefonul la ureche.
- Ce e iubitule?șopti ea.
- Mamă, mi-e rău. Mi-e foarte rău. Vreau să vi acasă.
Era vocea unui copil. Un copil care vorbea cu un adult cu o voce de copil. Ea. Se făcu albă la față și tremura. Cu vocea ei subțire, acum parcă și mai infantilă, șopti:
- Unde-i Irina, unde-i tanti Irina?
- Cred că a adormit în fotoliu mamă.
- Du-te imediat și trezește-o și dă-mi-o la telefon. Dă-mi-o la telefon.
În timp ce vorbea se depărta de masa de operație, se depărta mergând cu spatele, privind fix un punct imaginar de pe tavanul salonului. Când ajunse cu spatele lipit de zid, auzi la celalalt capăt al firului o voce cunoscută.
- Da, ce s-a întâmplat?
- Mai întrebi ce s-a întâmplat, scroafă bătrână? Mai și întrebi? Dormi și ai uitat să-i dai copilului doctoria. O să ți-o bag ție pe gât, scroafă ce ești. Când o să ajung acasă o să ți le bag pe gât ție și …
Convorbirea se întrerupse. Îi închisese telefonul. Scroafa îi închisese telefonul. Simțea că explodează. Cu fața ei delicată, acum descompusă de nervi, cu vocea ce-și pierduse sonoritatea aceea atât de cristalina, ea simțea că o să explodeze.
- Hei, soră, ce dracu’ faci? O strigă doctorul. Avem nevoie de tine aici.
Se apropie de masa de operație. Dar acum avea fața descompusă și de o paloare nefirească. Nu spuse nimic, nu se explică în nici un fel. Acționa mecanic, ca o păpușă dezarticulată. De câteva ori chiar încurcă instrumentele, dar nu fu ceva grav, doctorul o corectă fără să-i reproșeze eroarea și asta chiar nu stătea în firea lui.
Operația dură douăzeci și cinci de minute dar tuturor li s-a părut că ea a durat câteva ore.
Soarele începea sa se ridice pe cer și aerul devenea din ce în ce mai fierbinte până când, în jurul prânzului, urma sa devină incandescent, irespirabil. Doctorul părăsi spitalul aproape în fugă, cu o privire buimacă și fața descompusă de oboseală. Călca repede și apăsat, privind undeva în gol. Era atât de absorbit încât uită să-și ia mașina din parcare și porni grăbit pe jos. Trecând pe lângă poarta spitalului nu-l observă pe cerșetorul care, ca în fiecare dimineață, zăcea întins pe asfaltul, încă fierbinte, al trotuarului.
- Moarte! Moarte! Moarte! strigă lângă el cerșetorul.
Doctorul tresări ca electrocutat iar apoi se îndepărtă grăbit privind speriat în urmă, iar apoi dispăru după colțul străzii. Cerșetorul îl urmărea cu privirea, iar apoi, după ce scuipă o flegmă galbenă, nimerind coltul unui șervețel aruncat pe jos, șopti ca pentru el:
- Moarte! Moarte! Moarte!
Un tânăr trecu în fugă pe lângă el și-i aruncă un bănuț. Banul nu nimeri șapca așezată pe jos, lângă piciorul lui, ci căzu alături și zornăi pe asfalt. Cerșetorul se întinse și apucă banul. Îl strânse în pumn până când durerea birui și trebui să desfacă palma. Urma banului se vedea roșie în mijlocul palmei imense. Broboane de sudoare îi acopereau fruntea. Tremura și încerca să bolborosească ceva. Apoi, brusc, se trânti pe spate și începu să se zvârcolească pe asfalt. Părea o moluscă imensă, iar gesturile dezarticulate erau grotești. Oamenii îl ocoleau pe departe, unii îl priveau curioși. Nimeni nu se oprea, nimeni nu avea timp. Era doar un cerșetor care se tăvălea pe asfalt. Poate că era doar o stratagemă, poate că nici nu avea nimic, voia doar să impresioneze și atât. Și spuma roșie care-i colora buzele era probabil tot un efect teatral, nu aveai de ce să te sinchisești de atâta lucru. Treptat, treptat, zbaterile s-au redus, mișcările nu mai erau atât de ample, iar asta a făcut ca oamenii să nu mai fie nevoiți să-l ocolească la o distanța la fel de mare ca înainte. Acum treceau foarte aproape de corpul lui care doar mai tresărea uneori, aproape călcau peste el, uitaseră sau nu știuseră niciodată de existența lui. Mult mai târziu, când reuși să deschidă pleoapele, primul lucru pe care-l văzu fură ochii albaștri ai copilului ce stătea pe marginea trotuarului, nemișcat și-l privea. Îi privea corpul imens, murdar și bătrând, întins, sau ,mai bine zis, răstignit pe asfalt. Ochii albaștri ai copilului îl ardeau, se simțea rușinat de urâțenia lui, de mizeria ce-i acoperea corpul, de jegul și de bolile sale, de bătrânețea și de sărăcia lui. Iar copilul îl privea, limpede, fără compasiune dar și fără răutate, îl privea ca pe o ciudățenie, ca pe o jucărie stricată, ca pe un imens cărăbuș răsturnat pe spate, un cărăbuș ca aceia pe care-i strivea uneori, în joacă, cu vârful pantofului.
Privirea copilului îl ardea, îi provoca răni pe corp și pe față, îi spărgea dureros negii de sub ochi, iar el nu putea face nimic, nu se putea feri, era ca anesteziat, simțea boldul care-l străpunsese și-l ținea lipit pe fundul insectarului. Gemând, reuși să se ridice în coate și, luându-și cea mai fioroasă figură de care era în stare, încercă să urle către copilul ce-l privea necruțător. Urletul se dovedi a fi un scâncet slab ce abia se strecură printre buzele acoperite de o crustă de sânge închegat. Totuși, copilul păru a se speria, se întoarse pe călcâie și o rupse la fugă fără să privească înapoi. Tot în fugă coborî panta, trecu pe lângă stația de autobuz, coti pe lângă hotelul din colțul străzii, apoi printre cele două blocuri turn. Se opri abia în parcarea din spatele blocurilor. Printre mașinile parcate, se lasă să alunece ușor pe asfalt. Cu spatele lipit de portiera unui Megane și cu tălpile sprijinite de roțile unui Peugeot, copilul ridică podul palmei spre ochi. Câteva monede luceau în palma micuță și asudată. Copilul zâmbea.

Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Așijderea, vot.  
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2012-11-12 09:58:00
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23861
Comentarii: 120182
Useri: 1417
 
 
  ADMINISTRARE