FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Când îngerii înjură
Text postat de Andrei Florian
Într-o dimineață, pe nemâncate, mi-a bătut un ins la ușă. Era o dimineață liniștită și nimic nu părea să mi-o tulbure. Mă bucuram ca de fiecare zi a vieții mele monotone de familist blazat, cu tabieturi deja prăfuite. Mă trezisem târziu, după ce toată forfota facută de soție și copii înaintea plecării la slujbă și școală se potolise .

- Bună dimineața! îmi spuse și dădu să intre în casă, ca la mama lui.
- Hei! i-am răspuns contrariat și i-am pus mâna în piept, împingându-l afară. Ce mama dracului faci?
- Intru în casă, îmi răspunse zâmbindu-mi ca unui vechi amic, că doar n-o să mă ții la ușă, nu ?
- Ești glumeț, amice! și îmi trecu prin minte, ca o săgeată, sfaturile pe care le dădeam copiilor cu privire la străinii care bat la ușa … ne cunoaștem, cumva?
- Ai memorie scurtă, prietene! Câte beții am făcut împreună? Lasă că-ți aduc eu aminte, zise amuzat și se strecură pe sub mâna pe care o proptisem în tocul ușii.
Până să fac eu un gest, el deja intrase în bucătărie și se așeză la masă .
- Mmmm, cafea!
Fără să se sinchisească își turna în ceașca deja pregătită. Gesturile lui îmi erau atât de familiare iar zâmbetul lui atât de candid încât mi-am zis: ce mama naibii!?!? Oricum, tot nu aveam cu cine bea cafeaua. Am tras ușa după mine, hotărât să-i fiu gazdă primitoare .
I-am luat ibricul din mâna, mi-am pus și eu cafea în ceașca și, contrariat dar amuzat, i-am zis:
- Zici că suntem prieteni? Păi atunci hai să ne bem cafeaua în sufragerie, la o țigare. Țigări ai ?
- Ăăă… nu acum, că eu nu fumez pe nemâncate. Mai bine bem cafeaua, mâncăm ceva și numai după aceea mergem în sufragerie să bem un pahar împreună.
- Să bem un pahar? Așa, dimineața? Fie!.Tipul începea să mă amuze cu îndrăzneala lui și, în timp ce îi pregăteam micul dejun, trăgeam cu ochiul să-i măsor gesturile și mimica feței, chestii care făceau toți banii. Ăsta, când vorbea, făcea gesturi ca și cum nu i-ar fi ajuns cuvintele ca să exprime ce dorea, iar mimica feței urmărea cu fidelitate ideea ce tocmai îi ieșea din gură. Era un spectacol să-l urmărești cum se străduiște să se exprime, ca și cum interlocutorul său ar fi fost unul ce nu-i cunoștea limba sau ar fi fost surd.
- Ce mai faci, mă, Zexe? a continuat el sorbind din cafea, de parcă se pregătea să-mi spună, de fapt, ce a mai făcut el. Pusesem să-i fac niște ouă ochiuri, dar când l-am auzit că-mi spune cum numai prietenii imi spun, m-am întors mirat spre el, mai să răstorn tigaia în care sfârâiau ouăle.
- Văd că, într-adevăr, ne cunoaștem, cumva. Eram ușor iritat, dar și curios, ca de indivizii pe care nu-i cunoaștem dar care ne cunosc detalii ale vieții intime. M-am hotărât să-i intru în joc și m-am întors spre aragaz dând din umeri, tocmai când i-am surprins pe față un zâmbet care suna ca o amenințare de genul…”las’ că vei vedea cât de bine ne cunoaștem“.
- Eu? Bine!…m-am trezit vorbind. Momentan, nu fac nimic special. Știi și tu cum este. Serviciu-casă, serviciu-casă, ca robotu’. Mai ies din când în când la un tenis, la un fotbal, dar bănuiesc că știi. Nimic special. Eram decis să nu intru în detalii.
- Nu știu!...zise acesta sorbind din ceașcă și privindu-mă pe sub sprâncene
- Nu ai serviciu ?
- Nu! Ce te miri? N-am serviciu, pentru că nu știu să fac mai nimic. Mă rog, este mult de vorbit pe tema asta . Hai să o lăsăm pe mai târziu! Mai bine spune-mi despre tine.
- N-am chef să vorbesc despre mine.
- Bine! Atunci, spune-mi ce ți-ai dori să aud.
- Dar nu vreau să-ți spun nimic. Nu am nimic de spus.
- Rău ai ajuns, Zexe!...îmi size gesticulând amplu, în timp ce își vărsa ceașca de cafea pe masă, gest de o stângăcie greu de imaginat. Indignarea îmi creștea cu atât mai mult cu cât individul nu făcea niciun gest de a opri cafeaua să se scurgă pe gresie, deși șervețelele erau chiar lângă el.
- Scuze! …zise ”amicul” și s-a ridicat de pe scaun cu o privire distrată... Nu stergi? mă întrebă mirat, într-un spectacol al mimicii feței total dezarmant.
- Sterge tu! i-am zis cu un ton reținut cu greu, eu tocmai îți pregătesc micul dejun.
- Treaba ta, zise acesta și porni spre sufragerie, acolo unde se tolani pe un fotoliu, vreau să urmăresc știrile!… îmi strigă el de acolo și puse mâna pe telecomandă, defilând programele în căutarea știrilor.
- Hei! am strigat răstit după el, dorind să-l chem înapoi.
- Și zici că n-ai nimic să-mi spui? îmi strigă și el, la rându-i, ca și cum nu m-ar fi auzit. Nimic, nimic?
Dumnezeii mă-tii!!! mi-am zis ca pentru mine, și m-am apucat să șterg cu mopul cafeaua de pe gresie. Din sufragerie se auzea buletinul de știri de pe ProTv, la un nivel sonor mult prea ridicat „Lovitura de teatru în cursa electorală pentru Cotroceni. Stolojan se retrage din competiția pentru fotoliul de președinte și este de așteptat ca alianța PNL-PD să-l desemneze pe actualul primar al Bucureștiului, Trăian Băsescu...“ am rămas împietrit pentru o clipa, am aruncat mopul, m-am repezit în sufragerie, i-am luat telecomanda din mână ca să nu comute canalul și m-am așezat, amuțit, în fotoliu. Știrea era urmată de o conferință de presă excepțională în care Stolojan și Băsescu anunțau în mod oficial schimbarea. Băsescu a ținut un discurs melodramatic, de parcă și el ar fi fost luat prin surprindere, dar ceea ce m-a impresionat în mod neplăcut a fost că, în timp ce ținea discursul, l-au năpădit lacrimile, gest de slăbiciune care nu stă bine pe fața niciunui președinte, de oriunde ar fi el.
Aveam o sticlă de vodkă începută. M-am repezit la ea, am pus în pahare fără să scot niciun cuvânt și i-am întins ”amicului” să dăm noroc. Acesta mă privea cu un zâmbet mirat și distrat pe față, ca și cum ceva foarte nostim se întâmplase și nu-i cunoștea cauza. Pesemne că mă studiase în tot acest timp, dar, brusc, nu mă mai deranja nimic la el.
- Noroc! i-am zis și am dat pe gât paharul, pregătindu-mă să mai torn unul.
- Pentru ce bem? raspunse acesta zâmbindu-mi tâmp.
- Cum pentru ce? Deja avem un nou președinte, Băsescu! Cu fața aia de nefericit în dragoste, celălalt ne-ar fi pus să-i numărăm ouăle, lui și securiștilor lui, până ejaculau pe speranțele noastre, într-un orgasm politic generalizat.
- Înțeleg că ciocnim pentru orgasmul lui Băsescu, nu? Noroc! dădu paharul pe gât întinzându-mi-l pentru încă un rând .
- Cam așa ceva…și am izbucnit în râs. Îmi venea să râd de râsul meu, ca într-un perpetuum mobile. Uite că măcar are umor, mi-am zis, și am mai turnat un rând.
- E fantastic cum găsesc românii prilej să bea la orice eveniment.
- Stai, mă, să-ți spun! Am o suită de cunoștințe, indivizi care și-au făcut averi fabuloase sub paltonul actualei puteri, în timp ce eu, ca prostu’, am crezut că din muncă cinstită pot face o viață tihnită familiei mele. Am colegi de facultate care stau la dreapta lu’ Năstase și care se joacă cu destinele noastre, inconștienți, în numele unei democrații profitabile doar pentru huzurul lor.
- Atunci să bem pentru frustrările și invidia ta, zise acesta și dădu vodka pe gât ca pe apă. Dacă nu te-aș cunoaște, după discurs aș fi spus ca ești din Giurgiu.
Brusc, zâmbetul mi-a dispărut, ca după un duș rece. Un fum gros de arsură venea din bucătărie. Erau ouăle! Le uitasem pe aragaz! M-am repezit în bucătărie, într-un gest tardiv de a mai salva ceva. Fără să judec, am luat tigaia încinsă de pe foc, dar m-am ars serios la mână. Am închis aragazul cu cealaltă și săream într-un picior de durere. Rezemat de pragul ușii, în fumul gros și înecăcios, amicul meu râdea cu gura până la urechi.
- P… mă-sssssssii ! …șuieram printre dinți, uscat de o durere care îmi ajunsese la oase. Ce mama dracului ai găsit de râs, mă?
- Păi, zise acesta înecat de râs, de grija lu’ Năstase le-ai ars pe ale tale și te-ai fript de mama focului tocmai la mâna cu care Năstase se aștepta să i le numeri pe ale lui. Ce o să mai mănânci acum? Că de ouă nu mai poate fi vorba, nu? Să-l întrebăm pe Năstase dacă i-a mai rămas ceva?
- Lasă-mă, că fac pe mine de durere! i-am răspuns zâmbind printre lacrimi seci.
- Mai bine ia și bea un gât, zise hohotind și îmi întinse un pahar ras cu vodcă
Inconștient, am întins tocmai mâna accidentată, dar, când am încercat să-l cuprind, m-a fulgerat o durere ce m-a făcut să scap paharul pe gresie.
(Eco) mă-tii, îmi ieși involuntar din gură ridicându-mi ochii în tavan, într-o încercare disperată să-mi calmez nervii și durerea. Dintr-o pornire de om gospodar, apucasem mopul cu mâna teafără pentru a șterge gresia încă o dată și, neatent la cioburi, m-am tăiat adânc în călcâi. Fundul paharului spart zăcea acum, plin de sânge, ca o armă perfidă. Era o durere surdă și adâncă, precum durerea de măsea proaspăt extrasă. Sângele se prelingea pe gresia care arăta ca o masă de operație. M-am așezat în fund, cu mâna accidentată fluturând în aer și cu cealaltă încercând să-mi opresc sângerarea. Amicul, acum ținându-se cu mâna de burtă, râdea de mama focului.
- Stai ca tuta și râzi de mine! Mai bine caută în trusa medicală și adu-mi ceva să-mi opresc sângerarea. Îi vorbeam pe un ton egal în timp ce îmi eliberam călcâiul ca să-mi văd tăietura. Ia uite ce (eco) mi-am facut în călcâi!
- Da! zise acesta serios. Unde mai pui că este pe ciclu. Tampax ai prin casă? și izbucni într-un râs isteric.
- Du-te dracului de pervers, i-am zis râzând și eu amar, că mă descurc și singur. Atent la cioburi, m-am ridicat și am pornit spre baie să mă spăl și să-mi bandajez rănile.
- De ce mai râzi acum?
- Păi ai un mers , așa, cu figuri de balet țărănesc. Ai urmat cursuri? continuă acesta sugrumat de râs.
Am făcut doi pași, studiindu-mi mersul, și am început și eu să râd. Cu o mână fluturând în aer și cu cealaltă ținându-mă de călcâi...
- Dă-mi dracului și mie sticla aia! Am dus-o la gură, sorbind o doză de vodkă cu disperarea înecatului după aer. Mă uitam în urmă la dâra de sânge care se îngroșa sub mine și am grăbit mersul în figuri de balet...
- Șterge și tu pe jos,i-am zis în timp ce intram în baie.
- Lasă că ștergi tu când ieși de acolo, îmi striga acesta din sufragerie continuându-ne dialogul în strigături, eu din baie, el din sufragerie.
- Dă și tu televizorul ăla mai încet, ca să te aud!
- Și zici că n-ai nimic să-mi spui? îmi striga și el, la rându-i, ca și cum nu m-ar fi auzit. Nimic, nimic? Televizorul se opri brusc și după câteva secunde se auzi sunetul specific pe care îl face calculatorul la pornire.
- Lasă-l dracului de calculator, mă! Ce cauți acolo?
- Vreau să văd și eu ce muzică asculți, îmi strigă acesta.
M-am oprit să ascult ce melodie alege. Se auzi sunetul specific mesajelor de messenger.
- Mă, idiotule! lasă-l dracu’ de mess, că mă enervezi. Ala este spațiul meu intim. De unde dracului îmi știa amicul ăsta parola? Imediat, din boxe a început să sune o muzică lăutărească din colecția mea de petrecere, ca și cum ar fi dorit să-și mascheze operațiile care le făcea pe compu’ meu.
- Și mai ziceai că n-ai nimic să-mi spui, îmi strigă amicul chicotind
- Nu ai respect! i-am strigat și m-am grăbit să-mi oblojesc rănile, amuzat oarecum de tupeul individului. Începuse să mă cucerească. Dăduse volumul la maxim pe melodia care suna acum ca într-o bodega “Un țigan avea o casa, draga mea / și-o nevestică frumoasă / și doi copilași la masă, și doi copilași la masă / țiganu mânca la masă, draga mea…“ Fără să-mi dau seama, m-a cuprins o stare de euforie și de “(Eco) mă-sa la toți și la toate “ și am început să fredonez și eu versurile, sfârșind să-mi bandajez călcâiul și să-mi ung mâna cu o alifie din plante făcută de mama pentru cazuri din acestea. Înainte să ies din baie am aruncat o privire în oglindă și mi-am văzut chipul neras de câteva zile. Bleah!
Am ajuns în pragul sufrageriei pe melodia “cântă cucul de trei zilee…mai neică jos de vale într-o padureee / de-a secat sufletu’n mineeee / eu mă rog de el să tacă, draga neniiiii / mă nene și el cântă de mă seacăăăăă, măi, măi / cântă cucule și mie mă neneeee / că mâine nu se mai știee…” acordeonul mă ungea pe sufletul deja amețit de vodcă.
- Ce mama naibii faci acolo? Îmi citești mesajele?
- Îhâm!! zise acesta fără să-și dezlipească ochii din arhiva messengerului. Și ziceai că nu ai nimic să-mi spui? continuă pe același ton fără să se întoarcă spre mine , dând din cap dojenitor.
Mă uitam după sticlă. Am găsit-o cu privirea la picioarele amicului. Zăcea impudic de goală, ca o femeie satisfăcută și tolănită neglijent, într-un abandon indiferent.
- Bei un vin? m-am trezit vorbind ca pentru mine, cu ochii rezemați de sticla goală.
- Ihâm! răspunse acesta preocupat să citească, ca și cum nici n-ar fi înteles întrebarea, dar îmi răspundea ca să-l las în pace.
Priveam bucataria, acum aeristă, și numai ce am văzut-o pe Leea (bichonul meu) cum lingea sângele proaspat închegat. M -am repezit să o iau și să o închid în dormitorul copiilor. Nu aveam nici un chef să strâng mizeria de pe jos așa că le-am ocolit cu grijă, am luat sticla de vin din cămară și m-am întors în sufragerie cu trofeul în mână, abordând un aer de învingător.
- Și cum ziceai că te cheamă? îl întrebam pe individ în timp ce umpleam paharele pe melodia lui Fărămiță Lambru.
- O iubești? mă întrebă tipul fără să se sinhisească să-mi răspundă și se întoarse spre mine cu o mina serioasă pe față, privindu-mă direct în ochi. Îmi susținu privirea câteva clipe cu o insistență pe care nu o înțelegeam.
- Șpriț de vară sau sec? …Restul nu te privește.
- O iubesti?
- Bine! atunci ți-l fac șpriț.
- O iubești? se răsti la mine și-mi dădu peste măna cu care turnam în pahar. Într-o clipă paharul se varsă pe parchet iar eu, într-un gest reflex, am încercat să-l prind uitând că sunt rănit. O durere ascuțită îmi străfulgera brațul . Ești nebun? i-am strigat .
- Spune-mi, o iubești? se răsti turbatu’ la mine
- Ce (eco) mă-tii te interesează pe tine? du-te dracului de tâmpit! Uite ce mi-ai făcut!
- Scuză-mă! zise acesta de parcă se trezi din transă, încercând să mă ia de dupa umeri
- Ia mâna de pe mine, piaza rea ce ești! Mă descurc și singur, că nu-s matol.
Se așternuse câteva clipe de liniște, în pauza dintre două melodii, moment când am auzit-o pe Leea cum plânge la ușa dormitorului, dorind să iasă afară să-și facă nevoile.
- Du-te dracului și tu, javră!
Între timp, individul se întorsese cu mopul din bucătărie și încerca să șteargă vinul care se insinua prin rosturile parchetului.
M-am ridicat cu grijă și, odată ajuns într-un picior, am avut altă revelație. Individul ștergea cu mopul vinul de pe parchet după ce, în prealabil, încercase să șteargă sîngele de pe gresie. Mopul lăsa dâre diluate de sânge. Mi-am ridicat privirea spre el brusc chiar în momentul în care se opri și el și mă fixa cu o privire distrată, una care își cerea scuze zâmbind tâmp. În clipa în care credeam că își va cere scuze îl aud că-mi spune:
- Spune sincer, o iubești?
- Cum te cheamă?
- Hai spune-mi!
Tocmai când mă pregăteam să-i răspund s-a auzit sunetul soneriei de la intrare.
- Oops! mi s-a întors fata de la școală, singurică. Trebuia să mă duc să o iau, dar am uitat cu desăvârșire. Off! stai liniștit și nu atinge nimic că revin imediat.
- Ok! îmi răspunse amicul așezându-se la computer, răsfoind prin arhiva messengerului ca și cum ar fi fost ale lui. L-am lasat.
- Bună, tati! zise fata cu un zâmbet larg pe față și îmi sări de gât fără să bage de seamă că sunt rănit. De fiecare dată când vine de la școală îmi sare de gât într-o îmbrațișare lungă de parcă nu ne-am fi văzut de mult timp. Este aproape singura formă de tandrețe care îi scapă față de mine, în fiecare zi. În rest, are un comportament pudic și reținut, de parcă i-ar fi oarecum jenă de iubirea ce mi-o poartă. De multe ori, atunci când din întâmplare îi mai scapă o îmbrațișare sau un pupic, ține să și-l motiveze pe alte planuri decât cel afectiv. N-am înțeles de unde i se trage aceasta pudoare, pentru că eu, de fiecare dată când am ocazia, o iubesc “cu strigături”. Se complace în acest joc al dragostei, dar, de fiecare dată, cu o falsă supărare, îmi reproșează că nu-i place să o smotocesc și nici să o pup.
- Ușurel i-am zis străngănd din dinți de durere. Cum a fost la școală?
- Bine! Trebuie să mergi, luni, la ședință și să-mi dai bani de poze, că a zis Doamna că cine nu-și platește pozele nu merge în excursie.
- Ce excursie? m-am arătat eu mirat în timp ce-i luam ghiozdanul din spate. Nu mi-ai zis nimic de excursie.
- Eeee, îmi zâmbi dezarmânt, se face o excursie la munte, vinerea viitoare, în care trebuie să merg neaparat.
- Dacă trebuieeee , i-am zâmbit complice și m-am dus cu gândul imediat la ședința cu părinții, trebuie!
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
Ca de fiecare dată, la ședințele cu părinții mă duc eu. Detest aceste ședințe pentru că, de cele mai multe ori, sunt singurul bărbat de acolo. Restul sunt mame guralive, certărețe, și care găsesc o plăcere nebună să bată apa în piuă. Stau cuminte în banca mea, și, deși îmi propun de fiecare dată să fiu activ, după numai câteva minute, când observ că discuția alunecă în derizoriu și în orgolii materne față de odraslele lor, mă retrag în gândurile mele. Zgomotul și zumzetul clasei se atenuează de parcă aș fi, undeva, dincolo de ușa clasei. Mă trezesc într-un târziu că mă ridic în picioare și le spun ”Doamnelor eu mi-am notat tot și dacă nu mai este nimic important de discutat, vă rog să mă scuzați, dar mi-am lăsat copiii singuri acasă și mai trebuie să fac și temele pentru mâine” Le zâmbesc complice și mă duc la catedră, acolo unde Doamna, o femeie în jur de 33 de ani, vioaie și clevetitoare, îmi spune cați bani trebuie să dau pentru fondurile mamii mă-sii, naiba să le ia! Plătesc ca și cum ași plăti din alt buzunar și le părăsesc cu un fals regret pe față. Într-o zi, pe când duceam fata la școală, m-am întalnit cu una din mămici și, pentru că nu aveam nici un subiect de discuție, am întrebat într-o doară ce s-a mai discutat după plecarea mea. ”Vai, domnul Andrei, (eram oarecum jenat că eu nu le cunosc după nume) dar după ce ați plecat dumneavoastră nu s-a mai discutat nimic notabil. Plătim ce avem de plătit, adică doar cei de bună credință,… îmi zâmbește complice…și ne ducem și noi la casele noastre. De foarte multe ori ne întrebăm când vă veți hotărî să rupeți ședința, că nu le mai suportam pe cele trei mimoze să-și facă numărul (habar nu am cine sunt cele trei). Nu trebuie să vă făceți probleme că plecați din ședințe. Toate femeile o invidiază pe soția dumneavoastră și zic “uite un așa bărbat mi-ar trebui și mie la ușă“. După discuția cu această doamnă m-am întrebat de multe ori de ce un bărbat ca mine trebuie să-l ții la ușă? Ce? la masa, în pat sau oriunde prin casă, nu mi-ar sta mai bine? Și desigur că barbații lor stau bine mersi, într-un fotoliu, la televizor cu o bere în mână sau undeva la meci, cu colegii în vreo cârciumă, mă rog! Cine le poate întelege pe femei?
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
- Ți-e foame?
- Nu! Pot să ies afară, la joacă?
- Da tăticule! cum să nu. Schimbă-te și ieși. Am răsuflat ușurat, pentru că în dezastrul din bucătărie nu aveam chef să mai intru. Am mers cu ea în cameră, am echipat-o de joacă și am dat-o afară spunându-i, ca de fiecare dată, să nu plece de lângă bloc. După ce am închis ușa după ea, mi-am adus aminte de individul din sufragerie care îmi butona computeru’. L-am găsit rânjind la monitor, răsfoind cu o satisfacție greu de înțeles pentru unul care nu știe despre ce este vorba, printre mesajele mele. Am stat în pragul ușii preț de câteva minute contemplând spectacolul încăperii, acolo unde, într-un miros de bodegă, un ciudat rânjea la monitorul meu. Ar fi trebuit, după programul meu zilnic, să mă schimb și să plec la serviciu. La naiba și cu serviciul! Am intrat în cămară, am mai luat o sticlă de vin și m-am întors la ciudatul meu.
- Dacă te mai apropii de mine să știi că țip! i-am zis încercînd să glumesc cu el.
- O iubești ! zise acesta ca pentru el, fără să-și miște privirea din monitor.
- Nu mi-ai spus, totuși, cum te cheamă, am mai încercat eu o dată marea cu degetul în timp ce turnam în pahare…Hai, ia o pauză și hai să bem un vin! Să știi că este un vin de colecție și, dacă se întâmplă să-l vărs și pe ăsta, te sugrum cu mâinile mele.
- Văd că ești perseverent și nu te lași până nu mă îmbeți. La urma urmei, ce mama naibii? nu ne ne vedem în fiecare zi, nu?
Când am ridicat privirea, el deja se așezase lângă mine și mă privea cu o simpatie pe care nu o întelegeam.
- Spune-mi, zise individul întrerupt de doua sorbituri, cum ai cunoscut-o?
- Întâmplător! Așa, ca și cum ai merge pe stradă și privirea ți s-ar opri pe un (Eco) de damă bine făcut sau de două sfârcuri ieșite vizibil prin tricou. Iți place vinul?
- Am citit pe nerăsuflate mesajele voastre , iar acum îmi sunteți dragi amândoi.
- Până acum, îți eram drag numai eu?
- Pe dracu! Uită-te la tine! Cine crezi că te poate plăcea? noroc că eu te cunosc de mult, că altfel nici nu ți-aș fi călcat pragul.
- Vinul ăsta l-am primit de la unul pe care l-am angajat acum doi ani ca șofer la noi la televiziune și, la vremea respectivă, el mi-a zis că este vin de șapte ani. Daca nu m-a mințit, probabil că acum are 9 ani. Vezi ce aromă discretă are? N-am crezut, până când am băut vinuri de colecție, că și vinurile au un caracter al lor. Uite! Asta, spre exemplu…încercam eu să-l imit pe Radu Anton Roman, gustând îndelung o gură de vin și plescăind din limbă …ăsta are gust de amantă.
- De unde dracu să știi tu ce gust au amantele?…zise acesta râzând voluptos, ca de o poanta bună…Ai avut tu vreo amantă?
- De ce nu?…i-am răspuns eu, încurcat de siguranța cu care străinul ăsta simpatic reușea să mă prindă cu minciuna…Am avut și mi-a plăcut al naibii de mult să le gust, să le degust, mă rog…să le miros, să le țin în brațe cu delicatețea cu care, uite, țin paharul ăsta în mână…și zicând acestea îmi ridicasem de pe pahar degetul mic, într-un gest mai degrabă de damă decat de bărbat.
- Păi, zâmbi acesta întinzându-mi paharul gol, tu crezi că de atingeri delicate au nevoie amantele? Ha!?!? Am umplut amândouă paharele și l-am privit, ușor mirat, ca pe un cunoscător.
- Eu așa zic! că de brutalități au parte toată ziua.
- Si când ai început să o iubești?
- Pe care din ele?…am întrebat eu , prefăcându-mă că nu înteleg și continuând șarada cu amantele.
- Las-o moartă că nu ține și zi-mi și mie, că sunt curios.
- Cum spuneai că te cheamă? Că n-am reținut. I-am întors-o ca pe o plată, deși, sincer vorbind, nu mă mai interesa identitatea individului.
- Crezi că te vei simți mai bine dacă iți spun?
- Ia ascultă melodia asta! M-am ridicat schiopătând spre calculator ca să dau sonorul mai tare. Maria Tănase îmi umplea camera cu vocea ei superb㠓Păi cine iubește și lasăăăăă / cine iubește si lasăăăă / Dumnezeu sa-i dea pedeapsă / Târâișul șarpelui și pasul gândacului…”
- Hei! imi spuse acesta, lasa-l naibii mai încet ca să ne înțelegem. M-am prefăcut că nu-l înțeleg și, ca și când nu ar fi fost important ce avea să-mi spună, am început să cânt și eu, cu vocea afectată de atât tutun, pe versurile cântecului. Pentru că nu știam cum se poate dansa pe o asemenea melodie, am început s㠓șchiopatez” în cerc, ca pe o melodie grecească, ținând de după umeri doi parteneri imaginari. Mi-am închis ochii și, afectat de muzica care îmi ungea sufletul, într-o fracțiune de secundă am realizat că sunt beat. Dumnezeule, m-am îmbatat! Ei și? (Eco)!. M-am uitat spre el într-o invitație mută la dans, iar el, cu un zâmbet satisfăcut de cine știe ce revelație, s-a ridicat cu paharele pline în mâini. După ce mi l-a înmânat pe al meu și m-a cuprins de umeri, amândoi am continuat parodia aceea de dans. Pe finalul melodiei, acesta mă invita, tot din priviri, să dăm pe gât paharele, iar după ce îl “execut㔠scurt pe al lui, numai ce îl vâd că ia paharul și îl trântește cu mișcări teatrale de un perete, făcându-l țăndări…
- Mă ! zic eu , tu ești sănătos ?
Fața lui odihnea același zâmbet tâmp, ca și cum eu eram cel nesănătos. După câteva momente, timp în care ne priveam zâmbind unul la celălalt , am apucat vârtos paharul și l-am trântit de același perete . Individul era în extaz.
- Auzi ? zic eu trântindu-mă pe fotoliul cel mai apropiat , nici nu mă mai interesează cum te cheamă .
- Pacat ! îmi răspunse acesta trantindu-se pe celalalt fotoliu, tocmai mă gândeam să mă prezint, mă numesc Doru !
Nu a apucat să termine de zis și am izbucnit într-un râs măgăresc din care nu mă mai puteam opri.
- Doru ? ha ! ha ! ha ! Auzi la el, Doru ! …și dăi și râzi, preț de un minut, după care m-am oprit brusc și, cu un ton grav, ii spun :
- Nu te cunosc !
- Auzi , nici pe mine nu mă mai interesează dacă o iubești !?! Nici nu apucase să termine fraza și izbucni și el într-un râs care îmi dădea certitudinea că nici el nu era mai ”treaz ” decât mine .
Ne-am oprit într-un târziu din râs , tocmai când am sesizat că este cazul să mai scot o sticlă de vin. Turnam în pahare sufocandu-mi un râs prostesc care îmi ieșea involuntar .
- Bă, Zexe! îl aud că îmi spune, ridicând paharul spre gură într-un ‘ hai noroc ! ‘ gestificat , ia spune-mi și mie care a fost ultimul tău vis.
- Eu nu mai visez, Dorule, că nu prea mai dorm
- Hai, mă ! zi-mi, atunci, care a fost ultimul vis pe care îl mai ții minte
- Ai timp să mă asculți ?

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Se făcea ca era o dimineață de primăvară, chiar înainte de Paște . Mă pregăteam să plec spre serviciu și, îmbrăcat elegant, m-am urcat în mașina pe care, tocmai cu o seară înainte, o scosesem de la spălătorie. Mă simțeam ca un prunc tocmai alăptat. N-am apucat să ajung în capul strazii și mi-am adus aminte că trebuie să trec pe la părinții mei. Sunt bătrâni și mai au nevoie din când în când să le mai duc apă , să le fac cumpărături , mă rog , știi tu . Era răcoare și bătea vântul, dar soarele ardea în ciuda frigului de afară într-o luptă pe care avea să o câștige, ca de fiecare dată .

- Păi ce faci, mă, o dai în poezie ? Vrei să mă adormi ? te crezi pe site-uri literare ? Pe Europeea ?
- Taci, mă, și ascultă ! Mai pune-ți un pahar, dacă asta ai dorit să îmi spui.
Reiau. Ajung în fața porții și o parchez în stradă, ca de fiecare dată când am intenția să nu zăbovesc prea mult. Din fundul curții, îl văd pe tata, îmbrăcat în haine de muncă, că vine spre mine rezemandu-se într-o casma ca de un baston.
- Sărutmâna, tată !
- Să trăiești! zice tata, măsurându-mă din priviri, păi așa vii tu îmbrăcat la mine ?
- Păi altfel cum, măi, tată, că doar sunt în drum spre serviciu. Am venit să văd ce vă mai trebuie.
- Bine că ai venit, că am o treabă cu tine …Zicând acestea, mă ia de braț punându-mi casmaua în mână și continuă pe aceeași ton cald și autoritar în același timp. Hai!
Mi-am potrivit pasul cu al lui, curios de treaba care o avea cu mine și ne-am îndreptat spre poartă . Ajunși în fața curții dau să deschid mașina, dar el îmi face semn că nu este nevoie.
- Unde mergem?
- Las’ că vezi tu!
Dându-mi drumul la braț, o luă cu un pas șovăitor și legănat de atâția ani, înainte. Vecinii care ieșiseră să își văruiască pomii și bordurile din fața curții îl salutau, pe rând, cu respectul de care tata s-a bucurat de când îl știu eu, cu o ușurință de parcă se născuse să fie respectat de ceilalți. Îmbrăcat fiind de oraș , nu știam cum să maschez casmaua, obiect care nu făcea parte din acest tablou. Vecinii mă salutau implicit si pe mine, cu un zambet care trăda faptul că ei știau ce fel de treabă avea tata cu mine .
- Tată, zic eu ușor încurcat, mă fac de râs, uită-te cum arăt cu casmaua asta.
- Taci! zise tata și, după ce a mai salutat încă un consătean, continua să-mi vorbească mergând cu un pas înaintea mea. Toată viața te-am ferit de casma, te-am dat să înveți carte și ai ajuns să te crezi domn de oraș. Acum, să știi că nici eu nu te mai pot feri de casma.
Am tăcut, gândindu-mă la ce îmi spusese și la eforturile pe care le făcuse, dragul de el, să își țină cei trei copii în facultate, lucru de care amintea cu mândrie cu orice ocazie pe care o avea în discuțiile cu ceilalți, atunci când venea vorba despre copiii lor.
- Să știi că nu pot întârzia mult. În cel mult două ore trebuie să fiu la redacție, îi spun eu după o pauză, dar tata nu-mi răspunde și își vede de drum salutând mai departe vecinii ca și când nu m-ar fi auzit.

- Hai, mă, zi mai repede, că adorm, ma trezi Doru din narație
- Dar stai ușor, că nu mai are niciun farmec pe scurt. Stai să vezi ce chestie !

- Hai să intram in cimitir! îmi spune tata, tocmai când îmi sună mobilul de pe un număr de serviciu. Nu apuc să termin discuția, în timp ce îl urmam pe aleile cimitirului, când îl aud că-mi spune.
- Am ajuns!
- Unde? Mă uitam mirat și nu reușeam să mă lămuresc ce dorea să îmi spună.
- Vezi tu parcelele astea două?
- Da! Ce-s cu ele?
- Sunt ale noastre
- Cum adică ale noastre?
- Se vede treaba că școala aia te-a prostit. Am cumpărat două locuri de veci pentru noi. Unul este pentru mine și pentru maică-ta, iar celălalt pentru tine și nevastă-ta. Să am și eu măcar un copil lângă mine după ce ne-om prăpădi cu toții.
- Poftim? Tată, chestia asta este cea mai proastă glumă a ta!
- Adică nu te bucuri?
- Păi cum, Doamne iartă-mă, să mă bucur? îmi dai un loc de veci, iar eu trebuie să mă bucur?
- Păi e cadou, mă, nu îmi dai niciun ban pe el
- Uite ce este! îmi spune băgând mâna în buzunar și scoțând o foaie de ziar împăturită sub formă de plic. Am strâns o mie de dolari ca să îmi fac cavou cu ei, dar între timp m-am răzgândit. Dacă îmi sapi tu groapa, sunt ai tăi.
Involuntar, am băgat mâna după o țigare. Am făcut rapid calculele și am realizat că se păcălește amarnic.
- Tată , hai să te ajut, dacă asta îți dorești. Vorbesc mâine cu niște muncitori și groapa este gata de betonat în două zile.
- Mă, tu nu întelegi că nu vreau să dau banii la niște străini? eu vreau să ți-i dau ție, dacă tu, acum, sapi groapa. Fără să mai scot o vorbă, mi-am sumetecat mânecile, am apucat casmaua și m-am apucat să sap. Pamântul era destul de tare, încă înghețat.
- Nu așa se ține casmaua, că faci bătături și râde lumea de tine că nici să sapi nu știi.
- Nu mă vede nimeni. Prin cimitir, babele se perindau cu coșulețe și cu lumânări pe la morminte. La urma urmei, poate să râdă, am continuat cu glas scăzut și cu gândul la cei o mie de dolari.
Am săpat până când mi-a dat sângele în palme, dar nu mă lăsam. Tata se asezase pe un morman de pământ și îmi povestea ceva ce nu îmi aduc aminte, dar după un timp, când deja nu mai vedeam nimic la nivelul ochilor decât malurile abrupte ale gropii, m-am oprit să îmi aprind o tigare.
De acolo, din groapă, nu mai simțeam vântul, doar îl auzeam. Razele soarelui care pătrundeau printre crengile gata să înmugurească ale unui copac de pe marginea gropii îmi mângâiau fața și parcă realizau singura legatură a mea cu lumea de sus. Broboane mari de sudoare pe față. Dau să le șterg cu mâneca și realizez că mi-am facut haina zdrențe .
Se făcuse liniște iar eu trăgeam din țigare ca un copil din țâța mă-sii.
- Mă, tată, ți-am zis de atâtea ori să te lasi de fumat, îmi spune el dojenitor de undeva de sus.
- Lasă-mi țigarea, te rog, că atât viciu am și eu. Mai bine, ia zi, e bună groapa?
- Cum să te las mă? Că mă uit la tine acum și tot ce îmi vine în minte este că țigarea aia te va băga în groapă și e păcat, că esti băiat tanar.
- Păi nu vezi că deja sunt în groapă?
- Tu să nu-mi afumi groapa, că nu îți mai dau niciun ban
- Gata, am stins-o! Râzând, îmi strivesc țigarea cu pantoful plin de noroi. Îmi ridic privirea spre el să îl întreb încă o dată dacă e bună groapa și îl văd. Stătea pe marginea gropii cu mainile împreunate și cu ochii spre cer. Într-o clipă mi-am văzut tabloul. Eu în groapă, din care nu mai știam cum să ies pentru că nu aveam nicio scară, zdrențuit și plin de noroi, tata la marginea gropii rugându-se cu ochii spre cer, un tablou în trei planuri pe care doar razele calde ale soarelui le uneau.
- Tată, gata cu chestiile astea, că mă trec toți fiorii
- De ce?
- Păi este anapoda, nu crezi? Eu în groapă și dumneata spui rugăciuni
- Pentru tine mă rog, măi, păcătosule! Să te ierte Dumnezeu, că pentru mine te vei ruga tu când voi fi și eu, acolo, jos.

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

- Gata, ajunge! Mai dă-mi o țigare, că nu mai suport să te ascult. Eu te întreb de vise și tu îmi povestești coșmarul vieții tale.
- Ce faci, mă, plangi? îl întreb în timp ce îi aprind țigarea
- Du-te dracului! Mi-au dat lacrimile de la fum.
M-am ridicat stânjenit și am pus din nou muzica.

Ding! Dong! soneria de la intrare .
- Bună! îmi zise soția încarcată cu sacoșe. De ce ești acasa? Nu trebuia să fii la muncă?
- Am un musafir
- Dumnezeule, ce este în casa asta? …ducandu-și mâna la frunte, după ce lăsă să-i cadă enormitatea aceea de sacoșe pe gresia murdară, trecu cu privirea toată priveliștea.
- Iar ai baut. Doamne, ce mirosuri în casa asta! Zici că te afli la birt, la bodegă. Dar oprește muzica aia, că se aude din stradă. Ne facem de râs în tot cartierul.
- Mai încet, dragă, că ma faci de râs! Ți-am spus doar că am un musafir
- Eu te fac de râs? Eu? Te rog să mi-l prezinți și mie pe individul ăsta.
Intru în sufragerie și rămân încremenit. Doru nu mai era nicăieri. In spatele meu, soția se oprise în prag și, cu mâna lipită de frunte, contempla panorama sfrageriei în care muzica lăutarească era la ea acasă .
- Îți jur ca era aici când ți-am deschis ușa! Stai să văd, că poate o fi pe balcon.
- Nu crezi că ar fi mai bine să te culci? îmi striga soția din pragul ușii ca să acopere pe Nelu Ploieșteanu.
Mi-am scos capul pe fereastră să văd dacă nu cumva a sărit prostul balconul. Îmi aduceam aminte de o discuție pe care o aveam la serviciu cu colegii și în care mă plângeam de cât este de rău să locuiești la parter . ”Lasă, mă, Zexe, îmi spunea atunci un coleg mai mucalit, că la parter ai două mari avantaje ” . ”Și care sunt alea?” l-am întrebat eu.” Primul mare avantaj este că, dacă te prinde soția cu una în casă, poți să sari rapid geamul și tu și fufa”, a zis lăsând de înțeles că nu va continua dacă nu îl întreb. ”Și al doilea?” l-am întrebat ca nu lungească momentul. ”Păi al doilea mare avantaj este că putem sări și noi ”. În acel moment îmi venea și mie să sar balconul, dar deja era prea târziu.
- Doruleeee …Mă, Dorule! …m-am trezit eu strigând, cu speranța să apară idiotul. Din cameră răzbăteau, într-adevăr, mult prea tare, acordurile de muzică lăutărească de inimă albastră.
- Doruleeee …Mă, Dorule!
Mă resemnasem. La finalul scenei balconului, când am dorit mă reîntorc în sufragerie, a fost rândul meu să încremenesc în pragul ușii. Soția pe a carei față se prelingeau ușor lacrimi de furie și deznădejde tocmai îmi citea mess-ul. Era prea tarziu ca să mai pot schimba ceva. Cu un clic a oprit muzica , cu un altul a închis mess-ul, iar cu ultimul a închis tot sistemul. Trei clicuri. Rămăsesem neclintiți în locurile noastre. Liniștea devenise asurzitoare. Într-un târziu, când tocmai trăiam senzația că tăcerea m-ar putea ucide, am auzit-o
- O iubești ?

Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Domnule Andrei Florian, afirmatia:"Pentru a evita contactele verbale aspre cu autorul comentariul anterior" nu se refera la dvs si nici la Petre Mocanu. :)

Eu, daca adaug un comentariu la un text, citesc cu atentie si textul si parerile celorlalti colegi de sit (subliniez: "colegi de sit"). Uneori asprimea comentariilor, generata de unilateralitatea optiunilor celui care comenteaza, trebuie ignorata pentru a lasa loc opiniilor care "nu doresc moartea pacatosului, ci indreptarea lui" (Iezechiel 18, 23).

Ca nu am reusit este altceva ... dar cine stie, poate, daca insist, se prinde si calul.
 
Postat de catre Ion Gabriel Pusca la data de 2012-01-23 12:18:31
         
 
  Marfa proastă se cunoaște după ambalaj!
Dacă, totuși, ești un pic masochist, insiști: rupi ambalajul și cercetezi pe sărite. E clar: ieftin și comun!
Da' cum de deveniși, brusc, schițărist?
Abandonași politrucia pentru un amărît de scheci fad?
Hai că nu ai fason. Și nu convingi.
Treci, la loc, în front!

 
Postat de catre ioan peia la data de 2012-01-22 23:37:21
         
 
  Domnule Peia, ca intotdeauna, adica asa cum ne-ati obisnuit, reusiti sa exprimati parereri critice chiar si despre texte pe care nu le-ati citit. Banuiesc ca este lucrul pe care reusiti sa il faceti cel mai bine.
Domnule Ion Gabriel Pusca, stiu ca nu ma bucur de un renume prea bun, dar nici nu mananc critici pe paine :)
Domnule Petre Mocanu, intr-adevar, aveti dreptate. Promit sa imi gasesc timp zilele urmatoare sa il mai iau la corectat. Multumesc!
 
Postat de catre Andrei Florian la data de 2012-01-22 22:44:56
         
 
  "(ia-o ca pe o părere (virgulă) la o simplă lectură)...revino pe text, sunt multe enunțuri despărțite artificial de sfârșitul rândului punct și virgulă sau punct) cât despre cei involutivi, poți lesne să-i ignori!
cu semnul lecturii... "

Cînd dai lecții, e bine să fii mai atent!
 
Postat de catre ioan peia la data de 2012-01-22 19:23:17
         
 
  puțină mai multă atenție la punctuație, nu ar strica, multe virgule ar trebui mutate (ia-o ca pe o părere la o simplă lectură)...revino pe text, sunt multe enunțuri despărțite artificial de sfârșitul rândului
cât despre cei involutivi, poți lesne să-i ignori!
cu semnul lecturii...
 
Postat de catre Petre Mocanu la data de 2012-01-22 17:19:13
         
 
  Pentru a evita contactele verbale aspre cu autorul comentariul anterior recomand:

http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol_nelogat=41235

MULTUMESC!
 
Postat de catre Ion Gabriel Pusca la data de 2012-01-22 15:15:10
         
 
  Ce lălăială lungă și stupidă!
Nici pe sărite nu se poate citi.
 
Postat de catre ioan peia la data de 2012-01-22 08:48:20
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23783
Comentarii: 120440
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE