FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Întoarcerea armelor
Text postat de latunski criticul
(cărămida D)

Sîntem în serviciu de gardă la Cortina de Fier. Compania noastră, „Ciobăneștii Mioritici”, ocupă o poziție centrală: în flancul din dreapta se află compania de femei, „Oițele Bîrsane”, iar în stînga detașamentul de pionieri, „Canafurile roșii cu tricolor”.
Jintiță a adus o bormașină acționată manual și un set de burghie. Scoate de prin buzunarele mantalei o întreagă trusă de lăcătușărie, iar la sfîrșit chiar și un șubler. Îmi zice:
„Mă-măsoară-mi și mie dis-distanța - aici face o pauză de cîteva secunde, ca și cum ar medita îndelung, apoi ochii i se lumineaz㠖 dintre glo-bii o-cu-lari”, silabisește el mîndru. Jintiță este „la seral”, în clasa a treisprezecea și are un vocabular mai bogat decît noi.
Mă întind lîngă el, ca pentru poziția „tîrîș”:
„Are 93 virgulă 7 milimetri”.
Tîrlă zîmbește disprețuitor și ne privește de sus. El lucrează la Controlul Tehnic de Calitate și consideră că este cel mai îndreptățit să efectueze această operațiune delicată. Mai e și un motiv de invidie:
„Ia dă-l încoace”, și-mi smulge șublerul. Cît pe ce să-i scoată ochii lui Jintiță:
„93 virgulă 5”, supervizează el.
Jintiță scoate un ciocan și un punctator din masca de gaze. Trasează cu șublerul, prin intersectare, două puncte, exact la distanța prescrisă. Găurește cu răbdare și profesionalism,rotind cu atenție manivela mașinii de găurit, mărind succesiv găurile. Șpanul metalic se așchiază fîșîind și cade pe partea dinspre noi a Cortinei. Cînd găurile din Cortină au ajuns puțin mai mari decît glo-bii o-cu-lari”, le răzuiește marginile cu un răzuitor manual, verifică distanța și suflă resturile metalice.
Îi urmărim activitatea cu mulțumirea primară a privitorilor, dar și cu acea nerăbdare specifică a indivizilor care vor să se bucure de roadele muncii altuia. Jințiță nu se grăbește. Își aprinde un Carpați fără filtru și fumează fericit. Nu e prea vorbăreț. Explicabil, e bîlbîit. Cînd mucul țigării a ajuns la mai puțin de jumătate de centimetru, îl proiectează cu o mișcare a buzelor peste capetele noastre și scoate din masca de gaze binoclul, singurul binoclu aflat în dotarea Gărzilor Patriotice din I.U.C.P.I.P.* Oare cum l-o fi convins pe Rastel, magazinerul și armurierul nostru, că acela nu dă nici o cîrpă de șters armamentul, fără să-i semnezi în registru. Binoclul e uriaș și îmbrăcat în piele, ce mai, adevărată bijuterie. E prima oară cînd privim un binoclu de aproape. Urdă întinde mîna dar primește o lovitură scurtă cu cantul palmei. Jințiță își trage binoclul sub piept și privește prin găuri cu dotarea-i naturală.

*

Și privește nu se-ncurcă; devenim nerăbdători:
„Ce vezi?”, întreabă Caș, comandantul de grupă. La început a tratat dezaprobator activitatea lui Jintiță, cred că era chiar hotărît să spună că nu-i regulamentar și nici legal. Dar poți ști ce-i în mintea altuia, uite, s-a dovedit că el este cel mai nerăbdător. Jintiță, nimic, rotește doar capul dreapta-stînga. În sfîrșit, se întoarce către noi, sprijinit într-o mînă:
„Mă într-întreb, mă-mă-ntreb…” Uimirea îi este gravată pe față mai ceva decît gradațiile de pe vernierul șublerului.
„Ce te-ntrebi, mă, ce te-ntrebi, ia dă-te la o parte, că ies vorbele din tine ca rîmele din cutia de chibrituri”, izbucnește Urdă.
„Mă-ntreb ci-cine păz-păzește la ei Cortina? Nu văd ni-nici Gărzi Patrotice, ni-nici armată, ni-nici grăniceri…”se bîlbîie el, în timp ce Urdă îl împinge de la orificii și cu mîinile și cu picioarele.
„A se ie-ieși pe in-interval, dacă vrei să te-te uiți”. Expresia lui favorită este: „a nu se pleca în afară”; o folosește aproape în orice împrejurare. Are și o tăbliță cromată pe care dictonul e scris în patru limbi, o poartă pe piept legată cu un lănțișor cam ruginit, „pe post de amulet㔠– zice el cu mîndrie Acum am observat o diversificare.
„Cît?”, întrebă Urdă scurt și la obiect. Să nu-l recunoști, el se tocmea și cînd împrumuta oarece. Deh, tentația era mare.
Aproape că puteam să ghicesc ce gîndeau camarazii și colegii mei de muncă, la fel cum și ei ar fi putut să-mi ghicească gîndurile. Gîndeam împreună, gîndeam în echipă, în cadrul grupei, dar acțiunile erau de perspectivă. Parcă vedeam cu toții o ușă în Cortină, bine mascată; aparate de tăiat cu autogen, prelungitoare, fierăstraie mecanice și manuale. Era groasă Cortina, mult mai groasă decît gratiile unei celule, mult mai masivă, dar și noi eram meseriași și luptători cu „asupra de măsură”. Cum și I.U.C.P.I.P-ul era întreprindere de interes național. Al dracului Jințiță, nu te-ai fi așteptat de la el. Ce face școala din om!
„Car-Carpații și Genocidul”, veni la fel de laconic răspunsul. Azi, la Că-cățeaua leșinată, cum ieșim din postul de pază”. Suna ca o parolă, dar se traducea astfel: „ Un pachet de Carpați fără filtru și o sută de grame de votcă de-a noastră, de prin comerțul socialist al Carpaților”. Apoi ne cuprinse pe toți dintr-o privire a glo-bi-lor o-cu-lari: „Pentru voi, doar Genocidul”.
N-a comentat nimeni. Pentru prima oară eram „uniți în cuget și-n simțire”, „strînși uniți în jurul ideii” de a privi prin găuri spațiul acela necunoscut, „pe care-l simțeam în adîncul ființei noastre” ca pe ceva ce trebuie văzut „cu o încredere nestrămutată, cu o dorință tot mai fierbinte”.

*

Atunci se văzu că binoclul nu ne servea la nimic. Eram tineri, aveam priviri agere, o inconștiență virilă, o moștenire genetică transmisă de la Bîta și Bîtul, dublată de îndoctrinarea care ne mai salva de povara visurilor. Despre ce nu cunoști, de regulă, nu există.
„Bă, ciobanul ăsta (adică Jintiță, nota mea) are dreptate”, se auzi glasul lui Urdă, cam moale, gen tremolo. Nu-i nimeni de pază”.
„Poate n-avem noi destul cîmp vizual”, am spus eu, doar ca să mă fac remarcat cu o expresie mai acătării și să fiu băgat în seamă.
„Și ciobanul acesta are dreptate (adică eu, tot nota mea), cred că trebuie să venim cu autogenul”. Iată cum se confirma presupunerea mea despre „unitatea de gîndire”. „Dar, dar știți ce mai cred?” Nu știam, dar aveam să aflăm imediat: „Asta, Cortina de Fier adică, este pentru ei cam invers de cum este gardul la cimitir pentru noi. Morții nu pot să iasă iar cei vii n-au nici un interes să intre. Noi nu putem ieși dincolo, iar ei nu vor de loc să vină la noi”.
Nu cred că toți au înțeles aluzia. Mie mi-a trebuit un minut s-o rumeg. Fie că eram la prima oră a dimineții și Războiul Rece își făcea simțită prezența printr-un vînticel aspru, poate că așa gîndeam eu, mai greu.
Pentru vorbe de acest fel, Urdă a mai fost chemat de cîteva ori la Biroul Documente Secrete și prelucrat politic de comandantul Berbec. Timpaniștii îi raportaseră că ascult㠄voci străine” la tranzistor, se pare că releul de bruiaj de la Cornul Caprei nu mai lucra la capacitatea maximă, sau dădea rateuri din cînd în cînd.
Urdă nu părea prea impresionat de ce văzuse. Se ridică și începu niște tratative cu Jintiță. Știam eu că n-o să rămînă cum a fost stabilit inițial. Urmă Zer, la aparatul de privit. Înainte de a se culca pe burtă, zise:
„Eu vreau să văd șomerii lor, să-i văd pe cei fără adăpost și fără serviciu, vreau să-i văd cum dorm în Central Park, pe bănci, înveliți în cutii de carton”. Zer era cel mai activ și mai tocilar cursant la seminarele de învățămînt politic. Mai mult, întotdeauna venea din concediu, din învoire, sau chiar din „nemotivate”, cu daruri pentru comandantul Berbec, pentru șeful de atelier, Momîrlan, ba chiar și pentru Timpanist. Era aproape cert că va fi trimis în curînd la o perfecționare politică.
Zer nu comentă nimic, deși privi și el prin orificii destul de mult. Se trase într-o latură și privi îndelung prima pagină a ziarului de partid și de stat, unde pe ultima pagină, cea cu știri externe, era o poză (reușită, ce-i drept) a unui om al străzii dormind pe o bancă și ținînd în mînă o pungă de hîrtie, avînd în ea ceva care semăna surprinzător de bine cu sticlele noastre de „Lambada”.
Veni și rîndul lui Caș, comandantul de grupă și șeful nostru de echipă de la „prototipuri”. Cum de nu se respectase ierarhia? Nu știu, uite-așa se instaurează anarhia! Dar Caș era un conducător moderat și iubit de către subordonați, întotdeauna găsea portițe de mediere și-i împăca pe toți (sau aproape, că doar nu poți să fii pe placul tuturor). Ce mai, fie să am parte toată viața de șefi ca el !).
De drept și de fapt, este bine să amintesc de pe acum, nu se știe dacă n-o să uit, ori poate o să mi se întîmple ceva neplăcut. Caș a ajuns mai tîrziu mare om de afaceri, și-a înființat propria-i întreprindere, a inventat „trolerul ciobanului”, pe care l-a fabricat pe scară largă, lucrînd mai mult pentru export. Dar acum nu este încă de actualitate ceea ce vă spun. Ascultați comentariul lui, pe care îl redau aproape integral, din memorie desigur: „Cred că nu mai au ce păzi, d’aia nu mai păzesc. Știm, din ce ni se spune, că societatea lor este în descomunere, ce te poți aștepta de la un sistem sălbatic, care nu urmărește decît profitul și nu ține cont de oameni și de nevoile lor, nici unde și cînd le depun. Oricum, nu mai au mult și-s terminați. Mai știți voi, cînd eram noi la cramă, la Steaua Ciobanului, atunci cînd am luat ultima premieră. Și a venit profesorul ăla, cum îi zicea, a, Fitiliti, da mă, ăla de băga strîmbe, cum că rîd cei de peste baltă de noi. Cică la noi unii muncesc și alții-i păzesc cu arma la umăr. Păi ce, noi îi păzim pe colegii noștri, ori ei pe noi, cînd muncim? Noi apărăm împreună cuceririle revoluționare. Sistemul nostru va triumfa în curînd și vor fi și ei ca noi. Doamne-ferește să fim și noi ca ei și să ne ducem dracului cu toții!”
Discurs de șef, ce mai aveți de spus! Pe baza căruia s-a încins o dispută fierbinte, așa că am reușit să mă apropii de orificiile din Cortină.
Eu, de regulă, nu mă înghesui nici la bine, nici la rău, nici la cald, nici la rece, nici la muncă, nici la lenevie, nici la femei, nici la băutură, le accept pe toate așa cum mi se dau, sau cum vin singure. Profesorul Fitiliti a zis despre mine, în particular și în timpul unuia din lungile lui monologuri: „Tu ilustrezi perfect expresia aureea mediocritas, dublată de un fatalism caracteristic acestui spațiu mioritic”. Întîi m-am mîhnit nițel cînd mi-a spus că-s mediocru, dar el a remarcat atitudinea mea și mi-a explicat mai pe larg sensul expresiei.

*

Deci, mi-am fixat și eu glo-bii o-cu-lari la nivelul celor două orificii și, brusc, m-am retras. Un vălmășag de imagini viu colorate și avînd profunzime mi-a invadat privirea. La fel ca în filmul acela pe care l-am văzut anul trecut în cinematograful din Sărăcăceni, cînd ne dădea fiecăruia la intrare cîte o pereche de ochelari fumurii.
Am privit din nou cu mai mult curaj și iată că imaginile se derulau de la stînga la dreapta, întîi fără consistență și parcă alungite, ca și cum aș fi tras de o lamelă de „ciung㔠îndelung mestecată. Apoi prindeau consistență și se derulau încet, puteam vedea pînă și cele mai mici detalii.
Erau magazine, uriașe magazine, în jurul cărora roia mulțime de oameni, precum albinele în fața urdinișului. Înainte de a intra pe uși – care, culmea, se deschideau și se închideau singure – fiecare lua dintr-un sir lung cîte un cărucior ce părea a fi din inox, încăpător și comod. Unii își purtau și copiii în cărucioare, care nu semănau de loc cu ale noastre, cele de butelii. Apoi intrau pe ușile alea minunate – minune a tehnicii! – și se plimbau pe niște alei largi, flancate de rafturi care gemeau sub greutatea mărfurilor, iar cînd ieșeau și cărucioarele erau cocoșate de cutii, cutiuțe și sticle. Cu o încetineală ce tindea să devină enervantă, magazinele defilau prin fața orificiilor din Cortină, de puteam să silabisesc și reclamele uriașe și luminoase, cu denumiri necunoscute: Billa, Carrefour, Metro, Hornbach, Kaufland, Leclerc – și nu mai rețin. Și ieșeau consumiștii** cu cărucioarele pline, pînă într-o parcare mare, mult mai mare decît cea a întreprinderii-mamă din cetatea ciobanului Bucur, unde ne-am calificat noi toți la cursurile de scurtă durată. L-am urmărit pe unul dintre ei pe cînd îndesa în portbagajul unei mașini periculoase, tot felul de salamuri, cîrnați, cașcavaluri, cafea și alte produse neidentificate, toate în niște cutii și cutiuțe cu etichete ciudate: Best Farm, Massdam Hollandia, Saltempo, Mozzarella, Gourmet King, Panzani, Jacobs, New Ice; apoi sticle și recipiente cu etichete strălucitoare: Sauvignon Blanc, Raoul Clerget, Skol, Stella Artois, Carlsberg, Crazy Wolf; și iar niște cutii uriașe pe care scria: Indesit, Beka, LG, Lexmark, Nvidia, Asus.
Cam atît am reținut pînă cînd au început să mă doară ochii și n-am mai putut privi. Apoi, mă tulbura și ideea fixă a ușilor care se deschideau singure. Musai trebuie să-i spun despre ele – ca și cum ar fi ideea mea – maistrului Momîrlan, poate inventăm și noi un mecanism asemănător; că poarta de la I.U.C.P.I.P. care se deschide și se închide apăsînd pe buton scîrțîie, geme și tremură din toate îmbinările sudate.

*

Fix la orele paisprezece ne-am terminat serviciul de pază la Cortină, am predat posturile, conform consemnului, către compania „Cîinii mai Bărbați”, de la secția „Simulatorul de transhumanță”. În stînga au intrat în serviciu babetele de la atelierul de ascuțitorie a custurilor și a foarfecelor de tuns turme, „Oile Cărunte”, iar în stînga detașamentul de Șoimi ai patriei, „Arici-Pogonici”, condus de două educatoare tinere și frumușele foc, îmbrăcate și ele cu fustițe albastre, bluze portocalii cu epoleți, le lipsea doar funda roșie cu tricolor. Am mascat găurile din Cortina de Fier cu niște dopuri de fier (Jintiță se gîndise și la asta), apoi Urdă a propus să mergem la „Cățeaua leșinată”, să bem „cîte-o sută”, el era mereu disponibil pentru mici plăceri nevinovate.Nu l-a urmat nimeni, am covenit ca Jintiță să-și încaseze altădat㠄genocidul”. Eram tăcuți, păream fără nici un rost, rumegam niște gînduri ascunse. Se pare că fiecare văzuse altceva, dar nimeni nu îndrăznea să comenteze. Ne-am îndreptat către căminele de nefamiliști, trebuia să dormim și noi, intram apoi cu toții în schimbul trei.

* I.U.C.P.I.P - Intreprinderea de Utilaje și Componente Periferice pentru Industria Pastorală
** - consumist - care trăiește într-o societate de consum
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE