FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Συμποσίον -Banchetul (4)
Text postat de Gheorghe Rechesan
TABLOUL IV

SCENA I

În taverna goală de mușterii, Fanaki șterge cu o cîrpă tejgheaua și fredonează o melodie sprințară în care se repetă des cuvintele “agapi mou”, “gaidaros”, “mitéres”, “mouni”.
Demetrios Xylotaki intră în tavernă cu pași tîrșîiți. Are capul bandajat și o mină de om disperat. Se lasă oftînd pe o laviță și Fanaki se apropie serviabil de el.
FANAKI:
-Kalimera, nene, cin’ te-a supărat?
DEMETRIOS:
-Dă-mi o mastică, din cea bună de Chios, nu poșircă botezată, că mi-s afanisit foarte!
FANAKI ( se întoarce cu un ulcior pîntecos din care toarnă într-o ulcică și i-o pune dinainte):
-Da’ văz că ești cătrănit rău…ce-ai pățit?
DEMETRIOS ( dînd peste cap conținutul ulcelei, se scutură, scuipă pe podele o flegmă lipicioasă și-și drege glasul hîrîind din gîtlej):
-Mă știi cît sunt de regulat…nu te gîndi, bre la prostii, ziceam doar că respect regula de aur a pătratului liric catrenistic: patru versuri, cu rimă încrucișată, sau după caz împerecheată, opt silabe ori patru în total (scoate un abac și zornăie bilele) treizeci și două, nesmintit…
FANAKI:
-Minunat, catrenu’ cu geometrie perfectă…și ce-i cu asta?
DEMETRIOS (mirat):
-Păi nu-i destul? Bineînțeles, toate stihurile îs cu aluzii libidinoase, așa, ca pentru bărbați adevărați…așa scriu de o viață, nimeni și nimic nu mă poate schimba…
FANAKI:
-Hades să-l înghită, Caron să-l înece pe ăla care-o încerca…
DEMETRIOS (făcîndu-i semn să-i mai toarne o cinzeacă):
-Că de-aia îs în grațiile păsăricilor de tăt felu’ și mai mari și mai mici, tinere sau mature, că pe toate le mulțumesc, nu-i una care să se plîngă c-a plecat de la mine nemîngîiată. Da’ nu ăsta mi-e ofu’…
FANAKI (strîmbîndu-se a rîs):
-Te lăsă baltă baba, fugind cu unu’ mai tinerel?
DEMETRIOS (sughițînd):
-N-am io norocu’ ăsta…
FANAKI:
-Ți-a fătat cățaua trei pui, unu alb, unu negru și-al treilea cu trei capete, puiuț de cerber…
DEMETRIOS (scuipîndu-și în sîn):
-Ba…uite ce-am pățit (își pipăie pansamentul): deunăzi, o luai și io cătinel pe Drómo Hieródoulon, știi ulicioara aceea ferită cu felinare roșii și păsăruici felurite, pentru toate gusturile în galantar, blonde, cîrlionțate, brune ca abanosul, ori roșcate ca arama de Cos, numa’ așa ca să-mi mai clătesc privirea, că talanți în pungă ioc…
FANAKI (filosofic):
-Te înțeleg, între dorință și putirință se cască adeseori o prăpastie mai adîncă ca rîpa Kólasi…
DEMETRIOS:
-Cînd colo, ce să vezi, taman la colț, unde altă dată se vindeau flecuștețe pentru muieri, basmale colorate, iruri pentru obraji, o zidire nou-nouță, cu fronton mare pe care scria cu litere de-o șchioap㠓 Akadimia Lirykou, cine nu-i poitis n-are ce căta aici”…
FANAKI:
-Hai, nu mă-nnebuni, nene!
DEMETRIOS:
-P’onoarea mea de catrenist dacă te mint…să n-am parte de baba mea!
FANAKI:
-Dă-i încolo de stihuitori, prozodași și scribălăi cu coada-nfoiată, nu te necăji, ce-i a’ lu’ matale îi pus deoparte…e drept că buchisești cam prăfuit, ca pe vremea lui Pazvantokles și a regișorului Tezeu, ăla cu tezele și antitezele, da’ cui nu-i place, mucles și-un praz uscat!
DEMETRIOS (pipăindu-și țeasta):
-Stai să vezi…cum silabiseam io slovele alea de pe frontispiciu, nu-ș cum dracu se făcu că se desprinse o buca’ de olan de pe-acoperiș, pesemne că nu era bine tocmit și-mi căzu drept în creștet…noroc că am țeasta tare, din copilărie, de cînd mă trimitea taica cu junincile la păscut și mă luam în coarne, ca la tauromahie, cu boiștenii ăi mai căpoși, că altfel nu mai beam acuma aici, în crîșma lui kir Koraki…da’ jupînu’ unde-i?
FANAKI (cu indiferență):
-Plecă în pelerinaj la Delfi, să-i dea în bobi Pithia și m-a lăsat pe mine să-i țin locul!
DEMETRIOS:
-Mai toarnă un rînd….așa că venit-am încoa’ fiinc-aflai că zidirea și acoperișu’ s tocmite de unu Giorgios Ankáthikos, zis și “Limbă Ascuțită”, mare pișicher, arhitect de partenoane, sudichioane, erechteioane, dulichioane și alte fleacuri…
FANAKI:
-Și vrei să-l dai în judecată pentru vătămare?
DEMETRIOS:
-De bună seama, vezi tu capu’ meu e încă verde, dară țigla lui e moartă de tri milenii, am mirosit io cum vine treaba, îs făcute din lut de tanagra, se-nfoaie în nuri și plesnesc…
Scoate o fițuică, ia un condei și începe să compună.
-Ia-auzi cilea ‘șa:

“ Cînd intrai pe-a iei poartă
Duduiței io i-am spus
Țigla ta poate că-i moartă
Însă propta mea e sus…”

Fanaki dă aprobator-admirativ din cap, iar Demetrios, după ce înmuie plaivazu-n gură, continuă:

“ Colo sus printre olane
Cînd mă sui s-o mulțumesc
Țigla mîndrei pipăiesc
Să nu fie, bre, piroane…”

SCENA II

Intră în tavernă Asmuțaki, cu straiele pîrlite și șchiopătînd agale, Platon, cu kitonul ud leoarcă.
Se așează și ei la o masă, iar Fanaki se apropie amabil.
FANAKI:
-Ce servesc jupînii?
ASMUȚAKI (oftînd și trecîndu-și deștele prin floacele arse din creștet):
-O puicuță la proțap…da’ să nu fie prea rumenită…
DEMETRIOS (așezîndu-se la masa celor doi):
-Eheee, cîte puicuțe n-am tras eu în proțap în tinerețe…nici acum nu mă dau bătut, ba-i bună și-o găină bătrînă, numa’ să nu pice cloșcă!
FANAKI (arătînd spre hainele carbonizate ale lui Asmuțaki):
-Da’ ce pățiși, nenicule, fuseși la pîrjolu’ Troadei, de ești așa de-afumat?
ASMUȚAKI:
-Ba, vin din Eghipet, tărîmul misterelor, sarcofagelor, fitofagelor și mumiilor!
FANAKI:
-Da’ ce cătași, bre, acolo?
ASMUȚAKI (umflîndu-și pieptul, răsuflă și turuie):

“ În țara aia-ndepărată,
La tot pasul sunt minuni
Ba chiar și mîța-i fermecată,
Cînd sapi amarele fîntîni,
Găsești în stei o, doar genuni
Iar zeii își robesc stăpîni
De stele te lovești mereu,
Ba mirul se mira încet
În laț se gîtuie la greu,
Orice cîntat, orice estet
Am fost să-mi caut menirea,
C-așa e firea de poet
Nu vers, alean nici prozodirea,
Ci ceva mult, enorm, prolix,
O altă aia ca-n gîndirea
Ce face-n creiere un nix
Căutam cum vine nemurirea
Cînd și geniu’ mai dă chics…”

FANAKI ( nerăbdător):
-Mai pe scurt , omule, că ne prinde schimbarea calendarului, ce căutai printre mumii?
ASMUȚAKI:
-Revelația, saltu’, destinu…năzuiam să fiu Phoenix!
FANAKI:
-Aha…și cum ți-a ieșit?
ASMUȚAKI:
-Binișor…combustia…cine nu știe ce-i aia să caute în manualul pompierului amator, a decurs bine, lemnul era uscat, sufla o briză ușoară, numai potrivită să alimenteze flacăra cu oxigen, cînd ce să vezi, taman cînd începusem să mă pîrpălesc la foc domol se lăsă un nor, iar din nor se scoborî o arătare, leit Herostratus, care nici una nici două, își suflecă kitonul și…
DEMETRIOS:
“ Cînd umblam și io prin luncă
Cu mîndruțe fel de fel
Am știut că se sufulcă
Numai alea care-au un țel…”

ASMUȚAKI:
-Ne lași, nene, cu poalele dumitale…cum spuneam, cît ai zice ihtyos, nărăvitul acela se slobozi pe rugul meu artistic și-l stinse…pas de mai arde plenar, de unde cenușă, vacs renaștere glorioasă, perpetuă, abdutică…mă gîndeam s-ajung nemuritor și cînd colo…

PLATON (storcîndu-și fustanela leoarcă):
-Eu am ajuns la o concluzie: cu cît gîndesc mai mult, cu atîta înțeleg mai puțin…
FANAKI:
-Da’ cum arăta ipochimenul care se ușură pe actul matale artistic?
ASMUȚAKI:
-Cum să arate? Ca oricare…înalt, slab, tras la obraz și cam neguros…purta o hlamidă sinilie și vorbea răstit!
PLATON:
-Focul și apa, indecilibile și indestructibile elemente ale Universului…da, le cunosc și recunosc mereu mă încercă cosubtanțiail, feeric, inopinat!
FANAKI:
-Da’ matale ce pățiși, ți se-necară triremele-n port la Ithaka, ți-a murit vaca, ai un aer rătăcit de menestrel murat!
PLATON:
-Rătăcit am fost dar m-am regăsit, în patria-mi îndepărtată, precum colosalul, vicleanul, că doar viclenia este cea mai tare armă din lume, Odiseu m-am întors, ros de melancolie, găurit de dor…
DEMETRIOS:

“ Fetițele cînd au dor
Eu le-aștern saltea moale
Nu în cîmpuri de mohor
Ci acilea pe sub șale…”
FANAKI:
-I-a căzut o țiglă veche-n cap, nu-l luați în seamă, mîine va catreniza pe tema cărămizilor metaforice…
PLATON:
-Nenorocire mai mare decît să te respingă cei de un neam și-o limbă nu se mai află…din labirintul răutății vrînd să scap, suitu-m-am pe acoperișul templului vestitei Sapho și am vrut să-mi iau zborul…
ASMUȚAKI:
-Frumos de tot..și-ai făcut un salt în gol, nu?
PLATON:
-Nuuu, da’ ce-s picat în cap? Mi-am înfoiat aripile și-am decolat spre înalt…
FANAKI:
-Ei, drăcie, pe catrința Persefonei, ca să vezi, leit Icar…
PLATON:
-Da, e mirific, nu? Să vezi lumea de sus, să treci peste conveniențe, să zbori lin…numai că n-a fost exact așa…n-am ajuns eu bine deasupra obcinei Parnasului, al doilea viraj la stînga cum treci de gomila Haemus și dîmburile gemene Pelion și Ossa, că am simțit că flapsurile din dreapta nu răspund la comenzi, am tras tare de manșă, dar nimic, bag de seamă că se blocaseră și-atunci, neavînd altă alternativă, am coborît în picaj și-am încercat o amerizare, mai exact o aegeenizare în apele învolburate ale Egeei, cam pe lîngă ostrovul Veleitariki, dacă știți…
ASMUȚAKI (ciocnind ulcelele):
-Ai avut noroc, bre, puteai să te duci la fund și te lua Poseidon de ginere!
FANAKI:
-Ce chestie, domle! Auzi, dar cine ți-a confecționat deltaplanu’ ?
PLATON:
-Un ins din Tracia de neamu’ său, blestemat să fie în analele istoriei…Giorgios Akánthikos și fii, “Aparate de zbor mai grele ca aerul, comp.” De la el mi-am achiziționat aripile!

Auzind numele, Demetrios și Asmuțaki sar ca arși.
DEMETRIOS:
-Are și-afaceri cu d’astea, concern multinațional? Mie-mi pricinui un cucui cu țiglele sale!
ASMUȚAKI:
-Pe mine se slobozi, oprindu-mi arderea interioară!
PLATON:
-Pe mine mă zvîrli în văzduh cu gînd să mă piară în ridicolul mitului ancestral!

SCENA III

Pe ușa tavernei pășește precaut un ins înalt, deșirat, cu fața osoasă și-un rictus amar în colțul gurii. Poartă o hlamidă egeean blu, decorată cu stele de aur și ține în mîini în loc de toiag un tirs împodobit cu scaieți și frunze de urzică.
FANAKI:
-Kalimera, străine, bine-ai venit în bodega Iuropii…să-ți sară din cană stropii, setea să ți-o potolești, foamea s-o domolești…
AKANTHIKOS:
-Bonsoar, mersi, ești gentil să-mi spui: aici se ține Banchetul?
FANAKI:
-Frățioare, aici se țin toate banchetele, zaiafeturile, chiolhanele și bețivelile din tîrg…una e Iuropeea și unu-i taica Konaki care stoarce vinațu’ și din pai, din frunză verde!
AKANTHICOS:
-Ăsta e ținut de insu’ ăla cu umeri largi, privire dreaptă, un atenian utopic ca parfumul de verbină, Aristokeles pe numele-i de familie…
FANAKI:
-Ahaaa…n-am auzit, o fi din alt ev…cu ce vă servesc? Am caracatițe în sos de clei negru, momițe de miel nenăscut la grătar, fleică de muză-n sos de hăsmățui, iar ca udătură, retsina, malvoisier de la mama lui…
AKANTHICOS:
-Un fileu de șarpe, a la Hipocrates, cu garnitură de urzici și mătrăgună, iar de băut, apă de izvor dar să nu fie prea rece, cu lămîie cipriotă dacă se poate,atît! Și zici că se țin multe banchete în tavernă?
FANAKI (punînd pe-o tipsie o amforă cu apă călîie):
-Biăn siur musiu…eheee, eheu…peripatetic vorbind, închiriem sala cu ora, ziua și luna, pentru petreceri decente și simpozioane despre nemurirea sufletului în cadru viticol…
AKANTHIKOS (luînd o gură de apă, strîmbîndu-se):
-Finuț localul! Ar prinde bine o decorație mai antică, eventual cu influențe elenistice, mobilier quatrieme siecle before christ și cîteva animatoare!
FANAKI (oftînd cu regret în glas):
-Ultima idee nu e viabilă, jupînu’ nu vrea cu nici preț…degeaba i–am spus eu că o copsișoară, un funduleț, un sînuleț nurliu și tare, măcar întrezărit prin țoale, ar face bine la afaceri, dumnealui nu vrea și pace!
AKANTHICOS:
-E misogin?
FANAKI:
-Din cîte știu eu e orthódoxos …aaa, înțeleg, te refereai la chestia cu muierile! Nu, e bărbat ca mine, ca dumneata, ca oricare altul, dar i s-a pus pata pe curățenie, nu vrea scandaluri, bătăi, orgii cu dezmățate ca-n alte bodegi!
AKANTHIKOS (arătînd spre grupul celor de la masă):
-Dar dînșii cine-s, mușterii vechi?
FANAKI (cu dispreț):
-Amatori…habar n-au să benchetuiască…dacă le dai puterea ursului, negru, vîrtos sau zeamă de bozii pentru ei totuna-i!
AKANTZIKOS:
-Dimpotrivă, mie mi se par bine afumați, iar după privirea lor parcă le-a picat ceru'n creștet , ba chiar logosul și-a luat din mintea lor,zborul…
ASMUȚAKI (holbîndu-se):
-Afumați…
DEMETRIOS( scăpărînd din ochi):
-Picat în creștet...
PLATON(strîngînd din fălci):
-Zborul…
FANAKI:
-Nu-i luați în seamă, îndeobște sunt inofensivi, le dau de băut fiindcă întrețin atmosfera cu palavrele lor!
DEMETRIOS, ASMUȚAKI, PLATON (ridicîndu-se amenințători, urlă la unison):
-El e, el …puneți mîna pe el, nu-l lăsați să vă scape!
Se îndreaptă mînioși, cu pumnii strînși spre Akanthikos, dar acesta, ridicînd tirsul se învălui într-un nor alb și des, dispărînd ca și cînd nici n-ar fi fost.


Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  da, m-am cam plictisit de subiect. ideea e că în esența asta diluată și manieristă, personajele flecăresc pe bune.  
Postat de catre Dragoș Iovan la data de 2012-03-14 14:37:19
         
 
  Ai mai pierdut puțin din vervă. Sau poate e dialogul prea încărcat.

Oricum, admir felul în care reușești să surprinzi esența.

 
Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2012-03-14 14:03:01
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE