PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Când bronzul străluceşte mai tare decât aurul Text postat de Adrian A. Agheorghesei Echipa naţională a României a obţinut medalia de bronz la turneul final al Campionatul European de handball feminin, desfăşurat în perioada 7-19 decembrie 2010, în Danemarca şi Norvegia. .....Considerată mai mereu printre cele mai bune reprezentative din lume, România n-a izbutit, până azi, nicio medalie la vreun turneu final european. Motivele, multe şi mărunte, uneori, pestriţe, n-au făcut decât să schimbe căpăţânile federaţiei şi ale băncii tehnice, dar doar la nivel fizic. Acolo unde a contat cu atât mai mult, adică în teren, lucrurile au rămas la fel – generaţie după generaţii, alcătuite din talente individuale recunoscute la nivel mondial, dar niciodată, sau foarte rar şi pentru puţin timp, dintr-o echipă. Asta până ieri. .....În grupa preliminară, treburile erau simple: batem Spania şi Danemarca, ne odihnim cu Serbia, şi accedem în grupa principală cu maximul de puncte (4). Numai că socoteala din vestiar nu se potriveşte cu cea de pe semicerc, şi, după victoria contra Spaniei, coşmarul nostru din ultimii doi ani, (30-26), Danemarca, susţinută frenetic, chiar balcanic, pe alocuri, de cele şapte mii cinci sute de spectatori, ajutată de zece minute de reverie din partea noastră si împinsă de la spate de arbitraj, ne-a scos planurile din tenişi, învingându-ne cu 25 la 22. A fost primul moment când ne reaminteam că n-avem mentalitate de învingători, că-n momente-cheie, clacăm, că jucătoarele noastre câştigă ceva mai bine decât un şomer, că arbitrii dau în noi ca-n codru, că... suntem români, în fond. Însă, în meciul cu Serbia, am arătat, poate pentru prima dată în acest turneu, ca o echipă. Ba mai mult, ca una matură. România zdrobea Serbia (40 la 28), şi ne calificam în grupa principală doar cu 2 puncte, ceea ce ne obliga la trei victorii din trei meciuri, contra Muntenegrului, Croaţiei şi Rusiei, în vederea obţinerii unui loc în semifinale. Preţul: accindetarea căpitanului echipei – Cristina Vărzaru. Aceasta n-a mai jucat niciun minut în acest turneu. .....România-Croaţia 31-22, după un meci fără istoric. Chiar dacă ex-iugoslavele s-au ţinut decent de adversare în prima repriză, România a fost mereu la hăţurile meciului, dând impresia că pot oricând să-l ucidă. Dar vine inevitabilul moment când toate lucrurile bune se plătesc: în minutul 45, portarul naţionalei, Paula Ungureanu, salvează o minge, aterizează prost pe podeaua transpirată, alunecă şi îşi rupe ligamentele încrucişate. Şase luni, tuşă. Cu o Cristina Neagu aflată în cele mai bune zodii (jucătoarea de 22 de ani este considerată, dacă nu cea mai buna din lume, măcar printre cele mai bune) dându-şi examenul în faţa legendei handbalului mondial, Bojana Popovic (31 de ani), cu o Talida Tolnai micşorând poarta, cu o Melinda Geiger decisivă-n momente sensibile, România învinge şi Muntenegru (23-21). Tărâs, dar un târâş zburat, gropiş, dar un gropiş înalt. Meciul vedetelor tot de către România a fost câştigat. Neagu – 11 goluri, Popovic – 7. Vine apoi clipa în care norocul ne arată că are ochi la ceafă: Spania învinge nesperat Rusia (30-22), Danemarca câştigă lejer cu Croaţia (31-19), şi, mulţumită acestei conjuncturi, România se califică în semifinale înaintea jocului cu Rusia, echipă care, pâna acum doi-trei ani, ne-a dat cu terenu-n cap pe unde ne-a prins. Odihnim trei-patru jucătoare exponenţiale, tratăm meciul de sus, şi tancurile sovietice ne bagă mingea-n aţe de 35 de ori, şi-o scot din ale lor de 20. Cincisprezece goluri diferenţă ce-au aruncat benzină pe iubitorii fenomenului. Discuţiile din presă pe vechea temă – mentalitate, angajament, profesionalism – scapără brichetele, iar focul se aprinde în echipă. Şi venea Suedia, concurenta din semifinale. .....Fără veleităţi creative, fără subtilitate, fără prea multă tehnică, dar cu o forţă de pătrundere impresionantă, cu scheme de joc luate din tabăra echipei masculine, cu o linie de nouă metri solidă, cu cel mai bun contraatac al turneului, cu un braţ de fier al lui Linnea Torstenson (viitorul MVP al campionatului) – aşa se prezenta Suedia. Noi – Cristina Neagu, mobilitate, tehnică, fineţe, inventivitate, adaptabilitate, cel mai bun joc cu pivotul din lume, contraatacul cu acelaşi pivot, apărare foarte bună, dar inconstantă, fără extreme (aproape lipsă pe faza de atac), fără centru, per ansamblu, fără inter dreapta. Suedezele o anihilează pe Neagu, altă aruncătoare (Melinda Geiger, Adina Fiera, Aurelia Brădeanu) nu-şi asumă riscuri, şi când o face, o face prost, extremele nu merg nici de această dată, apărarea, nici prea, nici foarte, Tolnai, deşi face un meci uriaş, scoţând minge după mingi, e om, nordicele dau din şapte, dau din nouă, dau din unsprezece metri, dau din contraatac, dau din atac poziţional, dau din pătrundere, din stânga şi din dreapta, şi meciul se termină 25-23 pentru ele. Suedia, în finala mare; România, în cea mică. Lacrimi, tricouri sfâşiate, înjurături, palme agitate şi discuţii interminabile despre coloana vertebrală a neamului românesc. Dar ce ustura cel mai tare era idea că România avuse o şansă enormă de-a juca finala, şi, implicit de-a lua medalie, dat fiind faptul că Suedia era, teoretic, cel mai abordabil adversar pentru semifinală. Cu două înfrângeri consecutive, cu un antrenor părând visător şi prea detaşat de fenomen, cu jucătoarele având priviri împrăştiate, cu psihologul pornind, din Bucureşti, către echipă, cu presa care amintea că n-am câştigat niciodată o finală de campionat eurpean şi că suntem… români – aşa ne aştepta Danemarca în finala pentru locurile trei-patru. Şi cu o sală dotată cu douăsprezece mii de danezi, cu aceeaşi brigadă de arbitri din meciul trecut, plus o declaraţie de pe alte meleaguri sportive a jucătoarelor nordice: “O să le boxăm!” .....Şi-a venit vremea răfuielii: sala, ca un motor de albine, hrăneşte danezele cu kerosen, acestea ne iau la învârtit cu atacuri ba lungi, ba scurte, cu aruncări de pe linia de nouă metri, cu successive dintr-o extremă-n alta, cu pătrunderi pe bază de procedee de judo, dar, minune sau nu, România şi-a ales fix acest moment să devină grea de cap. Pe jucătoarele noastre le apucă anamneza neamului, şi, folosindu-se de fălci, de dinţi şi de unghii se agaţă de fiecare minge, de fiecare mână, de fiecare tricou, de fiecare respiraţie. Talidei Tolnai îi cresc încă patru braţe şi două picioare, scoate tot cu palma, cu tibia, cu burta, cu rotula… ea scoate tot. Când nu mai poate, scoate cu faţa, îmbujorându-şi lacrimile, iar când mingile trec totuşi de ea, se opresc în bare. Dar si barele-s ale ei. Apărarea face cel mai bun joc din istoria ei modernă, hărţuind, muscând, trosnind. Atacul, vlăguit de faza defensivă, merge mai greu şi stă tot în Neagu, care, când reuşeşte să-şi depăşească iscoada personală, trimite nişte ghiulele mioritice, perforând aproape până şi plasa, iar când mingea, trimisă de ea, întâlneşte braţele portăriţei, i le face de plastilină. 9-7 pentru noi. Pauză. Mirare, nîncredere, teamă. Peste toate, speranţa. Dar una timidă, instabilă – românească. Începe repriza a doua şi noi nu mai jucăm handball. N-am jucat niciodată în meciul acesta! Tot timpul am jucat lecţia de-a deveni învingător. Nu a fost un accident – apărarea funcţionează impecabil, Tolnai nu şi-a termiinat lucrarea, atacul merge ceva mai bine, băgând în joc şi extremele. Danezele observă, se desfac mai mult, centrul şi interii au mai mult spaţiu, şi vin Fierea şi Geiger cu aruncări. Neagu e păzită om la om. Elisei plonjează ca-n filmele cu ninja, reuşind un gol excepţional, dintr-un unghi cât un ac, îngropând mingea la rădăcina barei. Tolnai respinge tot şi ceva peste. Conducem cu două goluri, jucăm cu sufletul cerebral, arbitrii nu ne fură… E prea frumos! Şi, ca niciodată, nu doar că rămâne frumos, dar devine sublim! Mai sunt şase minute. Danezele se pornesc mereu ca focul, dar se lovesc de apă. Oana Manea şi Ionela Stanca se bat pe semicerc ca pentru viaţa lor. Încasează pumni după ceafă, palme peste ochi, genunchi în stomac, dar fie obţin şapte metri, fie bagă mingea-n poartă. Abia apoi se culcă pe podea, în hohote, chircindu-se. Conducem cu două goluri. Avem atac. Comentatorii au devenit suporteri şi agramaţi… Şi se întâmplă acum o fază pentru istorie, o fază prin care s-a eliberat toată frustrarea acestei echipe, cumulată în decenii, o răzvrătire a adn-ului acestei echipe, a dorinţei de-a câştiga şi această naţie românească ceva: Cristina Neagu reuşeste să scape din marcaj, pentru prima dată după minute bune. Bate mingea-n podea, îmblânzind-o, face un pas lateral, îşi impinge adversara ca pe o păpuşă. face al doilea pas în faţă, de pe al treilea, sare atingând parcă burta unui vultur, îşi încarcă bratul ca pe-o catapultă, inima eliberează ultimul şoc electric, mingea pleacă vâjâind, turteşte bara din stânga portarului, şi întinde plasa porţii până-n ochii ieşiţi din orbite ai danezilor.Acea bară tremură şi acum. Apoi, Ada Nechita reuşeşte două contraatacuri, încheiate cu gol - boltă leneşă printre mâinile disperate ale portarului şi bombă sub transversală. Box total! Şi final. Am încetat doar să încasăm. Mai şi dăm! Au urmat amănunte – danezele asaltându-ne fără orizont, dar apropiindu-se totuşi la un gol, Talida scoţând din vinclu o ultimă minge, şi numărătoarea inversă a comentatorilor: cinci, patru, trei… .....Final. 16-15 pentru ale noastre. Strigăte, pumni eliberaţi din strânsoare, îmbrăţişări furate sau cerşite, plâns cu zâmbetul pe buze sau ascuns sub steagul României… Este bronz, dar un bronz care străluceşte mai tare decât aurul prin optsprezece fete, doi antrenori şi trei medici, care n-au aflat codul învingătorilor, ci l-au inventat. .....Fetele au dedicat victoria tuturor celor care au crezut în ele. Eu, după meciul cu Danemarca, din grupa preliminară, nu am crezut. Dar am învăţat ieri s-o fac, iar anul viitor, poate că aceste sportive veritabile vor câştiga ceva şi pentru mine. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Azi, mai poţi schimba ceva prin două metode: politica şi mitraliera. Prima nu-i de mine, a doua e greu de făcut rost. Mai rămâne acea schimbare spirituală, care, când stomacul se lipeşte de spinare, e doar o lanternă îndreptată către soare. Astfel, orice implicare se reduce la probabilitate, la conjunctură. Apoi, modul ăsta de-a tranzita orice domeniu, acţiune, colţ de artă, respiraţie - orice, orice, sub auspiciile schimbării universale în bine (o utopie, tre' sa recunoşti, înfiorător de mare)nu-i o chestie tocmai bună. N-o să iasă niciodată nimic bun de aici. Unele chestii trebuie laute aşa cum sunt, jduecate aşa cum sunt, rămânând în contextul lor. Altfel, vorbim despre totul şi nimic. În speţă, fetele astea care au jucat poarca au luat locul trei în lume. Cam atât.   Postat de catre Adrian A. Agheorghesei la data de 2010-12-20 22:46:46               Asta, modul ăsta de a fi şi a gîndi, ar trebui să ne mobilizez, să cîştigăm medalii la capitolul "Demnitate Omenească", nu la joaca de poarca!   Postat de catre ioan peia la data de 2010-12-20 22:30:19               Văd că, la tine, tot ceea ce e legat de capacitatea ta de a schimba cîte ceva în lumea asta idioată, ţine de probabilitate. La mine a ţinut, tot timpul, de acţiune şi implicare. Ei şi, vei spune, ce ai realizat? Am realizat că sunt mulţi comozi şi laşi, făţarnici şi profitori, nemernici şi jigodii în jur. Şi că eu NU am fost şi NU voi fi vreodată, nimic din toate astea!   Postat de catre ioan peia la data de 2010-12-20 22:28:16               Şi eu am încercat să trăiesc, Adriane, vreme îndelungată! Potrivit unor nu ştiu ce principii, unor nu ştiu ce reguli morale, unor... etc, etc. Dar, ce chestie!, am constatat că nu am putut, de toată liota de proşti şi idioţi care populează mapamondul. Iar acum nu mai am altceva de făcut decît să-mi scriu epitaful (care, cum spune Vasile Ghica, ar putea arăta cam aşa: "ei şi?"), după ce, bineînţeles, am să vărs în capul lumii ăsteia de căcat tot dispreţul meu omenesc.   Postat de catre ioan peia la data de 2010-12-20 22:24:57               N-am ajuns în rahat, eram de mult în el. Şi acu' eu ce să fac? Să mă uit în oglindă la cât suntem de-nrăhăţiţi?! Mai fac din când în cum câte un duş, mai ies afară, mă uit la copaci, mai aprind o ţigară, mai citesc una-alta, mai văd un meci... Pân-oi putea, dac-oiputea vreodată, să schimb vreo scamă, vreun fir de păr, încerc să trăiesc cum-necum. Asta e.   Postat de catre Adrian A. Agheorghesei la data de 2010-12-20 22:22:53               O logică elementară îmi spune, Adriane, că tichia de mărgăritar i se potriveşte doar chelului. Sigur că, după logica mea excesivă, concluzia ar fi asta. Dar după logica minimală a celor pe care-i doare-n pardon de ce se-ntîmplă-n jur, preferînd consumul de iluzii stupide, nu-i aşa că ama juns în rahat? Unul cu parfum de trandafir? Semn electoral, parcă!   Postat de catre ioan peia la data de 2010-12-20 22:16:28               "Tania, Într-o ţară în care energiile latente, care - îmi fac eu iluzia - ar fi trebuit să fie concentrate către impunerea unei conduceri politice juste şi calificate, o amărîtă de performanţă a unor sportive care nu ne vîră nici un fel de gologan în buzunar şi nici un surplus de neuroni în minte, în afara unei agitaţii suportericeşti gratuite, în acea ţară nici măcar eventualitatea că am putea cîştiga toate campionatele mondiale nu poate şi nu trebuie să facă din noi nişte bieţi consumatori de adrenalină specifică unor galerii înfierbîntate" (Ioan Peia) - după gândirea asta, Ioane, n-ar trebui să mai facem nimic. N-ar trebui să mai ascultam muzică, să ne uităm la un film, la un meci, să citim, să facem sex... N-ar trebui să mai facem nimic pentru că ţara merge îngrozitor. Ar trebui să ne închidem în baie, să-njurăm politicienii, să plângem, apoi să ieşim la discuţii politice pe net. Pai scuză-mă că eu încerc să mai şi trăiesc!   Postat de catre Adrian A. Agheorghesei la data de 2010-12-20 22:07:44               Tania, Într-o ţară în care energiile latente, care - îmi fac eu iluzia - ar fi trebuit să fie concentrate către impunerea unei conduceri politice juste şi calificate, o amărîtă de performanţă a unor sportive care nu ne vîră nici un fel de gologan în buzunar şi nici un surplus de neuroni în minte, în afara unei agitaţii suportericeşti gratuite, în acea ţară nici măcar eventualitatea că am putea cîştiga toate campionatele mondiale nu poate şi nu trebuie să facă din noi nişte bieţi consumatori de adrenalină specifică unor galerii înfierbîntate. Aş fi preferat ca România să aibă cel mai mare venit pe cap de locuitor, cei mai mulţi gînditori şi oameni calificaţi şi drepţi, şi niciun sportiv care să ia cine ştie ce medalii lustruite. Medalii care, hai s-o spunem p-a dreaptă, nu contează decît pentru gloria personală a ălora care le cîştigă. Ba chiar pentru prosperitatea lor personală, în unele cazuri. Şi cînd nu e aşa, atunci e vorba de plăcerea lor personală, ceea ce pe mine mă lasă rece. Să ne gîndim numai la fotbalişti - nişte simpli manevranţi de poarcă - inşi care sunt plătiţi cu sume exorbitante, adică de vreo cîteva mii de ori mai mari decît un om academician, să zicem. Aşa că joaca cu mingica a indiferent cui nu mă interesează nici o milisecundă. Şi tare mă tem că aşa gîndesc majoritatea NE/sportivilor - şi cît de populată este! - ai amărîtei ăsteia de ţări. Eu, unul, mă uit cu sufletul îndurerat la bătrînii care cerşesc o sacoşă de alimente. Ia imaginează-ţi că te-ai duce la coada lor şi le-ai spune: "bucuraţi-vă, am cîştigat medalia de bronz la joaca de-a na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie!" Încerci să-ţi imaginezi reacţia? Eu cred că ne cam dăm cu stîngu-n dreptu' şi consumăm rafinamente de oameni care nu au ce face!...   Postat de catre ioan peia la data de 2010-12-20 21:59:08               Aş fi putut, Ioane, dar la fel de bine aş fi putut să evidenţiez munca/devoţiunea/patriotismul tuturor sportivilor care, în final, au pierdut. Înţelegi tu...   Postat de catre Adrian A. Agheorghesei la data de 2010-12-20 21:42:04               Ai fi putut evidenţia munca, devoţiunea, patriotismul, alea-alea... tot aşa cum ai făcut acum. Deşi rezultatul ar fi fost negativ. Oare cîţi sunt în măsură să vadă aceste lucruri care stau în spatele unei eventuale performanţe ratate şi să le elogieze cu bună credinţă?   Postat de catre ioan peia la data de 2010-12-20 21:36:16               *efortul   Postat de catre Adrian A. Agheorghesei la data de 2010-12-20 20:39:09               Nu e vorba numai de handbal. Dar pun pariu că dacă ar fi pierdut ieri, - cum era foarte posibil, dar tensiunea meciului a apăsat mai tare pe gazde şi le-a bramburit - nici comentariul tău nu ar fi existat. Să fim sobri! Postat de catre ioan peia la data de 2010-12-20 20:34:39 Nu ar fi existat, categoric! Dar ce ar fi fost nefiresc aici? Ar fi trebuit să scriu despre un alt eşec? De astea suntem sătui. Pentru un articol de genul ăsta este nevoie de fapte inedite, care merită eforul.   Postat de catre Adrian A. Agheorghesei la data de 2010-12-20 20:38:33               Nu e vorba numai de handbal. Dar pun pariu că dacă ar fi pierdut ieri, - cum era foarte posibil, dar tensiunea meciului a apăsat mai tare pe gazde şi le-a bramburit - nici comentariul tău nu ar fi existat. Să fim sobri!   Postat de catre ioan peia la data de 2010-12-20 20:34:39               ...Si, Ioane (era să uit un amănunt esenţial), spui tu "mă întreb cât entuziasm naţional ar mai fi rămas dacă am fi pierdut" - păi cine spuen că e entuziasm? Departe suntem de asta... Foarte departe. O pagină-două de ziar, o emisiune de juma de ceas. La Steaua-Napoli, un meci mediocru, pentru accederea într-o fază mediocră, a unei competiţii submediocre, s-a vorbit două săptămâni jumate. Si nu e o hiperbolă. Chiar atâta s-a vorbit. S-a discutat pe sistemul "îmi va fi sete/mi-e sete/mi-a fost sete/doamne ce setos sunt". Aşadar, nema entuziasm.   Postat de catre Adrian A. Agheorghesei la data de 2010-12-20 20:26:17               Ioane, da-mi voie sa nu fiu de acord cu tine de data asta. Probabil ca nu ai urmarit meciurile. Asa, de la peluza se poate comenta orice. Fetele astea, de cand urmaresc eu mai indeaproape meciurile, chiar se zbat/bat. Si multa nesansa am avut in cateva randuri. La meciul cu Spania de la campionatele din China tocmai am facut referire intr-un com mai joc pentru Adrian. Nici acum nu mi-a trecut ciuda pentru nesansa pe ultima suta de metri de atunci. In echipa de handbal feminin chiar se munceste. Asta e adevarul. Am vazut si marea finala de ieri. Pai da-mi voie sa iti spun ca avem si noi pivot de valoarea Norvegiei sau portar de valoarea Suediei! Si chiar au fost remarcate la diferite medalieri individuale. Nu stiu daca exista moment mai tensionat sau mai dramatic decat ultimele minute ale unui meci de handbal cand totul tine de unul sau doua goluri date pentru a fac diferenta. Iar televiziunile romane, in ziua meciului, scriau mare ca am pierdut finala si atat. Ceva asemanator tonului tau. Dispretuitor chiar. Dar se uita care este drumul pana la victorie intr-o tara unde se taie din toate sporurile si sponsorizarile, indiferent ca e invatamant sau sport. Acest lucru trebuie admirat, pentru ca noi ceilalti am pus capul in pamant si doar ne jeluim.   Postat de catre Tania Ramon la data de 2010-12-20 20:17:53               * pe care şi l-au pictat la premiere   Postat de catre Adrian A. Agheorghesei la data de 2010-12-20 20:14:14               err: victoriilor/că pot câştiga   Postat de catre Adrian A. Agheorghesei la data de 2010-12-20 20:12:13               ...Ioan, fără să patinez, eu sunt un destul de fin cunoscător al handbalului, urmărind de când mă ştiu fiecare meci al echipei naţionale, dar nu ca orice spectator, ci ca unul ceva mai implicat şi ceva mai atent la orice detaliu care formează fenomenul. ...De foarte multe ori am fost martor la ratări la mustaţă, la fir de păr, ale victoriilro care s-ar fi transformat în medalii, dar aproape niciodată aceste ratări n-au venit din lipsă de valoare, ci din cauza mentalităţii, oricât de clişeic ar suna, din cauza fricii de succes, din cauza presiunii, din cauza arbitrilor, din cauza... românismelor. ...Şi pentru că aceste fete mă reprezintă direct, fiind naţionala României, pentru că sunt plătite (prost, dar plătite) pentru asta, pentru că din fragedă pruncie fac acest sport, pentru că, aşa ca orice om ce activează într-un domeniu public, sunt persoane publice - pentru toate astea, am crticat, uneori, am înjurat, când eşecurile nu veneau din cauze sportive. Şi am lăudat când era cazul. Dar nu mi-am făurit niciodată merite, pentru că... ...un amănunt important este cel al însuşirii meritelor. Nicicând nu mi-am arborat merite pe motivul că, vezi doamne, aş fi român şi le-am susţinut mereu. Nici în acest articol, de altfel, am specificat asta la final. Pentru că nu-i adevărat, nu le-am susţinut mereu. Acum, am scris ceva din perspectiva unui observator fericit. Dar la anul, am să cred. ...Cu acest text nu am vrut decât să fac cunoscută performanţa, pentru că este una. Şi încă mare. După două înfrângeri dureroase, cu moralul rupt, cu patru jucătoare exponenţiale lipsă, de talie mondială (Carmen Amariei, Paula Ungureanu, Cristina Vărzaru, Ramona Maier), cu danezii în cap, ţara gazdă, cu arbitrii de casă ai nordicilor, cu toate acestea, fetele au obţinut o medalie. Dar mai mult decăt atât, au învaţat, la dracu, în sfârşit, ceva din eşecurile trecute, au învăţat că putem câştiga şi ele ceva, împotriva istoriei de "popor blând". ...Ruşine celor care critică fiecare înfrângere şi îşi sustrag merite din victorii, clar! Un exemplu este cel al "iubitului" tău Băsescu, care, în 2005, la finala Campionatului Mondial de handbal feminin (România-Rusia) a fost primul spectator în sală, iar după o reuşită extraordinară la nivel de cluburi a lui Oltchim Râmnicu Vâlcea, s-a înfiinţat îm sala de sport şi-a-nceput să-i tragă la poartă, din şapte metru, portăriţei Luminiţa Dinu Huţupan. Iar acum, după victoria de ieri, vrea să le decorezela palat. Dar n-a făcut un scaun în sală, nu o sală, dar nu a acordat nicio privire sportului... ...Uită-te-n presă, bunăoară: pe prima pagină se animă Becali, faptul că Adrian Cristea şi-a uitat chiloţii la Bianca Nu-ştiu-Care-Piţipoancă, faptul că Geroge Copos a tras un gaz, la amiază... Dar aseară, toţi erau români, iubitori ai hadbalului de când se ştiu. ...Da, nu merităm nimic. Nici eu, nici alţii! Fetele ar trebui să-şi ia medaliile, să le ascundă în beci, şi să-şi dea jos de pe faţă drapelul româniei, pe care l-au pictat la premieră.   Postat de catre Adrian A. Agheorghesei la data de 2010-12-20 20:09:12               gurişti cu cleata   Postat de catre ioan peia la data de 2010-12-20 19:09:01               Eu mă întreb aşa, într-o doară, cam cît entuziasm naţional ar mai fi rămas pe fundul castronului dacă gagicile luau papară şi cam ce cronici le-ar mai fi băgat în seamă! Mi-e imposibil să nu observ acest comportament - şi există o istorie în acest sens - de gurişti cu cleta, funcţie de cum pică zaru' în ţarcul norocului: am pierdut? - suntem nişte nulităţi notorii, înjurăm pe înfundate! am cîştigat?... ohoooo! suntem cei mai cei de pe mapamond, frate! Noi nu vom fi în stare în veci să ne temperăm salturile astea acrobatice dintre pisc şi groapă!   Postat de catre ioan peia la data de 2010-12-20 19:08:41               err : îmfrângere CU Spania   Postat de catre Adrian A. Agheorghesei la data de 2010-12-20 15:44:59               Da, în final, a meritat. Nu ştiu la care înfrângere Spania te referi,pe ele le-am căpăcit. Poate Suedia... Dap, mare performanţă. Mă întreb, în ce domenii mai suntem pe locul 3 în lume... Mulţumesc, Tania. Pupici:)   Postat de catre Adrian A. Agheorghesei la data de 2010-12-20 15:44:28               Multumesc, Adrian! Am citit in lacrimi aceasta cronica a ta. Am fost si eu cu sufletul si cu nervii si cu pumnii stransi alaturi de ele, neuitand inca de infrangerea cu Spania. Si a meritat. O cronica scrisa la fel de concentrat ca si jocul fetelor noastre. Felicitari. Si tie, si lor.   Postat de catre Tania Ramon la data de 2010-12-20 05:20:15               Pentru cei mai puţin sau deloc informaţi: - Handballul la cel mai înalt nivel se joacă în Europa. Turneul final al Campionatului European de handball este cel mai puternic campionat din lume. Aşadar, locul 3 la europene înseamnă, de fapt, locul 3 în lume. - Cristina Neagu a câştigat: * titlul de cel mai bun inter stânga al competiţiei, fiind aleasă în echipa ideală a acestei întreceri *titlul de golgheter al competiţiei, reuşind 53 de goluri, din 105 aruncări (6,6 goluri/meci) *titlul de cea mai bună pasatoare - 36 de pase de gol (4,5/meci) - Talida Tolnai a avut, în finala mică, un procentaj al mingilor apărate de 53 la sută (enorm/fantastic). E ca şi cum, la fotbal, un portar ar scaote 20 de suturi şi 3,4 de 11 metri :D. - odată cu ocuparea locului 3, România a obţinut şi calificarea directă la turneul final al Campionatului Mondial, din decembrie 2011 Echipa României: Paraschiv Magdalena Florina Maria Chintoan Adriana Nicoleta Nechita Cristina Neagu Georgiana Aurelia Brădeanu Oana Manea Andreea Paula Claudia Ungureanu Ada Emilia Moldovan Valentina Neli Elisei Ardean Talida Tolnai Miaela Maria Tivadar Melinda Anamaria Geiger Ionela Stancu Cristina Vărzaru Oana Şoit Roxana Han Adina Laura Fiera Mihaela Smedescu Radu Voina - antrenor principal Luminiţa Dinu - antrenor secund Mariana Georgescu - medic Victor Baciu - kinetoterapeut Ionescu Adrian - kinetoterapeut   Postat de catre Adrian A. Agheorghesei la data de 2010-12-20 04:32:35	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE