PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
MAHMURII. 1. Dipsomanul Text postat de Mihai Cepeha 1. DIPSOMANUL* Toamnă în Bosnia. Baza auxiliară NATO. Două maşini de teren părăsesc baza cu o misiune obişnuită de curierat. Cei opt bărbaţi din maşini au de străbătut un drum cam stricat, dar destul de cir¬culat şi atent controlat. Teoretic, un drum lipsit de riscuri. Fatalitatea, sau Dumnezeu ştie ce, face ca cele două maşini să nu aleagă traseul cel mai bun şi să nimerească peste o mină rătăcită în marginea drumului. Maşina din faţă sare în aer, împrăştiind în toate părţile bucăţi de material, pământ şi fum. A doua maşină are mai puţin de suferit. Parbrizul lovit de resturi explodează în bucăţele minuscule, care se înfing în carnea celor doi din faţă şi, într-o măsură mai mică, a celor din spate. De spaimă sau din instinct, şoferul răsuceşte volanul. Maşina iese de pe drum şi se răstoarnă pe o parte. Şoferul reuşeşte să iasă şchiopătând, iar cei doi din spate, mai puţin vătămaţi, se străduiesc să-l scoată şi pe ocupantul scaunului de lângă şofer, aflat în stare de inconştienţă, cu puls şi respiraţie abia perceptibile. Ultimul e plin de sânge din cap până la centură, unde sângele în¬cepe să se închege formând ţurţuri gelatinoşi. Ochiul stâng abia de poate fi ghicit pe faţa tumefiată şi roşie. Partea stângă a feţei şi gâtului sunt pline de cioburi înfipte nu se ştie cât de adânc. O dungă orizontală îi brăzdează pielea frunţii. După ce-l aşează pe spate, cei doi valizi aleargă la maşina din faţă. Găsesc un rănit pe care îl aşează alături de primul. Ceilalţi trei... nu mai au nevoie de ajutor. Două vehicule blindate, cu aceleaşi inscripţii ale NATO, îi culeg de pe drum. Accidentul încheie misiunea celor opt bărbaţi în spaţiul iugoslav. *** 1997. Vara la munte, într-o zonă minieră. O remorcă obosită, supraâncărcată cu buşteni, opreşte în faţa unui şir de buticuri înşirate de-a lungul drumului imediat după intrarea în oraş. Din ea coboară un bărbat de vreo 35 de ani, şaten, atletic, vizibil muncit de vremuri. Sa¬lută a lehamite cu mâna către şofer, aşteaptă să treacă maşina, apoi traversează către primul chioşc în fereastra căruia rosteşte anemic: - O vodcă! Fără nici o vorbă, vânzătoarea îi aşează în faţă un pahar în care toarnă un lichid incolor, măsurat din ochi, apoi îl priveşte cu ochi îmbietori şi complici în timp ce-şi trage banii de pe scândura ce ţine loc de tejghea. Omul îşi bea licoarea ucigaşă, făcând abstracţie de ceilalţi clienţi, unii chiar cunoscuţi, înapoiază paharul şi pleacă urmând direcţia maşinii din care tocmai coborâse. Merge domol, târşit, ca un om ce pare şi e obosit. După vreo sută de metri, se opreşte în faţa altui butic. Aceiaşi voce, dar mai sigură şi lejeră, rosteşte: - O vodcă! Întinde banii, ia vodca, o miroase şi o gustă puţin. Priveşte în jur şi îşi alege un loc ferit din care să nu stânjenească importanta acti¬vitate din jur. După câteva înghiţituri, paharul e gol. Profund dezamăgit, îI priveşte de sus în jos, apoi scapă de el. Cu o mână în buzunar şi cealaltă bălăngănind, îşi reia drumul, păşind mult mai vioi. La prima intersecţie se opreşte, priveşte nehotărât în jur, coteşte, intră într-un magazin, cumpără o sticlă de vodcă, nişte dulciuri… Iese cu toate atârnând într-o pungă lălâie din plastic. Nu foarte departe, intră pe poarta unei curţi cu gardurile pline de fasole agăţătoare, unde, doi copii, un băieţel şi o fetiţă, chinuiesc un cablu de antenă agăţat de un prun drept leagăn. Zărind intrusul, fetiţa se repede la el, pierzându-şi brusc interesul pentru ocupaţia de mai înainte. - Ce mi-ai adus? - Un câcăcel de urs! mormăie bărbatul. Fetiţa se agaţă de gâtul lui şi, chicotind, trec împreună pragul unei uşi ce se închidea doar noaptea. În hol, o femeie înaltă şi suplă şmotruieşte de zor un aragaz electric. - Ce mai face nevastă-mea? rosteşte el cu oarecare ironie în glas. Privindu-l cu interes suspect, femeia i-o întoarce pe acelaşi ton: - Aştept să treacă timpul! Lăsând jos uneltele de bucătărie, ea îi confiscă sacoşa. Mâna ei, cu pielea arsă de detergent, dar sigură şi hotărâtă, inspectează conţinutul, apoi îl scoate repede şi îl înşiră pe masa de lângă uşa larg deschisă. Fetiţa culege în viteză dulciurile şi dispare cu ele afară, unde, ajutată de copiii de prin vecini, împodobeşte curtea cu ambalaje frumos colorate. În casă, femeia se pregăteşte să-şi ancheteze soţul pe care îl considera suspect de cum a intrat. Pentru dânsa, nevinovăţia este doar o noţiune confuză, de care n-are nici un gând a ţine seamă. - Atât!? întreabă arătând spre masă. - Dar mai ce!? se miră el sincer. - Altfel de cumpărături nu ţi se leagă de mână? Nu ştii să faci, ori nu vrei? - Aia-i treaba ta! Tu ştii ce ai în casă şi ce-ţi mai trebuie. - Ia spune, ai băut ceva înainte de-a ajunge acasă? - Şi ce dacă! Am motive. - Voi, ăştia... - Care ăştia? - Lasă, că ştii tu! Voi ăştia găsiţi întotdeauna motive, chiar şi când ele nu există. Cine nu vă ştie, poate şi crede, eu una, nu. Marcu băuse pe nemâncate şi începe să se simtă. Dacă mai stă mult la discuţii cu nevasta, are să-l prindă de-a binelea şi nu are chef să dea prea multe explicaţii. Trebuie să rămână singur cât mai repede. În acest scop, recurge la cea mai eficientă metodă, universal valabilă: scoate din buzunare un snop de bani şi-l pune tacticos pe masă. Soţia cască ochii: - Ce-i cu banii aştia!? Par cam mulţi! - Nu-s chiar aşa de mulţi. - Vreau să spun… mai mulţi ca de obicei. - Nevastă dragă, foarte curând voi intra în rândul şomerilor. Sunt banii din ultimul salariu. Mai lucrăm ceva zile, atât cât să punem treburile în ordine şi suntem liberi. - Toţi? - Cam toţi! - Jale! Ce se face amărâtul ăsta de târg cu atâţia hăndrălăi? - Lasă asta! Du-te în oraş după târguieli, că… mă cam roade o foame... - Mănâncă. - Un pic mai târziu. Tu poţi să pleci, mă descurc singur. - Vrei să scapi de mine, ce, eu nu văd? Mai bine spune ce gânduri ai? - E cam devreme să-ţi pot răspunde şi n-am chef de-asta acum! - Da’ ce chef ai? Să dai pe gât sticla aia? - Lasă-mă naibii în pace! În clipa şi momentul ăsta nu mă pot gândi la nimic, am o gaură neagră în creier! Înţelegi? Mai bine du-te-n târg! Arătând spre sticla de vodcă, femeia insistă: - Daa! Şi când mă întorc să te găsesc precum porcu’! - Ei şi ce! Treaba mea ce fac! Vrei neapărat să mă enervezi? - Da’ repede te mai enervezi mata! - Păi da! M-am săturat de dădăceli! Cică mă îmbăt! Şi ce?! Face o pauză şi pentru că femeia nu zice nimic, îşi continuă ideea: - Am să mă descurc şi eu ca toţi ceilalţi. Poate că-i mai bine aşa. În orice caz, nu o să-mi rod papucii muncind ca voi, pe două parale. - Cum adică? - Aşa bine! Pentru banii pe care-i luaţi voi, nu merită să-ţi rozi pingelele. Ori sunteţi nişte fraieri, toţi, ori sunt patronii prea şmecheri! - Tu ai diaree verbală, mă! În mod sigur ai mai băut ceva! Dacă bei şi sticla asta, mâine nu te scoli din pat şi urli că te doare capul! - Exact, dar mâine este zi liberă de la guvern, poimâine e Duminică, dată de la Dumnezeu, aşa că... - Bine, bine! Lasă că te ştiu, nu-ţi mai risipi vlaga făcând ceva util pe lângă casă! Fă ce vrei! Femeia se pregăteşte de plecare, dar, acum, el are de comentat: - Ai grijă, poate îţi mai rămân ceva bani de ţigări, după ce îi cheltuieşti pe toţi! - Ce să spun... grija asta ai tu! Zi, mai bine, că mâine or să-ţi trebuiască bani să te dregi! Iaca sula Mărioară! De mâine, pauză definitivă, c-a-nţărcat bălaia! - Asta numai dacă mor azi. Ţi-am spus să mă laşi în pace! Du-te unde ai de dus, că eu am treabă! - Ce treabă ai? A, da! Să dai pe gât sticla aia şi apoi să te uiţi în fundul ei şi să te rogi de mine să-ţi mai dau, măcar olecuţă, un stropuleţ, că altfel... - Da’ du-te odată, gură mare! apoi pentru sine: Cobe! - Păi, tu mă ţii de vorbă! insistă femeia. - Du-te! aproape că se răsteşte el, apoi ia cuţitul cu o mână şi cu cealaltă sticla pregătindu-se să-i scoată dopul de metal. - Neumplutule! mârâie femeia în timp ce iese cu o sacoşă făcută sul în pumn. El schiţează un gest de “lasă-mă”, dar nu mai are cui. De afară se aude glasul ei nervos către copiii din curte: - Ia, căraţi-vă de-aici! Voi n-aveţi casă? Apoi încet către fetiţă: - Taică-tu e obosit şi voi faceţi gălăgie. Copiii o zbughesc. Se aud tropote, o poartă trântită, apoi liniştea devine, după zarva de mai înainte, nefirească. În casă, Marcu are treabă. Deschide televizorul şi butonează, dar imediat renunţă şi aruncă telecomanda pe pat. Îşi aranjează o scrumieră şi ţigări la îndemână. Alege un pahar din mozaicul descompletat al vitrinei şi, cu el în mână, se înfiinţează în hol. Apucă sticla de vodcă, o ridică la nivelul ochilor, o scutură puţin, apoi umple paharul până la jumătate. ÎI bea dintr-o suflare respirând adânc în final, pentru a-şi domoli greaţa. Mormăie pentru sine: - Porcăria dracului! Asta nu merge pe gustate, doar trebuie să o bei şi să aştepţi efectul. Se trânteşte pe pat, având grijă să ţină sticla în aşa fel încât să nu se verse şi o aşează alături la distanţă potrivită pentru a nu fi nevoit să se ridice. Îşi pune o mână sub cap şi cu cealaltă apucă iarăşi telecomanda. Caută şi se enervează: - La naiba, rahaturi! Televiziune făcută de dobitoci pentru dobitoci. Te apucă damblaua! Îşi dă seama că e tot mai ameţit şi că vorbeşte singur, totuşi, continuă cu voce tare: - Dacă şi mâine mi-e rău de la otrava asta, mai iau o sticlă şi o duc la protecţia consumatorului! Să spună ei dacă-i de băut sau e bună ca insecticid. Da’, de ce dracu’ o beau!? Din hol se aude glasul soţiei, pe care n-o simţise din cauza televizorului: - Ce faci, omule?! Te-ai ţicnit? Vorbeşti singur sau ţi-ai terminat combustibilul? - Parcă era vorba să mergi undeva! Ai cumva maşină la scară? - N-am fost, încă, nicăieri. Am stat de vorbă cu vecina la poartă. M-a rugat să-i împrumut ceva şi m-am întors pentru asta. Oo, dar stai bine! se miră ea văzând sticla de vodcă şi nivelul conţinutului. Marcu nu vrea să rămână dator: - Te-ai întors ca să continui tortura pe care ai început-o de îndată ce am păşit în casă! - Lasă că vedem noi, mâine, care pe care! - Ce-o să fie mâine? Ca de obicei, numai tu ai dreptate! Vedem, vedem! Tâmpenii! Te bucuri să ai dreptate, în loc să compătimeşti un amărât de şomer! - Ia te uită, dom’le, cine a devenit demn de milă! Un beţivan, ca toţi cei de teapa ta! ”Amice, dai o şlibă?” Zât! - Nu te lega de colegii mei! Nu cunoşti decât doi-trei. Habar n-ai ce fel de oameni sunt, ca să-i judeci. Munca asta a noastră are un ceva anume al ei... - E clar că în acel “ceva” intră şi beţia! - Aşa credeţi voi, da’ nu-i vorba de beţie... Sunt şi din ăia, dar puţini. Aici e vorba de... un obicei... o stare de spirit... un mod de a rezista şi supravieţui în condiţii pe care nu toată lumea le ştie, în schimb, toată lumea ne pune la zid. - Ţi-a revenit cheful de vorbă. Ai putea să mă scuteşti de placa asta, îţi cunosc re¬pertoriul! Nu faceţi decât să vă scuzaţi destrăbălările şi-atât! Dezinhibat de alcool, Marcu işi exprimă durerile: - Aşa crezi tu? Te înşeli amarnic, iubito! Degeaba ai citit un morman de cărţi, filozofia ta e de doi bani! - Şi a ta cum e? Halal! Nu vezi că eşti beat? - Halal de voi, trăitori de azi pe mâine, care vedeţi lumea prin stomac şi totdeauna colorată frumos! Întunericul din mină nu are culoare şi cei ca mine îl colorează cu vodcă! Pricepi, mata’? - E ceva de priceput? N-am băgat de seamă! Marcu, dezamăgit: - Parcă plecai! - Am vreme! Iarăşi vrei să scapi de mine? - Nu vreau să scap de nimeni, dar nici nu am chef să mă pă¬zeşti şi să-mi numeri înghiţiturile! Am de rumegat o problemă majoră şi tu îmi distragi atenţia. - Ai de rumegat o sticlă de vodcă, asta-i toată treaba! - Crezi ce vrei! Nu ştiu de ce trebuie să-mi fac eu sânge rău din cauza ta! Trebuie să-mi văd frumuşel de-ale mele şi gata. - Excelentă hotărâre, mai puţin nenorocita aia de sticlă! - Rogu-te frumos, plimbă-te de-aici! Gata de plecare, femeia îi aruncă din uşă: - Am plecat... Bulă! Marcu o aude, dar n-are cui răspunde, e singur. Copiii? Habar n-are pe unde îşi fac veacul. Stingher în peisaj, se învârte dezorientat, când în curte, când în casă. Nu are stare. Aproape îi pare rău că soţia a plecat. Timpul trece cumplit de greu. Goleşte jumătate din sticlă, mărindu-şi con¬tinuu porţia până ajunge la buza paharului. Deşi ar vrea, nu-l poate bea până la fund. Îl aşează cu grijă pe măsuţa de lângă pat. “Cât o fi ceasul?” Soţia nu vine, copiii nu vin, iar el începe să fie cuprins de tot felul de îndoieli. Caută ceva de mâncare. Găseşte şi se întoarce la televizorul care merge aiurea. Nu-l interesează. Mănâncă privind fără să vadă, fără să audă. Gându-i umblă razna, amintirile îl încearcă. Le alungă. Altceva îl preocupă, dar nu reuşeşte să stabilească exact ce. Prea se amestecă toate. Vodca îi tulbură tot mai mult simţurile şi gândirea. Terminând de mâncat, se intinde pe pat. Puţin mai târziu adoarme. Televizorul îşi dovedeşte încă o dată inutilitatea funcţionând pentru nimeni. Revenind de la cumpărături, soţia nu se osteneşte să-l trezească. Îşi vede de treburile ei, părând prea puţin afectată de frământările soţului. La fel şi copiii, care îşi fac apariţia abia înainte de “serial”. Dacă nu ar fi dormit, indiferenţa celor apropiaţi l-ar fi durut, l-ar fi iritat şi mai mult pe Marcu şi tocmai acest lucru vor să-l evite cu toţii. Străduindu-se să nu-l deranjeze, îşi urmează fiecare obişnuinţele zilnice, ca şi cum nimic nu s-a schimbat şi nici nu are să se schimbe în viaţa lor. Târziu, spre miezul nopţii, dispare din fereastra casei şi lumina schimbătoare a televizorului. Treptat, toate ferestrele caselor din jur se transformă în ochiuri negre ce lucesc doar în lumina farurilor sau a lămpilor cu halogen de pe străzi. Oraşul devine din ce în ce mai liniştit, mai întunecat, parcă lipsit de viaţă. Oare toată lumea doarme? *** Marcu doarme şi nu doarme. Simte patul alunecând sub el şi cu el. Sus, jos, înainte, înapoi... se dă în leagăn. Îi este cald şi-i place. A adormit îmbrăcat şi nimeni nu s-a ostenit să îndrepte acest neajuns. Era o treabă grea şi inutilă pe care au mai încercat-o cei din casă. Marcu dorme şi visează. Visează ceva ce nu-l încântă. Se află undeva pe un mal, o faleză. Jos, o groapă cu un şuvoi uriaş de noroi spre care coboră trepte foarte înalte din lut alunecos. Nu se poate trece de pe o treaptă pe alta, iar el trebuie neapărat să ajungă dincolo, dintr-un motiv pe care nu îl ştie. Încercările repetate de a trece peste hău îl conving că nu are decât o posibilitate: să zboare. Dintr-o dată îşi dă seama că-i în pielea goală, dar fără semne de ruşine. Oare toţi din jur sunt în pielea goală? Nu ştie. De fapt nu-i vede şi nici nu-i pasă. Important e să ajungă dincolo. Atât. Încearcă a nu ştiu câta oară să coboare. Mâinile îi alunecă. Din mal se rup bucăţi mari şi, ca prin minune, el nu cade, mereu găseşte ceva de care să se agaţe. Oricum, la fiecare căţărare, urmează o surpare şi de fiecare dată constată că se află în acelaşi loc. “La naiba! îşi zice. Trebuie să zbor!” Îşi aduce aminte de visele copilăriei, atunci putea să zboare. “Ce-ar fi să încerc?” Ridică mâinile şi bagă de seamă o uşoară plutire. “Parcă-i mai bine! se bucură el ca un copil. Păcat că nu-i nimeni să mă vadă! Unde or fi ceilalţi?” Fără spectatori isprava lui pare fără valoare. Apar întrebările: “De ce, oare, trebuie să trec dincolo?” Şi încă: “De ce sunt în pielea goală? Unde îmi sunt hainele?” Şi iarăşi: “Ce să fac cu ele? Nu se uită nimeni la mine. Nu are cine. Ia te uită, am coborât două trepte! Cum naiba? Trebuie să urc la loc, de aici nu-mi pot lua avânt! Sus... acolo e loc destul! Trebuie să-mi iau avânt!” Îşi înfinge degetele în peretele de lut şi… “Hopa sus!” Îşi zice: “Acum... fie ce-o fi!” Se dă înapoi, îşi face vânt deasupra golului şi... Nu se prăbuşeşte… se înalţă... chiar fără să dea din mâini! Vede cablurile de înaltă tensiune printre care trece cu mare uşurinţă. Aruncă o privire în jos ca să vadă ce impresie face, dar jos nu-i nimeni. Dezamăgit, aterizează dincolo şi se aşează pe ţărâna umedă. Zăreşte un pod, invizibil până atunci. “De ce naiba nu l-am folosit? Ahaa! E neterminat, îi lipseşte un capăt!” Îşi mută privirea către sine şi observă că nu mai este dezbrăcat, e în hainele de lucru. Vrea la WC. Zăreşte unul în apropiere şi porneşte într-acolo. Deschide uşa şi începe să-şi facă treburile, când, cineva îl bate pe umeri: - Hai, mă’ omule, la baie! Nu vezi că te pişi pe uşă? Uite ce-ai făcut pe covor! Ce naiba, chiar aşa mangă eşti? Se lasă condus. Visa!? O uşă se deschide: “Ce-i asta? Alt WC? Oare ce trebuie să fac?” N-are habar. Totuşi, puţin mai târziu, îşi dă seama că se află în pat şi că poate dormi fără grijă. Urmează un întuneric adânc. *** Afară mijesc zorile. Marcu deschide ochii primind în pupile dreptunghiul alb şi dureros al ferestrei. Simte o undă de panică. „Se face ziuă! Trebuie să mă scol şi să merg la muncă! Cum se face, însă, că nimeni nu mişcă prin casă? Mă, da’ ce mă doare capu’! Unde o fi pus nevastă-mea pilulule?” Pipăie deasupra capului. Nu găseşte decât ţigările şi scrumiera. Se ridică puţin şi, la difuza lumină a zorilor, vede paharul. “Oare o fi ceva în el?” ÎI apucă şi se bucură simţindu-l greu. “Cum naiba l-am sărit?” îşi zice şi îl goleşte fericit. O căldură plăcută îi cuprinde trupul, iar muşchii i se destind. Durerea de cap începe a slăbi. “Parcă aşa-i mai bine!” Se aşează pe o parte şi un somn liniştit îl cuprinde. Fereastra devine tot mai strălucitoare, fără ca Marcu să bage de seamă. *** Dimineaţa târziu Marcu cască ochii. Soarele îl loveşte cu gloanţe strălucitoare prin fereastr[. Soţia bântuie prin casă. Marcu întreabă pleoştit: - Cât este ceasul, Maricico? - E 11! răspunde ea sec. - Aşa-i că am pierdut autobuzul? - Ce autobuy, mă? Chiar nu ştii că azi e sâmbătă? Crezi că altfel te-aş fi lăsat să dormi atât? - Dă-mi un antinevralgic. - N-am! Unul singur a fost şi l-am luat eu! - Nu mă mir! De câte ori am nevoie de o pilulă, nu-i. În rest, sertarele sunt pline. - Ce-ţi trebuie? - Mă doare capul! - Mă mir! După câtă vodcă ai băgat în tine, trebuia să fii anesteziat.! - Femeie, ai sau nu!? - Am, dar ştii bine că degeaba iei, tot nu-ţi folo¬seşte. Uite, acolo, în sticlă, ţi-a mai scăpat nişte vodcă. Mare minune! - Dă-o încoa’, vorbim pe urmă! - Luate-ar dracu’ de tâmpit! Nu vezi în ce hal eşti? Uită-te în oglineă! Nici nu ştii ce-i cu tine! Ia zii, mai ştii ce-ai făcut azi-noapte? Norocul tău că nu s-au trezit copiii să te vadă! - Ce-am făcut? - Te-ai pişat pe uşă şi pe covor! - Hai, lasă-mă! Astea-s invenţii de-ale tale! - Du-te boule, dincolo, să vezi covorul ud! Ţi-am pregătit în curte vana cu apă! Să-l clăteşti şi să-l intinzi pe sârmă. - Acum nu pot, sunt bolnav, lasă-l pe mâine. Femeia se deslănţuie, nu vrea să-l ierte deloc. - Da, să se împută toată casa! Mişcă-te, nu sta ca o lăuză! - Maricico, nu vezi că mi-e rău? - Ba, văd, dar nu eu ţi-am băgat pe gât! - Nu mi-ai băgat, da’ nici nu m-ai oprit! - Cine să te oprească, mă, ce-i prima dată!? Cine se poate în¬ţelege cu tine când o iei la cap! - Da’, când am venit acasă, nu aveam nimic la cap! - Asta să i-o spui cui vrei, nu mie, care te cunosc şi te suport de-atâţia ani... - Uite care-i treaba... Îmi recunosc defectele, dar nu văd de ce trebuie neapărat să ne certăm! - Nu trebuie! Da’ taci şi lasă-mă în pace! Acum se scoală copiii şi vor de mâncare. Zaci acolo, dacă aşa vrei, că nu-ţi are nimeni grija. - Mai dă-mi un pic de vodcă şi tac! - Păi, n-ai băut-o mai înainte? - Ba da, dar mai vreau! - Nu mai vrei şi nu mai am! - Hai, că nu mori tu din asta! - Mă, nu mai am, tu nu înţelegi!? - Lasă că ştiu eu, tot ai pus ceva deoparte! Nu ziceai că mă ştii de-o grămadă de ani? Maricica ştia bine cu cine are de-a face şi se pregătise, aşa că nu o mai lungeşte, se învârte pe lângă fereastră şi extrage de după perdea un pahar plin ochi cu aceiaşi păcătoasă vodcă. I-l întinde neuitând să completeze oferta cu observaţiile necesare: - Na, tembelea! Trebuie s-o iei de la-nceput... nu ţi-a ajuns cât ai băut ieri... lua-te-ar naiba! După o pauză, femeia continuă: - Dacă nu aş ştii câte parale faci, te-aş lăsa să mori în durerea ta! El, gustând, bucăţică după bucăţică, parcă o caută cu lumânarea: - Mă, da... bună mai e! - Bună pe dracu’! Altădată spuneai că-i o porcărie. Să tâmpeşti, nu alta! - Lasă, nu tâmpi, că mai am nevoie de tine! - De ce? Să te slugăresc şi să-ţi dau la pat, ca la un belfer? M-am săturat de tine până-n gât! - Şi eu de tine şi de văicărelile tale! - Atunci, de ce m-ai luat, mă, slutule!? - Dar ce, eu te-am luat? - Aşa e! Eu te-am luat pe tine şi mă întreb de ce!? Frumos nu eşti, deştept… nu eşti, bani, nu ai... - Bani, nu, deştept şi frumos, da! - Tu, deştept? Păi, dacă erai, nu ajungeai cum eşti! - Şi cum sunt? - Beat! - Recunosc! Da’ conştient. Şi-apoi… beţia trece… - Nu am mai văzut beţivi conştienţi! Nu-ţi dai seama, mă, ce-i cu tine şi ce prostii spui? - S-o crezi tu! Când mă voi trezi… ai să vezi tu! - Du-te, omule, şi te culcă! - Dă-mi o ţigară! - Ai, acolo, la cap! El se ridică şi caută pe suportul de la pat. - Am găsit ţigările, dar bricheta nu-i! - Caută mai bine! - Dă-mi ceva de aprins, că aici nu-i nici o scăpărătoare! Aproape că s-a răstit, aşa că femeia îl atenţionează: - Nu mai ţipa, trezeşti copiii! - Tu-i trezeşti! Te-ai sculat cu noaptea-n cap, ai pufăit ca o locomotivă şi ai lăsat bricheta la nimereală. Dezor¬donată precum fii-tu! - Vezi că e şi fii-tu sau crezi ca l-am făcut în eprubetă! - Nu spun nimic. Iar începi? - Păi, nu spuneai tu... lasă că văd eu cu cine seamănă… - Îmi dai un foc sau nu!? - Na-ţi un chibrit, nu ştiu unde-i bricheta! - Eram sigur! Îşi aprinde ţigara. Trage câteva fumuri tăcut, apoi începe să se strâmbe. Zice: - Na, ia-o de-aici că nu pot fuma! - Sigur, te ia zbenga, nu ai aer! Aşa îţi trebuie, dacă bei şi porţia porcului... - Ce-am băut femeie, ce-am băut? Două pahare de vodcă! - Care două pahare, ai băut jumătate de litru! - Dar a mai rămas din ea! - A mai rămas, dar ai băut-o acum şi te-ai îmbătat iarăşi. - S-o crezi tu! De-abia acum am de gând să mă îmbăt! Sper că ţi-au mai rămas bani! - Ia-ţi gându’! Nu-ţi dau un şfanţ! - Nu-mi place cum vorbeşti! Ai să-mi dai, că sunt bani câştigaţi de mine! Dacă m-ai fentat ieri, nu înseamnă că merge şi azi. - Nu te-am fentat, tu mi-ai dat! Decât să te gândeşti numai la băutură, mai bine sparge-ţi capul cu durerile noastre. - Încă nu! Întâi să mă limpezesc, pe urmă... vedem noi! Timpul… rezolvă totul. - Aşa n-ai să te trezeşti niciodată! - Ba, am să mă trezesc şi… o să-i bag pe toţi undeva! Sunt eu cum sunt, dar nici chiar aşa! Femeia îşi vede netulburată de treabă. Asta însemna că este obişnuită cu astfel de discuţii şi că îşi cunoşte bine soţul. Ca să spună totuşi ceva, întreabă calm: - Ai vreun gând? - Nu ştiu! răspunde el afectat şi continuă după o pauză: - Încă nu-i clară situaţia. Nu pot decât să aştept, poate se întorc lucrurile. Oricum, nu va fi sfârşitul lumii! - Bine! În timp ce gândeşti profund, spală şi covorul! - Chiar vorbeşti serios? - Cât se poate de serios! Vezi, pe hol, peria şi săpunul de rufe. Nu trebuie cine ştie ce, nu ai apucat să faci mare lucru până m-am trezit eu, dar tot trebuie clătit. Bărbatul se ridică cu grijă, mişcările bruşte îi plimbă un bolovan prin cap. Iese în curte, unde, adevărat, îl aşteaptă o vană şi covorul a cărui absenţă din casă n-a observant-o. Pune scândura de frecat şi începe să tragă de covor pentru a-l aşeza pe ea. Muncă grea pentru un biet om cu capul umflat. Pune covorul în două, întinde cu săpun şi începe să frece. Mânuind peria se gândeşte: “Ce-or zice vecinii? Ditamai ăla să spele ţoale!” Şi apoi tot el: ”Halal nevastă!” Până la urmă o scoate la capăt şi îşi concretizează munca sub forma unui covor întins pe sârmă la uscat. Aruncă apa la canal şi, cu pantalonii uzi de la genunchi în jos, intră în casă. - Măi femeie, cred că acum merit şi eu un rachiu! - A dracului pielea pe tine! Tot la asta ţi-e gândul? - La ce altceva? Ce-am avut şi ce-am piedut! Doar n-o să-mi iau gâtul! - Ştiam că aşa o să se întâmple! Arătând spre bufet spune: - Uite acolo, dar să ştii că este sfârşitul sfârşitului! Nu mai pupi nimic! Ai grijă cum îl bei, să nu plesneşti! - Ce nevastă grijulie am! o complimentează el şi îşi vede de treabă. Privindu-l compătimitor, soţia adaugă: - Ai noroc de mine, că mi-e milă de tine şi că ai rămas fără slujbă, altfel... - Altfel ce? - Ţi-aş fi dat un şut în cur şi te-aş fi cusut de pat, ca să-ţi treacă pofta de băut! - Nu-i nici o poftă! E ceva mai…e altceva… Pare atât de serios, încât, soţia rămâne tăcută. Seara îl găseşte din nou în pat visând frumos, iar pe cei ai casei, soţia şi copiii, adunaţi în faţa televizorului. Abia în apropierea miezului nopţii acesta se stinge, iar somnul şi liniştea pun stăpânire pe tot ce mişca prin casă. Noaptea pare netulburată de zbuciumul muritorilor şi de visele lor, dar… Ca un blestem, pe lângă durerea de cap, care, după ce l-a iertat o dată, revine, Marcu se trezeşte şi somnul nu se mai lipeşte de el. Mintea-i este înceţoşată şi bântuită de tot felul de gânduri, iar corpul de senzaţii ciudate. Furnicături, transpiraţie, dureri musculare, toate le experimentează pe trupul său. Se ridică din pat, îşi spală faţa cu apă rece şi iese afară la aer. ÎI cuprinde repede frigul şi este nevoit să revină în pat. Somnul, însă, ioc. Aprinde o ţigară şi îşi pironeşte ochii într-un punct luminos ce răzbate prin fereastră. Zorile îl găsesc cu ultima ţigară în gură şi cu ochii înfipţi în lumina palidă a zilei pe cale să înceapă. *** S-a făcut ziuă de-a binelea. Prin casă se aud zgomote. În uşă îşi face apariţia soţia, care, cu voce blândă, îl întreabă: - Ce faci, te-ai trezit? - Nici nu am dormit, m-am chinuit toată noaptea! - Te doare capul? - Acum, nu! - Vrei un antinevralgic? - Nu! - Vrei un rachiu? - Nu! Femeia îşi iese din fire: - Altceva nu ştii să spui? Ce mama naibii vrei? - Nu vreau nimic! Vreau să mă laşi în pace! - Da’ ce, ai mustrări de conştiinţă? - Te rog, singurul lucru pe care îl vreau e să mă laşi în pace! Nimic altceva! - Să-ţi pun nişte apă să te bărbiereşti, dacă poţi! - Pune! Văd eu dacă pot! Oricum trebuie să mă rad, chiar dacă o să mă căsăpesc. Se ridică din pat hotărât. Degeaba. Capul, deşi nu-l doare, dă impresia că-i strâns în menghină. Face câţiva paşi, dar prea se miş¬că toate în jurul lui. Se apleacă şi se ridică repede pentru a-şi da seama în ce stare se află. Proastă idée, cât pe ce să cadă peste măsuţa de lângă pat. Gândeşte cu voce tare: - Ce naiba, parcă aş fi băut acum! Se trânteşte din nou în pat. Duce mâinile la tâmple şi începe să maseze. Nimic. Îşi mută mâinile pe ceafă şi începe să se scarpine cu nădejde. Tot degeaba. Nu simte nicio îngăduinţă. Îşi zice: “Poate că până diseară îmi revin!” De alături se aude vocea soţiei: - Nu vrei să mănânci ceva? - Aş mânca, dar nu cred că pot. Îmi vine să vomit, nu ştiu de ce. - Al dracului! Nu ştie de ce! - Da, nu ştiu de ce! Am băut ieri şi după o noapte ar fi trebuit să-mi revin, cât de cât! - Păi, ţi-a trecut! Gândeşti, dar nu poţi sta în picioare, se învârte casa cu tine... ca de obicei! - Cam aşa ceva! - Eu zic să bagi ceva sub nas şi-o să fie bine! Să-ţi pun ceva pe masă? - Da! Aş face orice, numai să scap! Stau şi mă întreb: cum se face că vecinii de peste gard beau toată ziua şi nu văd pe niciunul văitându-se? - Nici n-ai să-i vezi! Îşi iau porţia de dimineaţă şi se anesteziază. Toată ziua sunt mangă. Nu ştii cum îs când sunt treji. - Bine, dar când vorbeşti cu ei nu bagi de seamă nimic! Ba, mai mult, te fac să crezi că tu nu eşti în regulă. - Normal, pentru că tu te simţi cu musca pe căciulă! Pentru ei e o stare naturală. Tu încerci să te ascunzi, eşti de acord cu tot ce spun ei şi... abia aştepţi să te lase în pace. - Asta cam aşa-i! Cum le ştii tu pe toate! - Hai, că ţi-am încălzit mâncarea! Vino şi bagă în tine! Te vei simţi mai bine şi, poate, laşi dracului poftele! Se aşează la masă şi începe să mănânce, dar mâncarea i se pare fără gust. Ştie de ce, totuşi se străduieşte să înghită. Până la urmă reuşeşte să termine jumătate de felie de pâine şi ceva mâncare. Cu profund regret, împinge farfuria spre mijlocul mesei, explicându-i soţiei: - Nu mai pot. Simt că-mi vine totul înapoi! - Lasă, mănânci puţin şi des, până îşi dă drumul stomacul! - Ce naiba! Am impresia că n-o să pot mânca niciodată! Parcă am un bolovan în piept care stă gata să-mi iasă pe gură! - Asta să-ţi fie învăţătură de minte! Da’ ce vorbesc eu? Niciodată nu te-ai învăţat minte! Îţi trece şi uiţi! Uiţi chiar prea repede şi o iei de la capăt la fiecare salariu. - Dacă mi-ar fi rău de la început, în mod sigur aş renunţa. Din păcate, atunci când beau, mă simt bine şi chiar îmi place. Nici prin gând nu-mi trece că mai târziu o să mă ia dracu’! Mi se pare că am mintea limpede, gândurile clare, nu mă inhibă problemele de fiecare zi. Le uit şi mă gândesc la ce îmi place. Tu ştii ce îmi place mie? - Da, ştiu! Îţi plac farfuriile zburătoare şi caii verzi pe pereţi! Şi femeile, era să uit! - Prostii! Mă vezi pe mine crai? - Am zis şi eu, aşa! - Râzi de mine? Greşeşti de mai multe ori! Va veni o vreme când nu va mai râde nimeni, iar tu ai să te miri de ce bărbat deştept ai! - Şi când o să fie vremea aia? - Degeaba mă iei la vale! Vremea aia o să vină mai curând decât crezi! Atunci să vezi! - Mamă, ce ameninţări! Şi, cam ce ai să faci, mata, atunci? - Am să-i bag pe toţi undeva şi-am să fiu boier! - Mă, da’ tare mai eşti! Să mor dacă nu-mi vine să râd şi nu pot! Ai crede că te iau în serios! - Ar fi cazul! Nu poţi râde pentru că ştii că am dreptate şi că aşa o să fie! Sunt prea deştept ca să nu fac nimic! - Cred că ţi-au murit lăudătorii! - Nu mă interesează părerile nimănui! - Foarte rău. Ştii ce, eu am treabă! Găseşte-ţi şi tu ceva de făcut! Sparge lemne, mătură curtea... - Nu vrei să mă scuteşti? Am despicat lemnele înainte de a le băga în magazine, tocmai în ideea de a nu mă sâcâi toată ziua. Când eu tăiam şi căram, nu aţi venit niciunul să mă ajutaţi, toţi aveaţi altceva mai bun de făcut. Acum, dacă vreţi ceva, descurcaţi-vă! Eu nu mişc un deget! Am şi eu dreptul să stau o zi cu cracii în sus! - De-acum ai să tot stai! Câteva zile şi iei vacanţă! Atunci să văd cum îţi spargi capul! Noroc de tine că-l ai destul de tare şi se va sparge greu! - Ba, n-o să se spargă deloc! Când ai de gând să te laşi de hulit? - Niciodată! Nu cobesc, spun ce ştiu şi ştii şi tu! - Crunt, da’ ştiu că ai dreptate! Resemnat şi moale, cu mişcări încetinite, Marcu îşi aprinde încă o ţigară, una din nenumăratele ţigări pe care are să le ardă de-aici încolo. Trage două fumuri la rând şi urmăreşte cu interes rotocoalele de fum. - Fii atentă, cred că am să iau bani! Am făcut o grămadă de cercuri! - Ai să iei un rahat mare şi lat! De unde dracu' să iei? Poate să dai, că ai destui de dat! Femeia se învârte prin casă horbocăind oalele. Zgomotele îi provoacă lui Marcu o stare de nelinişte. - Mai chinui mult cratiţele alea? Mă calci pe nervi! - N-am ce-ţi face! Trebuie spălate, s-au adunat prea multe. - Mai bine fă o cafea! - Este făcută, dar e rece! Maricica se duce la dulap, umple o cană mare cu cafea şi i-o întinde zicând: - Ai de gând să stai aşa toată ziua? Poate te scoli şi faci puţină mişcare! Ai să anchilozezi de-atâta stat! - Fac destulă mişcare toată săptămâna! Azi e zi de odihnă! Nu fac nimic! - Bine! Măcar lasă-mă să-mi văd eu de treabă! Dacă-ţi trebuie ceva, ia-ţi singur! Îl lasă cu ceaşca în mână şi trece la bucătărie. Rămas singur, Marcu se pomeneşte privind ecranul stins al televizorului, ca şi cum ar fi văzut cine ştie ce. Pentru un timp încremeneşte, având senzaţia că nu mai există. Nu aude, nu vede şi nu se gândeşte la nimc. În jur, totul pare mort şi scufundat în întuneric, într-o noapte, fără sfârşit şi fără culoare. Se străduieşte să dea culoare măcar unui punct, dar nu reuşeşte. Un zgomot prin casă îl face să tresară. Priveşte în ceaşcă, apoi soarbe din cafea. Revine la ecranul televizorului. Încercă să se adune, dar gândurile nu i se leagă nicicum. - Trebuie să merg la doctor! se pomeneşte el vorbind. Ceva nu-i în regulă cu mine! Ori sunt nebun, ori pe cale! Poate că nevasta are dreptate să mă facă ţîcnit! Oricum, bine nu sunt! Încetează a mai glăsui tare, dar gândeşte în continuare: “Ce bine ar fi să fiu acum călugăr într-un schit singuratic, pierdut undeva printre păduri şi munţi... Să nu am nicio taină... Să nu-mi aibă nimeni grija!” Clipeşte din ochi şi îşi scutură capul. În cameră îşi fac simţită prezenţa cei doi copii. Fetiţa îl roagă: - Tata, ne laşi să vedem desene animate? Trezit la realitate, răspumde. - Pe tine te las, dar calu’ cel mare să treacă la învăţat! Marian, băiatul cel mare, se uită strâmb, dar nu comentează şi trece la executarea sentinţei, evident nedreaptă. - Să mă chemi la buletinul de ştiri, îi cere Marcu fetiţei, apoi părăseşte încăperea îndreptându-se către bucătărie. Către soţie: - Tare mi-ar plăcea să fiu un câine! Să latru când vreau, să scheaun când mi-e foame, să urlu când nu-mi convine ceva, să mă piş unde vreau, să rup lanţul la duşmani şi, în general, să nu-mi pese de nimic! Femeia, învârtind cu lingura prin oale: - Treaba-i bună! Azi vrei câine, mâine poimâine... cine ştie! Ţi-a trecut vreodată prin cap să mergi la un doctor? Nu ţi-ar strica! - Chiar mai 'nainte m-am gândit! Da’ ce crezi c-o să facă? Îi spun ce şi cum, el îmi zice că-s nebun, îmi dă o traistă de pilule, eu le înghit şi devin bleg. Şi-apoi? Lumea care mă vede zice că-s beat sau, şi mai rău, că sunt drogat. Pe urmă… Se găseşte cineva să mă ducă la spital. Acolo or să-mi umfle curul cu injecţii şi or să-mi dea trimitere la alt spital, unul mai bun, specializat! - Oricum, de o bună bucată de vreme ceva nu-i în regulă cu tine! - Sigur că nu-i! M-am săturat de viaţa asta! M-am săturat de navetă, m-am săturat să strănut când văd un şef, m-am săturat să mi se numere ieşirile la WC, să dau socoteală pentru nimic, să tremur pentru nimic şi să aştept să se facă mâine! Trebuie să iau măsuri, să schimb ceva! - Ei, bine, nu mai ai mult şi poţi face ce vrei! Ba, chiar mai mult! Abia aştept să te văd, zmeule! - Mersi de încurajare! Tu nu vezi că suntem amândoi în aceiaşi barcă? O să vâslim împreună şi dracu’ ştie dacă vom ajunge la mal vreodată! Dacă vrei să jeleşti, fă-o pentru amândoi sau, şi mai bine, pentru toţi! - Nu jelesc pentru nimeni! Nu suntem nici primii, nici ultimii care ajung în situaţia asta. În loc să-ţi plângi de milă, ar fi bine să faci nişte socoteli şi nişte planuri. - Ce socoteli, ce planuri, femeie? Capul meu e varză de zici ce-i aia! Dacă mă aplec, curge toată materia cenuşie, ca muştarul botezat de la crâşma de peste drum. Am nevoie de o pauză de câteva zile, cu cracii-n sus, ca să mi se refacă neuronii. Abia pe urmă o să încep a gândi! Acum, însă, nu mă sâcâii! Am altă treabă. - Ba, să n-ai nicio treabă! Gata, s-a terminat! Aeriseşte-ţi creierul în timp ce greblezi prin curte. S-au adunat o grămadă de gunoaie şi iarba e albă sub ele. Ştiam că-ţi place iarba, du-te şi piaptăn-o! - Azi, Duminica? - Ce dacă! - Lasă iarba! Oricum mai avem puţin şi mergem la păscut! Atunci să vezi tu frumuseţe! - Băiete, eşti un om pierdut! Eu aş zice că tot mai bine e să te vadă un doctor, poate îţi dă un concediu medical şi devii şi tu om. Prea ai luat-o pe-alături! - Ştii ce? - Ce? - Vreau să plec în oraş! - Du-te! - Mă duc, da'... - Da'... ce? - Îmi trebuiesc nişte bani! - Bani? Ce să faci tu cu banii? - Nimic! Să-i am şi eu… acolo! Poate mă întâlnesc cu cineva… - Şi mergeţi la o bere şi… aşa mai departe! Lasă, că ştiu eu! - Dacă tot ştii, de ce mă laşi s-o fac pe milogu’? Ştii că nu-mi place să merg în oraş cu buzunarele goale! Dă-mi, măcar, bani de ţigări! - Oare, toţi aia de la voi sunt ca tine? - Nu toţi, cei mai mulţi! Mai sunt şi din ăia care se scar-pină în fund pentru o bere! Aşa ca tine. Ştiind că n-o scoate la capăt, femeia îi aduce resemnată câteva bancnote. Două minute mai târziu bărbatul iese pe poartă cotind spre zona cu clădiri înalte ce se vede nu prea departe. Aşa cum bine a bănuit femeia, timpul se scurge pe nesimţite şi omul ei nici gând să-şi facă apariţia. Abia când soarele dispare după culmi, se produce şi evenimentul. Poarta se deschide şi se aud paşi în curte. Lucru curios, omul ei nu e beat. Cel puţin aşa pare la prima vedere. ”Da, nu e băut deloc! Aşa ceva nu se poate!” îşi tot repetă femeia. Când omul intră în casă îl întâmpină zeflemitor: - Să nu-mi spui că mi-ai adus şi restul! - Chiar aşa, am făcut mare economie! Cu banii ăştia precis ne pricopsim! - Ia, trage-mi o poveste! Ştiu că ai talent! - Greşeală! N-am nici o poveste! Am umblat ca prostu’ peste tot prin târg! Mai exact, m-am învârtit precum câinele în jurul cozii. - Şi? - Şi m-am întors acasă! - Te înţeleg, dar nu-i cazul să fii exagerat de pesimist. Altă dată optimismul ţi-era religie. - De două zile mi-e imposibil să leg două idei. În capul meu este o adevărată buimăceală! - O să-ţi treacă! Eşti, încă, mahmur! Sigur ai să te simţi altfel mai târziu, peste câteva zile. Trebuie să te obişnuieşti cu ideea. Discută cu colegii de suferinţă, vezi ce zic. Careva trebuie să aibă ceva idei. - Grozavă încurajare! Să ştii că unora nici nu le pasă. Unii chiar se bucură de parcă le-a fătat vaca! - Nu ăştia trebuie să te intereseze. - Azi nu interesează pe nimeni nimic, doar propria-i persoană! - Şi asta e adevărat, dar sunt şi excepţii. - Eu nu aştept să gândească alţii pentru mine. Ce iese din capul meu, mi se potriveşte cel mai bine. Am verificat asta de nu ştiu câte ori. Aşa va fi şi acum. Am, însă, impresia neplăcută a unui timp pierdut. Mă simt bătrân şi obosit. Îmi lipseşte in¬conştienţa tinereţii. Maricica devine înţeleaptă şi îngăduitoare: - Ai s-o regăseşti! Viaţa poate reâncepe la orice vârstă. - Vorbă bună, dar veche şi greu mai poate încălzi pe cineva azi. Acum trebuie una nouă. Cei tineri pot încerca variante, au timp, eu nu! - E inutil să te frămânţi! Odihneşte-te! Când ai capul limpede, noaptea nu mai pare atât de neagră. - Copiii? întreabă Marcu mai mult ca să schimbe vorba. - Pe-aici! - Merg la ei, vreau să-i necăjesc puţin. Când sunt cu ei mi se îmbunătăţeşte moralul. - Cel mai bine! Eu mai am câte ceva de făcut! *** E noapte şi noaptea dorm… mai toţi… Doar el… * Dipsomania (termen medical) reprezintă nevoia de a bea alcool, care survine în accese periodice şi intermitente, nu este permanentă, durează câteva zile şi se încheie printr-un somn. (După dicţionarul medical) Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Cică am refăcut textele. E adevărat că am găsit destule de îndreptat, dar, aşa cum spunea cineva: "Când o greşeală a fost descoperită şi remediată la timp, se va descoperi că înainte de corectarea ei, totul era bine". Ca să înfometez şi mai mult lupul (!?), mi-am permis şi o "Recomandare". Pentru restul textelor, mai prăşesc încă.   Postat de catre Mihai Cepeha la data de 2013-02-01 15:18:43               În sfârşit primesc sfaturi concrete. Mulţumesc.   Postat de catre Mihai Cepeha la data de 2012-02-29 20:46:51               Radu are dreptate. Şi exemplele ar putea continua. Ba chiar s-ar putea scoate din ele un text cam pe sfertul celui de sus. Cum adică Lăsând jos agregatele de lucru? sau Să vedem şi noi, cât metilic şi câte baze piridinice are? ori A adormit îmbrăcat şi nimeni nu s-a ostenit să îndrepte acest neajuns Nici naraţiunea la prezent nu cred că e cea mai potrivită. Iar alternanta timpurilor, aşa cum a subliniat şi Radu, e chiar supărătoare: Îşi scurtează privirea şi observă că nu mai este dezbrăcat. Era cu hainele lui obişnuite, cele cu care umbla aproape în fiecare zi. Vroia la WC. Nici titlul capitolului nu mi se pare cel mai fericit. De ce Dipsomanul şi nu Alcoolicul? Poate doar pentru preţiozitate. Luaţi observaţiile ca atare. Vă pot folosi. Sau, în bunul obicei al unora, luaţi-le ca pe un afront. Caz în care vă pot doar irita. Ceea ce nu v-ar folosi la nimic.   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2012-02-29 20:38:19 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               domnule, după părerea mea, naraţiunea dvs. merge în 3 bujii. o să vă dau nişte exemple. apoi traversează drumul - fireşte că drumul. sigur, un om mai poate traversa o depresie, un pod de flori, o criză de conştiinţă, etc, dar aici nu-i cazul. în direcţia celui mai apropiat chioşc - pretenţios, prolix. de ce nu "se-ndreaptă spre chioşcul de vizavi"? se aflau, mai mult ca sigur şi cunoscuţi - de ce mai mult ca sigur"? ori se aflau, ori nu se aflau. omul nostru îşi bea, în câteva minute şi din câteva înghiţituri, licoarea ucigaşă - topică obositoare, detalii inutile. voce economică - nu merge. una e să fii zgîrcit la vorbă, şi alta să ai o voce "economică" - să vorbeşti fără vlagă Nu foarte departe intră pe poarta unei curţi cu gardurile pline de fasole agăţătoare ce abia da în păstaie - utilizarea timpurilor verbale în naraţiune. nu merge imperfectul după prezent. nici logic nu merge. "abia" cum? se chinuia să dea în păstaie? poate "tocmai dăduse-n păstaie". etc, etc, etc după părerea mea, mai aveţi mult de lucru. primii paşi ar fi să vă exprimaţi natural, să eliminaţi detaliile inutile, să exersaţi tehnica portretului, să vă îmbogăţiţi vocabularul. şi mai sunt.   Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2012-02-28 20:41:51	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE