FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de George (Dumitru) Corbeanu
Umbla vorba ca Mitrea a fost facut la opera. La Bucuresti. In timpul Corului Vanatorilor din Carmen. Lovita de masculinitatea excesiva a barbatilor avantati in cant, mama-sa nu s-a putut abtine si l-a nascut acolo, pe scaun, cuprinsa de o placere dincolo de limitele umanului. Nici nu a stiut ca naste. S-a trezit cu el sub poale si cu lacrimi in ochi de emotie i-a spus barbatului de langa ea care privise totul cu rasuflarea taiata, incapabil de vreun gest:
-Omule, fata noastra o sa fie o mare cantareata.

Dar nu a fost sa fie. Ca a iesit baiat. Si, dupa cum se dovedi cativa ani mai incolo, fara nici un pic de voce. Dar ma-sa nu se dadu batuta.
-Nu-i nimic, isi zise siesi si totodata lumii intregi, o sa-l faca mama pianist. Barbate, hai la oras sa ii cumparam baiatului pian!
-Femeie, innebunisi? se rotai barbatu. De unde Doamne iarta-ma bani de pian?
-Cum de unde? Vindem porcul!

Si Mitrea capata pian fara prea multa vorba. Si se duse vestea ca avem un pianist in satul nostru.
-Ce pianist? Ca nu are decat sase ani, nici la scoala nu-i, ziceau unii.
-Ehei, sopteau altii pe la colturi, eu o auzii pe muma-sa ca e un fel de geniu. Ca o sa ajunga mare.

Mare ajunse repede, in cativa ani nici nu il mai recunosteai pe strada, asa galigan se facuse. Te uitai la el de jos in sus si nu ii vedeai crestetul capului. Si cum umbla cu parul intr-o parte, cu tigara in coltul gurii, fumata pe jumatate, cu mainile in buzunare si cu o spranceana ridicata golaneste, ii dadeai cu cel putin cinci ani mai mult decat avea de fapt. Incepuse sa se barbiereasca de la treisprezece ani, cand ceilalti baieti inca mai aveau laptuci la gura. Mama-sa il manca din ochi, de drag ce ii era.
-M’âncã-l mama de artist! Si ii facea toate voile.
-Femeie, nu ii mai da atata nas, il auzeai pe taica-su din pat de unde statea tolanit cuprins de lehamitea zilnica, nu vezi ca a ajuns un golan? Sperie satul cu prostiile pe care le face!
-Ce prostii, nici o prostie, nu vezi ce talentat e copilul mamii? Ia canta tu lu’ mama ceva la pian, hai, ca uite asa ma trec fiorii cand te aud…Hai, ca atunci cand erai mic si toata ziulica bateai in clapele alea, de imi venea sa te pup de bucurie.
Si Mitrea ii facea pe plac de fiecare data, cu un suras stirb pe chip. Se punea la pian si apasa cu furie clapele, rotindu-si ochii cu o viteza inspaimantatoare de credeai ca acum isi da duhul. Apoi se oprea brusc, la fel cum incepuse, isi pupa mama pe obraz si iesea pe poarta fluierand a paguba.
-Mai are de invatat! ridica ta-su din umeri. Nu o sa ajunga nimeni niciodata.
-Ca zici tu! Las’ sa invete, ca de-aia sunt scoli in tara. O sa il ducem la cele mai inalte scoli de muzica, si sa vezi ce o sa invete. Nu ca tine. Tu nu ai fost in stare sa inveti nimic, de-aia stai si lenevesti toata ziua! Du-te si da apa la rate, ca acu’ ma supar si iti dau cu matura in cap!
Asa facea ea cand se supara. Ii dadea cu matura in cap. Si el stia bine ca nu se glumeste cu de-alde astea, asa ca fugea repejor in spate, la gaini. Sa nu o mai auda. Caci il exaspera cu muzica ei. Ea nu vedea ca se face de rasul satului? Ca incepe lumea sa vorbeasca pe dupa case?
Asa era. Iar incepuse sa se vorbeasca prin sat. Ca pianistul ajunsese un golan. Cum de il vede ma-sa geniu? Ca nu e nimic de capul lui, toata ziua buna ziua e in carciuma, tutunand si flegmand de zor si facand pe chibitul pe langa mesele de biliard.
-Si unde te pui, se auzeau unii, ca nu mai pot sa dorm noaptea! Imi sperie toate orataniile din spatele casii cand loveste in pianul ala. Pai asta e geniu? E un descreierat, asta e!
-Si de mic a inceput cu prostiile! continuau altii incalziti, nu vazusi ce privire de derbedeu are? Stii ce imi spuse Ioan a lu’ Toparlan? Ca il vazu intr-o noapte beat, de abia se mai putea tine pe picioare. Pai asa se cade sa umble un copilandru de varsta lui? Ca ultimul boschetar? Si vazusi cum fumeaza? Ca mos Tilica trage din tigara, le innoada!
-Si ma-sa se lauda peste tot cu el, se trezeau vecinele sa susoteasca. Azi chiar imi venea sa ii raspund. Ca vazui ce baiat are? Ca vazui cat e de frumos si destept? Si talentat? Ca moare fetele dupa el, uf, daca ar sti ea ce pramatie e! Imi venea sa ii intorc spatele, dar mi-am zis ca sa o las asa, in pace. Cine stie ce blesteme imi arunca dup’aia. Si nu vreau sa ma pun rau cu Dumnezeu, Doamne-fereste, si se inchina de trei ori cu sarg.
-Ptiu drace! scuipau babele in san cand il vedeau pe strada, da buna-ziua nu stii sa dai? Ca de-aia te tinura opt ani acasa si nu te tremesera la scoala, sa inveti macar sa dai buna-ziua la vecini!
Dar Mitrea isi vedea de ale lui netulburat. Trecea pe strada principala cu capul sus, la o palma deasupra tuturor, cu privirea fixa, cu parul lins si buza ridicata. Nu vedea nimic in jur, privea doar inainte, netulburat de agitatia pe care o starnea, chiar si printre copiii ce scurmau tarana pe langa porti.
-Uite ba Valerica, auzeai pe ici pe colo, asta e geniul ala de care vorbeste toata lumea.
-Da’ ce e ala geniu?
-Uf, da’ prost mai esti, geniul e al de zboara cand vrea el dintre noi si se intoarce tot cand vrea el. Asa, cand i se face foame!
-Mamaaaa ce calumea! Ce n-as da sa fiu si eu geniu…
-Las ca-ti trece ca e vremea rece! Si pleosc! se auzea o palma dupa ceafa.
-Nu mai da ma, ca te spui lu mamatusa!
-Spui pe dracu! Pleosc!

La liceu nu a intrat de prima data.
-Ti-am spus eu ca nu o sa faca nici o branza! sari taica-su.
-Las ca stiu eu cum stau lucrurile! spuse ma-sa furioasa. Nu l-au apreciat cum trebuie. Nu l-au vazut asa cum e de fapt.
-Un nemernic, asta e, fara nimic in tartacuta.
-Nu mai vorbi de el asa ca iti dau cu matura in cap, auzi? Parca nu ar fi si al tau. Las ca or vedea ei…auzi, sa mi-l respinga pe Mitrea al meu…
-Si ce-ai sa faci, femeia lu’ Dumnezeu?
-Cum ce? Vand porcu’!
Si in toamna Mitrea era licean. Urma cursurile de zi ale Liceului de Arta din oras. Sectiunea muzica. Studia pianul. Nu se stie cum de reusise ma-sa sa il bage acolo. Dar se spunea ca fusese vazuta intr-o zi gatita nevoie mare, isi pusese cea mai buna rochie (aia ridicata fa! aia care ii dezvelea ciolanele de i se vedeau pulpele pana sus! Da stii cum arata? Izact ca o orasanca din acele de le vezi pe la televizor seara), pantofi cu toc subtire (de parca se chinuia sa nu cada dupa ei, asa erau de subtiri, si straluceau de iti luau ochii) si se grabi la oras. Se spunea ca avea la ea bani cat doua vaci bune, de lapte, de unde ii adunase, nimeni nu putea sti.
Bineinteles, toate acestea erau vorbe. Ca asa vorbeste lumea pe la sat, cate in luna si in stele. Cate or fi adevarate si cate nu…eh, dar asta e o alta poveste.
Insa adevarat e ca in primul trimestru au vrut sa il exmatriculeze. Ca se batuse cu toti colegii. Si ca nu frecventa orele. Au facut sedinta cu parintii. Si s-a dus mama-sa.
-Nu poate doamna, i s-a zis, nu cred ca are sa faca fata. Nu are pic de talent. Si in plus e un derbedeu, ma scuzati ca sunt nevoit sa folosesc cuvinte asa dure, dar nu ma pot intelege cu el. Pare ca nu aude. Pare ca nu percepe vorbele mele. Afiseaza o privire, hm, bovina, sa ii spunem, si atat. Ma trateaza cu indolenta, pe mine si pe toti colegii mei. Sau asa am crezut prima data. Ca ne ignora in mod deliberat. Insa acum nu mai stiu ce sa cred. Ca e idiot si atat. Ca nu poate, ca nu are capacitate de intelegere, cred ca are o problema cu atentia. Ma scuzati ca va intreb dar…a suferit vreo trauma in copilarie? Ceva care sa-i fi afectat capacitatile cerebrale?
Si tot asa.
Dar si conflictul acesta muri ca de la sine, iar Mitrea ramase in scoala. Mai mult decat atat. In ciuda prostiilor pe care le facea aproape zilnic, era lasat in pace, mai ales de catre profesori. Se pare ca cineva il proteja. Cineva de sus. Cineva din conducerea institutiei de invatamand.
Timp de patru ani, cat a durat liceul, a stat la o verisoara indepartata de-a lui taica-su, in gazda, venea rar pe acasa. Lucruri multe nu prea mai auziram despre el. Doar asa, zvonuri. Ca azi i-a spart capul unui coleg intr-o incaierare in discoteca. Ca ieri era gata-gata sa violeze o tanara ce trecea linistita pe trotuarul orasului. (Noroc cu oamenii din statia de troleibuz ca au sarit care mai de care si au scapat-o din mainile lui mari si transpirate. Unii chemara politia, dar degeaba, nu veni nimeni. Mitrea scapa ca prin urechile acului.) Ca umbla nopti in sir prin oras, de nu mai stia nimeni nimic de el si cand ajungea acasa, la gazda, putea a tutun si a bautura ieftina de infesta tot aerul din jur. Atunci tante Maria punea repede mana pe telefon si suna in sat, la var, plangandu-se cat o tineau plamanii de nepotul cu care fusese pedepsita impotriva vointei sale. Dar legaturile de familie erau sfinte, asa ca trecea de fiecare data peste momente de acest gen, in prealabil dupa multe rugaminti ale tatalui, care, mort de rusine, abia mai iesea din casa.
Insa mai era un motiv pentru care tatal lui Mitrea statea majoritatea timpul in casa, sau in spate, pe o canapea de stejar din fundul gradinii, cu mainile sprijinandu-si obrajii si cu privirile in pamant. Nevasta-sa. Care, de cand plecase Mitrea de acasa, toata ziua era la oras. Si cateodata si noaptea. Bietul om o vedea atat de rar, incat incepuse incet-incet sa se obisnuiasca fara ea. Ce facea ea acolo, de ce cand venea abia daca il baga in seama, asta nu pot sa spun. Si nimeni nu poate. Dar au vazut-o cativa sateni de ai nostri cu drum pe acolo, prin oras. Si si-au dat coate. Ca nu era singura. Abia o cunoscura, ziceau mai tarziu, la carciuma, cu mainile pe pahare. Ca era imbracata ca o doamna, coafata, machiata. Ce sa mai, orasanca sadea.
-Dar mersul tot de taranca il avea, conchise unul, trantind zgomotos paharul gol pe masa.

Intr-o zi, pe la amiaza, era Mitrea deja ultimul an, mai avea putin si dadea bacalaureatul, veni cu masina acasa. Il ignora pe barbata-su care ii iesise in intampinare la poarta, isi umplu la repezeala o valiza cu haine, si iesi grabita din curte. Cat timp statu in casa, ocupata cu stransul lucrurilor, vecinii mai curiosi reusira sa zareasca in masina, la volan, silueta unui barbat.
-Ptiu, nu il vazuram noi bine, dar cred ca nu e atat de aratos ca Ion al nostru!
-Auzi, ce grozavie, saracul Ionica, sa fie lasat asa, fara nici o explicatiune, pentru un terchea-berchea!
-Eu auzii, zise unul ce trecea pe strada si se oprise in dreptul lor, ca e un mare profesor de muzica in oras. Director la Liceu.
-De unde auzisi tu ma Costele? Ca eu nu auzii nimic.
-Eh, din oras de acolo, stii ca vorba merge repede.

Si de atunci nu am mai vazut-o decat in ziua aceea, a concertului. Unii se gasira sa interpreteze plecarea ei ca pe un sacrificiu. O facuse pentru baiat. Asa putea ea sa il ajute. Veghind din umbra. Da, a fost singura care a crezut in el. Pana la capat…

Ion isi ineca amarul in bautura, ca mai toti oamenii de pe la noi. In cativa ani nu il mai recunosteai, ajunsese o umbra. Abia se mai vedea. Nu vorbea cu nimeni, avea un colt al lui, in carciuma, acolo statea de dimineata pana seara. Isi omora ficatii. Dar nimeni nu i-a spus nimic. L-au lasat in pace.
-Sa moara, daca e prost. Pai ce, nu se mai gasesc muieri? Uite, Floarea a lu’ Sindila si acu’ e singura….

De Mitrea aflaram ca isi lua “bacaloriatul” fara prea mult efort. Si pleca la capitala. La Conservator. Unii, mai descuiati, radeau pe sub mustati. Cum sa intre la Conservator? Pai acolo se duc numai valori, nu lichele. Numai copii talentati, nu derbedei cu tarate in loc de creier.
Dar li se dadu peste nas. Auziram cu mirare (de la Florin, baiatul Sandichii care e student la Politehnica, al de voia de mic sa se faca inginer…) ca pianistul nostru era student la Conservator. Si odata cu el, ca se duse si mama-sa la capitala. Si ca acum umbla cu altul, mai tinerel, dar tot muzician. Unul de canta la Opera. Chiar si in Corul Vanatorilor. Gurile rele incepusera sa spuna ca fara ajutorul cantaretului nu mai intra el acolo. Ca tot ma-sa se daduse peste cap, facuse ce facuse si aranjase examenul.
-Ce sa faca?
-Cum ce sa faca? Pai stii tu… ce se face de obicei sa convingi barbatii sa joace cum le canti….

Nu rezista mult. Un an. Atat. Apoi ramase repetent si trebui sa dea din nou examen. Insa nici prin cap nu ii trecea lui Mitrea sa o ia de la inceput. Chiar daca intai il lua mama-sa cu binisorul. Apoi rastit. Apoi la palme. Nimic. Se angaja bodyguard la o discoteca de succes. Avea deja peste doi metri si privire de animal haituit.

Insa ma-sa se dovedi inca o data un spirit combativ. Il lasa pe cantaret si isi indrepta farmecele catre altcineva, catre insusi directorul Operei Nationale. Care, slab de inger (pesemne si de la varsta destul de inaintata), ceda staruintelor ei languroase. Si ii aranja lui Mitrea un concert extraordinar punandu-i la dispozitie un pian si intreaga sala a operei.
Mitrea avea douazeci si patru de ani si meseria de bodyguard (practicata cu succes timp de doi ani) cand isi sustinu primul si ultimul sau concert. La care ne-am dus si noi, cativa, ai mai curiosi si cu mai putine treburi prin batatura. Si la care veni si tata-sau, Ion, scofalcit si abia tinandu-se pe picioare.
-Hai Ioane, scoal’ odata din betie ca iti canta feciorul la Bucuresti! ii strigara oamenii.
-Ce fesior? Eu nu am nici un fesior, mormaia el in barba.
Dar veni pana la urma, ca il luara oamenii pe sus.
Sala era aproape plina, in ciuda asteptarilor. Cine era toata lumea aceea si de unde venise… nu aveam cum sa stim. Poate doar directorul stia. Mai auzeai pe ici pe colo printre dinti “cine o mai fi si asta? Nu am auzit in viata mea de el….nu mai bine stateam eu acasa? Of ce ti-e si cu obligatiile astea…Da, ca daca nu ma ruga cutare, nici ca veneam.”
Noi ne vazuram de treaba, tarani cum suntem, mai rusinosi, n-am indraznit sa scoatem o vorbulita. Ne-am pus cuminti dosurile in scaune si am asteptat. Dar cu inimia stransa, ca presimteam ce are sa se intample. Parca il auzeam lovind cu mainile mari in clape, zgomotos, asa cum il stiam noi de acasa. Inca de pe drum ne uitam unii la altii si ne spuneam ranjind ca acum o sa se vada cu adevarat cine e geniul asta al nostru. Si are sa vada si paparuda de maica-sa, in sfarsit, ce ii poate handralaul de fecior. Si Ion are sa fie razbunat. Cu varf si indesat.

Linistea fu totala cand urca Mitrea pe scena. Se uita peste capetele noastre cu o privire ratacita, rotindu-si globii oculari cu o viteza inspaimantatoare de doua ori, odata in sensul acelor de ceasornic, apoi invers. Intr-un final se aseza pe scaunelul tapetat cu negru din dreptul pianului care parea o jucarie in fata lui. Rasufla adanc si se apleca extrem de mult, fixand clapele albe cu o privire tampa, de parca se intreba ce cauta el acolo si ce dracu semnifica obiectul asta mare pe care il priveste. Se auzi o tuse inabusita din sala ce il facu sa tresara brusc si sa se indrepte. Atinse lin cu mana clapele din partea stanga, facand un gest de alungare a prafului ce parea ca se depusese de secole. Cateva rasete infundate se auzira din spate, urmate de „ssst!”-uri nervoase. Se auzira si niste vorbe rautacioase, „acum incepe!, tineti-va fratilor ca o sa va sparga urechile....” spuse in soapta de oamenii nostri pesemne, care il mai auzisera cantand. Dar totul inceta ca prin farmec cand incepu minunea.
Cand se porni sa cante, Mitrea se transfigura. Expresia animalica, incrancenata, de pe chip ii disparu ca prin farmec, facand loc unei seninatati copilaresti, aproape bolnavicioase. Sprancenele i se arcuira, orbitele i se cascara scotand la iveala doi ochi calzi, molateci, cu o privire lunga, aproape nostalgica. Un oftat usor ii zgudui trupul inalt in timp ce mainile butucanoase parca isi alungira degetele, acoperind toate clapele. Apoi muzica. Muzica care urma ne facu sa incremenim de placere. Mitrea nu mai era Mitrea, era un altul, cu acelasi corp, cu aceeasi carne si acelasi sange, insa cu trasaturi diferite, cu zambet diferit, unul cald, care te invaluia ca o betie usoara. Se stinsesera toate becurile din jur, ramasese un singur reflector care il lumina de sus, aratandu-ni-l parca si mai misterios, parca si mai inzestrat cu har, asa cum se distingea acolo, pe scena, in fata noastra, scaldat in lumina aceea aurie, groasa, purtand fracul acela adus parca dintr-o alta vreme.
Incepu usor. Treptat. Mangaia pianul. Il insufletea. Il transforma dintr-un obiect rece, dur, cu margini ascutite, in ceva viu, care parca lacrima singur, independent de vointa cantaretului, independent de respiratiile noastre gatuite de emotie, independent de ploaia de afara care incepuse brusc si care ropotea pe acoperisul inalt al cladirii. Cantul se ridica ca un abur, ca o ceata, pluti usor pe deasupra capetelor noastre pentru ca apoi, lin, sa coboare si sa ne invaluie fiintele, sa ne intre in pori, in vene, in sange, in globulele rosii si albe care isi accelerara fuga nebuneasca si dezordonata facandu-ne sa ne infioram, fior ce isi gasi drumul din launtru inspre afara, extatic.
Apoi Mitrea accelera ritmul. Mainile ii alunecau nelinistite, lovind in maruntaiele cutiei de lemn obosit, facandu-l sa geama in sunete inalte si joase, facandu-l sa se cutremure, sa se scuture, sa arunce spre noi, spre audienta, picaturi de cantec in cascada ce te luau si te ridicau in slavi ca apoi, imediat, sa te izbeasca de pamant, mai mult, sa te scufunde, apasator, si apoi iar, sus, inaltator, un dute-vino, o zbuciumare, o zvarcolire a spiritului, o ardere continua. Si in timp ce mainile ii alunecau nebuneste, Mitrea se alungea, impingand scaunul putin cate putin in spate, spre marginea scenei si, concomitent, apropiindu-si chipul de pian, lipindu-si obrajii imbujorati de lemnul tocit de vreme. Spectacolul era maret, corpul pianistului devenise lung si subtire ca o lumanare, aproape transparent, devenise un sarpe auriu cu maini si picoare, cu par si pleoape si sprancene paroase, in timp ce muzica, divina muzica!, atinsese perfectiunea, perfectiune ce incepuse sa ne doara, unii dintre noi, nemaireusind sa suporte, isi acopereau urechile cu mainile, isi bagau degetele in timpan, apasand dureros, altii plangeau in hohote, gesticuland hipnotic, iar in punctul culminant, atunci cand chipul i se contopi cu clapele pianului, cand corpul i se subtie cat o foita de hartie, atunci, in primul rand (o vazuram bine, tot timpul statuse in picioare, cu mainile la piept, emotionata), mama-sa lesina de placere (castigase!), becurile din sala se aprinsera brusc, insufletite, orbitoare, luminand drumul artistului in negura pianului, caci da, intr-adevar, Mitrea fu absorbit si disparu ca o umbra in cutia neagra lasandu-ne muti de uimire in linistea ce ne lovi ca un fulger.

Si gata. Mult timp au ramas oamenii asa, cu ochii in gol, neindraznind sa se intrebe ce se intamplase, de ce scaunul nu mai sprijinea pe nimeni si de ce pianul nu continua sa cante. Apoi incepura sa inteleaga ca totul se terminase, ca Mitrea nu mai era acum decat muzica, muzica pe care o aveam in noi si pe care urma sa o purtam toata viata, ca pe o fericire fara margini...


Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
  Comentariile userilor    
         
 
 

Voi scoate din textul tu doar pasajele care mi-au ncntat lectura:
cu tigara in coltul gurii, fumata pe jumatate, cu mainile in buzunare si cu o spranceana ridicata golaneste, ii dadeai cu cel putin cinci ani mai mult decat avea de fapt.
Se punea la pian si apasa cu furie clapele, rotindu-si ochii cu o viteza inspaimantatoare de credeai ca acum isi da duhul. Apoi se oprea brusc, la fel cum incepuse, isi pupa mama pe obraz si iesea pe poarta fluierand a paguba.
Ca mos Tilica trage din tigara, le innoada!
Dar Mitrea isi vedea de ale lui netulburat. Trecea pe strada principala cu capul sus, la o palma deasupra tuturor, cu privirea fixa, cu parul lins si buza ridicata. Nu vedea nimic in jur, privea doar inainte, netulburat de agitatia pe care o starnea, chiar si printre copiii ce scurmau tarana pe langa porti.
Da ce e ala geniu?
-Uf, da prost mai esti, geniul e al de zboara cand vrea el dintre noi si se intoarce tot cand vrea el. Asa, cand i se face foame!
-Mamaaaa ce calumea! Ce n-as da sa fiu si eu geniu
-Las ca-ti trece ca e vremea rece! Si pleosc! se auzea o palma dupa ceafa.
-Nu mai da ma, ca te spui lu mamatusa!
-Spui pe dracu! Pleosc!
Dar se spunea ca fusese vazuta intr-o zi gatita nevoie mare, isi pusese cea mai buna rochie (aia ridicata fa! aia care ii dezvelea ciolanele de i se vedeau pulpele pana sus! Da stii cum arata? Izact ca o orasanca din acele de le vezi pe la televizor seara), pantofi cu toc subtire (de parca se chinuia sa nu cada dupa ei, asa erau de subtiri, si straluceau de iti luau ochii) si se grabi la oras. Se spunea ca avea la ea bani cat doua vaci bune, de lapte, de unde ii adunase, nimeni nu putea sti.


M ndrept spre o alt scriere!
  
Postat de catre Maria Prochipiuc la data de 2004-06-12 16:46:56
         
 
  Continui sa ma uimesti!
Ce pot sa spun decat ca, mi-am pus cuminte dosul in scaun si te-am citit, cu atentie pana la capat! Mi-a placut foarte mult si sunt convinsa ca nu-i lipseste nici macar o virgula! 		 
Postat de catre Ina Cirlan la data de 2004-05-14 23:13:05
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23931
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE