FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Rodica Boitos


Guma de mestecat

M-am reîntâlnit cu Nebuna dupã vreo 30 de ani. Lucra la un oficiu poºtal din cartierul meu. De cum am zãrit-o în spatele geamului de sticlã care o proteja de eventualele violenþe m-a strãbãtut un fior rece. Poate totuºi geamul îi protejeazã pe clienþi, mi-a trecut prin minte. Am simþit cã ameþesc, dar n-aveam ce face, trebuia sã trimit scrisoarea aceea ºi m-am îndreptat cu un sentiment nedefinit spre ghiºeu.

*

Era rândul nostru sã ne ascundem. Înfocaþi de alergãturã ºi de teama de a nu fi descoperiþi ºi în fond de fascinaþia jocului pe care îl doream fãrã de sfârºit, am intrat în casa neterminatã ºi ne-am ascuns care pe unde-am putut, în semiîntunericul misterios, dar totodatã prevestitor de întâmplãri nu foarte plãcute. Printre panouri din care se iveau ameninþãtor cuie ruginite, dupã bolþarii ai cãror colþuri zgrunþuroase te zgâriau negreºit când te þineai cu mânuþele fragede de ei sau, ºi mai bine, dupã sacii de ciment stivuiþi pânã aproape de tavan în colþul dinspre fereastra care în loc de sticlã avea rânduite cãrãmizi pentru a-i împiedica pe hoþi sã dea lovitura la materialele de construcþie. M-am strecurat în spatele sacilor murdari ºi pentru cã m-am lipit de ei, mi-am murdãrit cu ciment bluza de Scufiþã Roºie, cum îi spunea taicã-meu. Am încercat sã dau jos praful trecându-mi palmele succesiv pe materialul care nu se lãsa curãþat, dar în clipa aceea a apãrut pericolul. Echipa cealaltã a înþeles cã eram ascunºi în încãpere ºi când a intrat triumfãtoare în hol eu m-am împins puternic în stiva de saci, ca ºi cum s-ar fi putut mula dupã trupuºorul meu firav, pentru a mã ascunde mai bine. Fiind prea mulþi ºi fãrã punct de sprijin s-au prãvãlit într-o clipã pânã în capãtul celãlalt al camerei, lãsând un praf gri înecãcios în urma lor. Doi dintre ei crãpaserã sub presiunea celorlalþi. Panica ºi bãtãile nebuneºti ale inimii au sporit în clipa în care Nebuna a decis cã e prea important momentul ca sã mai conteze cã se deconspirã ºi cã va fi printre primii copii descoperiþi, aºa cã îºi pãrãsi în grabã ascunzãtoarea.
- Abia aºtept sã te spun! Aproape cã a strigat, cu o bucurie vãditã. O satisfacþie din aceea fãrã egal. Delaþiunea sau ameninþarea cu delaþiunea, cine ºtie dacã ar fi fost în stare sã mã pârascã, îi pãreau mai fascinante decât orice.
Cu pãrul încãrunþit de praful de ciment ºi hainele iremediabil murdãrite, am încercat panicatã s-o rog sã nu facã asta, cã doar nu era vina mea.
- Nici mãcar nu erau bine aranjaþi!, am încercat deznãdãjduitã.
- Lasã cã am vãzut eu!
Jocul s-a întrerupt ºi au sosit în grabã cu toþii în încãpere, asistând tãcuþi la procesiunea magicã, în care Nebuna, în chip de judecãtoare absolutã ºi infailibilã mã condamna fãrã echivoc. Nici unul din puºtii altãdatã gãlãgioºi nevoie-mare nu scoteau un sunet, paralizaþi de puterea supraomeneascã a Nebunei.
- Aºa sã ºtiþi cu toþii cã am s-o spun, tunã ea, spre ceilalþi copii, care se fãcurã brusc mai mici din cauza faptului cã erau implicaþi ºi ei, indirect, dar implicaþi totuºi.
Trãiam cu greu acele clipe, care mi-au pãrut ºi-mi par ºi azi din cele mai dificile ale vieþii. Din disperare, m-am aplecat ºi-am încercat sã ridic, sã trag, sã urnesc mãcar un sac de ciment, în speranþa cã voi remedia situaþia. Pentru o clipã mi-am ºi imaginat ce sentiment minunat de uºurare voi avea dupã ce voi fi aºezat sacii la loc, exact aºa cum erau. Nebuna n-ar mai fi avut ce sã-mi facã. Dar nu reuºesc sã ridic nici mãcar unul din capetele sacului, care pare mai greu decât casa întreagã. Mã trec sudorile ºi toatã strategia mea de succes se dãrâmã asemenea stivei de saci. Înþeleg ridicându-mã cã nu e nimic de fãcut ºi o privesc cu un nesfârºit sentiment de vinovãþie pe Nebunã. Cu bãrbia uºor înãlþatã ºi privirea ce mie îmi pare monstruoasã îmi spune:
- N-ai ce face, aºa rãmâne pânã vine nenea Victor. Eu o sã-i spun ce-ai fãcut ºi o sã vedem ce pãþeºti.
Am înghiþit în sec ºi am cãutat sprijin în ochii celorlalþi copii, dar ºi ei pãreau sfârºiþi. „Aºa rãmâne!” era implicit o ameninþare ºi pentru eventualele iniþiative de ajutor care puteau veni, ºi pe care eu le imploram din priviri, ca o ultimã speranþã, din partea prietenilor mei.
- Dana! Dana!, se auzi în clipa aceea prin crãpãturile dintre cãrãmizile stivuite în geam. Era mama Nebunei. Ca ºi cum vraja s-a fi destrãmat, Nebuna plecã scurt fãrã nici un cuvânt, fãrã nici o privire, ca o reginã detronatã.
În seara aceea n-a mai jucat nimeni nimic. Am mai stat o vreme lângã casa blestematã, aºa o vedeam eu acum, ºi copiii povesteau arar câte ceva. Nu vorbea nimeni de ceea ce s-a întâmplat. Înghiþeam tot timpul în sec ºi parcã nici nu aveam glas. În minte mi se derula la nesfârºit întâmplarea ºi o vedeam tot timpul pe Nebunã ameninþãtoare.


*

Noaptea fãcusem febrã sub presiunea gândurilor negre ºi a coºmarurilor în care nenea Victor mã închisese în casa blestematã pânã când reuºeam sã pun toþi sacii la loc sau altul în care nenea Victor o lãsase pe Nebunã sã mã biciuiascã drept pedeapsã pentru ceea ce fãcusem. Ea era singura care îi apãrase interesele ºi drept rãsplatã, una demnã de Nebunã, îi dãduse voie sã mã loveascã pânã la sânge.
Sub aripa ocrotitoare a dimineþii luminoase am reuºit sã dorm buºtean vreo orã, liniºtitã ºi fãrã vise. La luminã, parcã ameninþarea scãzuse puþin din intensitate, dar gândurile tot nu-mi dãdeau pace. Dacã aflau ai mei? Asta mi-ar fi dublat pedeapsa.
Dau sã ies în stradã, deºi era mult prea devreme sã prind picior de copil prin zonã. Asta îmi fãcea bine într-un fel, pentru cã nu trebuia sã mã priveascã nimeni în felul acela, ca pe o condamnatã nenorocitã, dar pe de altã parte, îmi fãcea rãu pentru cã nu era nimeni alãturi de mine. Am pus mâna pe clanþa de la poartã, ºtiind cã în momentul în care o voi deschide soarele puternic de dimineaþã mã va orbi. Am închis ochii preventiv, dar când i-am deschis peste douã secunde, convinsã cã globii oculari vor fi pregãtiþi pentru întâlnirea cu lumina pãtrunzãtoare, în faþa mea era Nebuna, cu degetul pregãtit sã apese pe butonul soneriei. Ce bine cã am ieºit afarã, altfel le-ar fi spus pãrinþilor mei.
Din cauza uscãciunii bruºte din gât, care se instalase în vecinãtatea omuºorului ºi a amigdalelor, ºi dacã aº fi gãsit ceva de spus, nu cred cã s-ar fi auzit. În schimb urechile mi-au þiuit de ºuierul vorbelor ei:
- Am venit sã-þi spun cã trebuie sã-mi faci rost repede de o gumã de mestecat, ca sã nu te spun. Dar repede!
Atât. O secundã sau poate mai puþin. Nici nu a aºteptat sã-mi compun o reacþie, sã fac sau sã zic ceva. Cu o rãcealã de ºarpe, de reptilã, în orice caz, s-a întors ºi ºi-a luat tãlpãºiþa. A dispãrut brusc sau am cãzut eu prea adânc pe gânduri cã n-am observat-o când s-a târât de-a lungul strãzii.
Nu ºtiam ce sã fac cu sentimentul pe care mi l-a dat. Sunt salvatã? Nu pot sã cred! O sã scap aºa de uºor? Oh, ce bine, mi-am spus respirând uºuratã, dar dureros din cauza poverii pe care o purtasem vreme de douãsprezece ore cu mine.
M-am întors în curte ºi am început sã mã joc bucuroasã cu Pisa, motanul pe care l-am îmblânzit cu greu timp de aproape o lunã. Parcã ºi Pisa simþea imensa uºurare care mã încerca. Aveam dintr-odatã atâta energie ºi poftã de viaþã ºi de joacã! În clipa aceea îmi doream ca vacanþa din care mai era foarte puþin sã fie nesfârºitã... Apoi m-a ajuns blestemul ºi am înþeles. Cum adicã gumã de mestecat? Nebuna îmi cerea gumã de mestecat ºi nu se gãsea nicãieri. De ce nu mi-a cerut ºi ea o ciocolatã cã din aia poate mai fãcea rost taicã-meu. Dacã ar fi rugat pe vreuna din cunoºtinþele lui, i-ar fi dat pe sub tejghea o ciocolatã micã, fie ea ºi amãruie. Dar gumã? De unde gumã? Sfârºitã, am înþeles atunci cã Nebuna îmi îngreunase de fapt situaþia.

*

M-am aºezat pe un scãunel, în curte, simþindu-mã la capãtul puterilor. Degeaba mã chema mama a treia oarã la micul dejun, mie îmi venea sã vomit. ªi uscãciunea aia de care nu mai scãpam. Poate doar dacã aº bea un pic de sirop de viºine. Ideea îmi alungã pentru o clipã toþi norii de pe cerul meu cel negru, dar decât sã dau ochii cu mama ºi sã nu pot sã-i spun o vorbã, mai bine mã usc de sete.
Eram aproape sigurã cã se va întâmpla o grozãvie, cã poate chiar o sã mor din neputinþa de a face faþã situaþiei. Am auzit eu cã poþi chiar sã mori când þi se întâmplã ceva foarte rãu. Mie mi se întâmpla acum.
Soneria mã smulge din reverie, iar inima o luã la galop de parcã ar fi împins-o cineva în prãpastie. O fi Nebuna iarãºi? Nu îndrãznesc sã mã miºc, fie ce-o fi! Taicã-meu apare agale din casã ºi-l aud:
- Oooo! Lume nouã!
Pentru un moment mã liniºtesc, n-are cum sã fie ea, dar cine-o fi?
Mã duc sã vãd. A, e nenea Nicu, vecinul nostru. Îl salut ºi mã duc spre scãunelul meu sã-mi reiau gândurile, iar ei intrã în casã.
- Ce faci, vecine? Nu te-am vãzut de-o lunã, îi spune tata. Cum e Asia? Ai fost ºi în India sau numai în China?
Vorbele lor se pierd, aº vrea sã pot asculta în continuare, dar pe ecranul minþii mele se iveºte din nou, a câta oarã Nebuna care ºuierã încontinuu:
- Guma de mestecat sau te spun!
Tâmpita, parcã mie nu mi-ar plãcea o gumã, n-am mai mâncat de vreun an de când mi-a adus nenea Nicu din Germania. Hiii, nenea Nicu?! Soarele rãsare a doua oarã în ziua aceea când realizez cã salvarea mea s-ar putea sã fie chiar aici. Urc câte douã trepte deodatã ºi intru în bucãtãrie. Cei doi bãrbaþi stau la taclale ºi la un pãhãrel de þuicã. Treaba lor, dar nu vãd nimic în jur care sã-mi indice posibilitatea vreunui mic dar care sã conþinã blestemata aia de gumã de mestecat. Poate mi-a adus numai ciocolatã. Ce mã fac? Ca ºi cum nici nu aº fi existat, cei doi discutã imperturbabil. Mama mã ameninþã cã e ultima oarã când mã mai cheamã la masã, iar eu mã duc sã mã închid în camera mea. E clar, n-am nici o ºansã, sunt gata! ªi când sã închid ochii ca sã mor, zãresc printre gene o plãsuþã transparentã pe masã. Tavanul se clatinã ºi e gata sã se prãvãleascã, aºa ca ºi blestemata aia de stivã de saci. Printre chestii colorate, care cred cã sunt frumoase ºi gustoase, vãd doar punguþa aceea minusculã cu douã bile colorate, una roºie ºi una galbenã. Sunt bomboane de gumã!
Una roºie, una galbenã. Nu-mi vine sã cred! Mã uit la ea, îmi vine s-o pup, s-o strâng la piept. A, sunt ºi douã pe deasupra, deci una e a mea. ªi o sã scap ºi de teroarea ameninþãrii care plana asupra mea. Nu mã pot hotãrî pe care din cele douã bile sã i-o dau pârâcioasei. Le cântãresc în mânã, doar-doar îmi voi da seama care e mai grea sau mai mare, dar nimic relevant. Pe mâna umedã de emoþia dificultãþii problemei, au rãmas câteva dâre roºii ºi galbene de la coloranþii din gume. Mã uit la forma lor. Una dintre bile, cea galbenã, nu e chiar rotundã, are o imperfecþiune minusculã, care aproape cã o descalificã în faþa mea. Hotãrãsc sã i-o dau ei pe cea galbenã. O pun într-un ºerveþel, de care se lipeºte, din cauza dulcelui umezit, iar pe cealaltã – cea superioarã prin formã - o iau cu un gest hotãrât în gurã. O întorc cu greu în cavitatea bucalã nu foarte generoasã, de copil, ºi am brusc convingerea cã am fãcut o prostie, cã totuºi, guma cealaltã, care e de lãmâie, e mult mai bunã. Ca nu cumva sã fie totul pierdut - deºi în fracþiunea aceea de secundã mi-a ºi trecut prin cap cã dacã i s-a dus culoarea, am s-o vopsesc cu acuarele - o scot în vitezã pe cea roºie ºi o pun pe ºerveþel ºi dupã ce arunc o privire în toate direcþiile, conºtientã parcã de gravitatea delictului sãvârºit, o iau în gurã pe cea galbenã, cu puþin ºerveþel moale lipit de ea ºi am senzaþia clarã a unei decizii corecte ºi a mulþumirii ulterioare. Învelesc guma roºie în ºerveþel ºi mã reped în stradã sã-i duc ofranda celei care-mi otrãveºte gândurile.
Reginã trufaºã ºi rãutãcioasã pânã în strãfunduri, ghiceºte din priviri ce am acolo ºi îmi smulge fãrã nici o vorbã ºerveþelul din mânã ºi cu o privire care mã sãgeteazã dureros, desface colþurile, lipite într-o parte ca ºi cu superglue de biluþa roºie. Cu vãditã nemulþumire, mã întreabã perspicace:
- Unde-i cea galbenã? Crezi cã nu-i vãd urmele?
Nu-i rãspund de teamã cã dacã voi deschide gura îmi va vedea limba, precis îngãlbenitã de la bomboana gumatã pe care tocmai o aruncasem nu fãrã regret înainte de a o întâlni.
O dezlipeºte cu greu de hârtia moale, dar nu-i pasã, ºi o bagã cu satisfacþie în gurã.
- Sã nu crezi cã ai scãpat cu atât, îmi aruncã peste umãr în timp ce se depãrteazã, lãsându-mã complet dezarmatã. Mã întorc istovitã acasã ºi mi-e o teamã cumplitã cã acest coºmar va continua. ªtiu cã Nebuna îºi va relua ameninþãrile ºi cã ascendentul periculos asupra mea îmi va strica ultimele zile de vacanþã. Cã mã va subjuga total.

*

Dimineaþa trece în mare vitezã ºi mã duc sã mã plimb puþin pe vale, poate mã liniºtesc. Pe stradã dau de o parte a trupei de copii. Jucau cãrþi. Desigur, au privirea aceea de care mã temeam. Ei mã vãd vinovatã, dar ce, parcã ei nu puteau pãþi la fel? Înainte de a mã saluta sau orice altceva, o fetiþã mã întreabã:
- Ai auzit cã Dana pleacã azi la bunici? Se mutã acolo cu pãrinþii.
Cred cã o sã leºin, asta se va întâmpla desigur. Sau s-a înnegrit cerul brusc? Vine furtunã?

*

Am ajuns lângã Nebunã ºi dupã ce mi-a spus acel „Poftiþi!” clasic, rece ºi impersonal, ºi-a ridicat ochii asupra mea. Îmi zâmbeºte, dar mie mi se pare cã are ceva din privirea acea stranie de vrãjitoare.
- Þi-am adus o gumã, îi zic ºi scot din poºetã un pachet de pastile mentolate.
Habar n-are despre ce e vorba. Nu înþelege nimic sau se face. O fi uitat micul incident de o intensitate catastrofalã pentru mine.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Rodica, am inteles exact ce ai vrut sa spui. Sa stii ca eu, ma cunosc cu ceilalti exact asa cum ma cunosc, iata, acum cu tine.
Adica, ne-am citit, ne-am placut sau nu, dupa care ne-am anuntat unul pe celalalt despre asta, prin comentarii mai mult sau mai putin profesioniste.
Nu e nimic in neregula cu site-ul asta, dupa parerea mea, poate doar ca este mai putin cunoscut si asta face ca totul sa se miste mai incet. Cred, insa ca lucrurile se vor schimba in curand si chiar tu esti acum deja in postura de a da binete noilor veniti, nu-i asa?
Neaparat sa postezi si alte texte! Eu nu m-am lansat in alt gen de aprecieri tocmai pentru ca am simtit o mana deja formata si nici nu m-am gandit ca ai avea nevoie de incurajari!
Daca ai deja textele concepute, chiar te rog sa te grabesti in a le posta, pentru ca as vrea sa le pot citi. Voi lipsi o vreme destul de indelungata si n-as vrea sa ratez ocazia de a te bate admirativ pe umeri sau de a te trage de urechi!
Cu drag!
 
Postat de catre Ina Cirlan la data de 2004-06-11 09:51:29
         
 
  Multumesc pentru aprecieri! Nici nu mai speram sa apara, cu toate ca imi doream o parere sincera despre acest text. Cred ca voi reveni si voi posta si altele.  
Postat de catre Rodica Boitos la data de 2004-06-10 14:16:10
         
 
  Multumesc! Adevarul este ca aproape am si renuntat la speranta ca va fi cineva care sa dea buna ziua... Si am concluzionat atunci, ca nu e in regula ceva cu site-ul asta, in care se comenteaza circa 4-5 autori, care deja se cunosc intre ei. Oricum eu speram la o parere sincera, sper ca asa a si fost, care sa-mi dea o idee daca merita sau nu sa continuu.  
Postat de catre Rodica Boitos la data de 2004-06-08 09:31:07
         
 
  La prima citire m-am pierdut undeva pe drum, din pacate, abia acum am gustat "pachetelul de pastile mentolate"!
Mi-a placut!
Fragmentul care prezinta conflictul din copilarie este bine conturat, starile si trairile definite placut, pastrand candoarea acelei varste, de aceea cred eu, ca si legatura cu Nebuna de acum ,trebuia sa aiba mai multa
forta.
E doar o parere! Te mai citesc!
 
Postat de catre Ina Cirlan la data de 2004-06-08 09:21:35
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE