PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Trapez Text postat de bodnărescu andrei UNU Prima mea amintire e o femeie goală. Tu, în patul larg, privindu-mă în semiobscuritate prin ochii uşor miopi, piezişi, pe care ţi-i ştiu din dimineaţa aceea. Primăvara se anunţa discret prin muguri plăpânzi care se sfiau să explodeze. Iarna fusese lungă şi grea. Vremea refuza să se îndrepte decis. De vremuri, ce să mai spun! Dimineaţa era, oricum, promiţătoare, femeile păreau mai frumoase, mai tinere. Deşi le cunoşteam de-o viaţă. Bunăoară, tipa asta, cu care am fost coleg de liceu, aceeaşi de când o ştiu, neatinsă de vreme. Dacă nu priveşti prea atent. Altfel, sesizezi schimbarea imperceptibilă a supleţii trupului, felul în care o mânză strălucind în soarele verii devine un animal frumos dar rigid. Totuşi, când s-au întâmplat toate astea? Când au trecut lunile, anii, luştrii, deceniile?…Când şi cum am devenit eu cel care sunt acum? Nu te văzusem, nu te-am văzut. Nu ştiu cum. Abia mai târziu mi-am adus aminte de tine. Te pierdusem printre întâmplările vieţii mele de-atunci, printre amintiri. Nu mai ştiu. Poate te pierduseşi tu însăţi. Cuvintele mele din dimineaţa aceea, aspre, poate nedrepte, neatente la tinereţea ta care ar fi trebuit să-mi pară umilitoare, la mlădierea trupului tău care-mi stă astăzi în palme. - Niusea, te vede copilul! Părul pubian, roşcat, fără nume, pentru că nu cunoşteam nici un cuvânt, nu-mi amintesc nici un cuvânt pe care să-l fi cunoscut atunci. Un gest ambiguu, ceva, ca şi când ar fi spus: - Ei, ce ştie el?! Nici măcar nu mă vede! Trupul mlădios, alb, curat, pată de lumină în întunericul care apasă tot acel timp, acea lipsă de timp. Trupul tău de acum, de aici. Patul larg şi curat. Noapte în care luminează doar trupul, din trecut, din prezent. În restaurant este frig, umerii tăi se strâng. Scurta de blană pe care ai dezbrăcat-o când ne-am aşezat stă pe spătarul scaunului. Păstrând, parcă, o vreme, căldura trupului tău în ea. Poate de aceea o mângâi eu, uşor, în neştire, cu palma. Suntem singurul cuplu, printre bărbaţi siguri de ei, veniţi să trateze o afacere, să schimbe două vorbe. Totul în linişte, aproape în şoaptă. Chelnerul se învârte amabil, zâmbitor, pe lângă noi. O clipă mi s-a părut că tipul chel, cu haine gri, e un cunoscut. Şi dac-ar fi fost? Tu mă priveşti cu ochii piezişi, prin ochelarii cu ramă metalică. Eu scriu. - Nu glumiii. Lungind finalul cuvântului, şoptindu-l, în felul care mi-a devenit aşa de cunoscut şi de drag. Vorbeşti. Spui ceva care mă interesează doar ca ton, ca melodie, ca adiere. Căci eu ştiu totul. Am ştiut totul. Din prima seară. Din clipa aceea şi mai îndepărtată, din plânsul tău nervos, din mlădierea trupului când te-am cuprins uşor, încercând să te împac. Şi de mai demult, de mai departe, din compostul călduţ în care viaţa se plămădea pe pământ. Glumesc, desigur. Şi scriu că glumesc. Dar e ca şi când lucrurile ar sta chiar aşa. Şi poate chiar stau. Trupul tău îmi e familiar, îmbrăţişându-l îl recunosc cu uimire. Glasul tău îmi e cunoscut, inflexiunile lui vin parcă din amintirile mele. Niusea era în picioare în albie, camera se umpluse de parfumul săpunului fin şi de boarea trupului de femeie. Simţeam toate astea, mi le amintesc, le transpun în cuvinte. Deşi atunci nu ştiam, probabil, nici un cuvânt. - Niusea, te vede copilul! - Ce ştie el? Nu pricepe nimic. - Crezi? Nici nu-ţi închipui ce-şi pot ei aminti. Avea dreptate. Nu-mi amintesc chipul mamei de atunci. Doar pe cel din fotografii, străin, şi pe cel din sicriu. Întinerise. Dar îmi amintesc trupul Niusiei, sora ei, părul roşcat din unghiul dintre pulpe, albul pielii catifelate, catifelarea pielii pe care cred că, perversă, mă lăsa deseori să i-o mângâi. - Mănâncă-te Dòriko! Unguroaica tânără, plinuţă, de la căminul de copii aflat alături de casa unde locuiam şi unde eram acceptat, uneori, probabil atunci când mama era ocupată, ca vecin şi, mai ales, ca odraslă a şefului jandarmeriei locale. Se apropia de mine, îmbrăcată întotdeauna în halatul alb şi curat, cu parfumul ei discret, de care habar n-aveam, pe care nu-l puteam, adică, defini, nu-l conştientizam, dar care-mi răvăşea simţurile de copil. - Mănâncă-te, Dòriko! Dòriko eram eu, mai exact, era diminutivul numelui meu deformat aşa de simpatic şi mlădiat în glasul ei muzical. Doru Brumaru, în realitate, Teodor. Numele ăsta va fi aflat mai târziu. Pe atunci nu eram decât Doru, Dorel, Doreluş. Dòriko. Ea se apăsa uşor cu sânii de spatele meu, eu simţeam doar o ciudată căldură adiind dinspre ei către mine. Atât. Poate nici atât, dar aproape copleşitor. Nu ştiam de ce. Cuvintele acelea, româneasca ei stâlcită dar atât de drăguţă, ceaţa ei senzuală care invada neştiut camera caldă de lângă bucătărie, unde eu stăteam la o masă strălucitor de curată, într-o lumină difuză. În cuvintele de astăzi, desigur. In ritmica de astăzi a frazei. - Tu, ăsta micul e îndrăgostit de tine! Mòniko, nu te juca! - Ei! Ce ştie la el? - Nici n-ai habar! Precis e îndrăgostit. În felul lui. Nu vezi? De la mine nu vrea să mănânce. Avea dreptate. Mi se părea slabă, negricioasă şi urâtă. Degeaba era româncă. - Hai, fuge! Nu se poate. Aşa, Dòriko? Tu iubeşte la mine?! Şi-mi mângâia părul, îndemnându-mă să mănânc tăiţei cu lapte. Care nu mi-au plăcut niciodată, decât atunci, când mi-i dădea ea. - Înţelegi? Cred că dacă tu mi-ai da otravă, dacă ciupercile din farfuria noastră ar fi otrăvite, nu mi-aş pune problema. - Nu glumiii!… Aceeaşi lungire a cuvântului, acelaşi glas tremolat, niţel gutural. Aprinzi o ţigară, mi-o aşezi între buze, apoi iei şi tu una. Asta-i. Nu-i nimic. Mă gândesc la el, rămas acolo, în amiaza cenuşie, cu capul plecat, sumeţit apoi într-o demnitate jucată. Privind în urma automobilului nostru care demara, pe când eu îţi mângâiam uşor mâna, pe când tu căutai, încurcată, primele cuvinte. L-am urmărit în oglinda retrovizoare. S-a urcat şi el la volan, a mers un timp în urma noastră, iar la prima intersecţie a făcut la stânga. Dar imaginea lui nu dispare pe strada aceea, ci se topeşte lent în ceaţa vrăjită care ne cuprinde treptat, pe măsură ce miopia ta de profesoară lasă locul unor adâncimi de ape ademenitoare în care încep să mă pierd. - Spuune-mi, mai spuune-mi. Zi-mi de Niusea, te roog! Te alinţi, te freci uşor cu sânii de mine, îmi treci mâna prin păr, mă săruţi pe lobul urechii. Mă atingi cu genunchiul. Şi iată-mă, asemenea Şeherezadei, încercând să-mi salvez viaţa într-o poveste care devine a mea, a noastră. Îţi spun, da. Îţi spuuun… În vreme ce tu te alinţi, te lipeşti de pieptul meu, mă săruţi uşurel pe umăr. În vreme ce eu nu m-am eliberat încă de lunecarea în tine. Parcă facem asta de când ne-am născut. Deşi când eu iubeam prima femeie, tu erai o fetiţă care nu cunoştea nici zece cuvinte. Ştiu că te supără observaţia asta, ştiu că o să spui că nu-ţi pasă. Ştiu chiar că nu-ţi pasă. Dar tu aştepţi de la mine povestea. Spune, mai spuune, hai, spuuune…Ne amestecăm între ei, cu ei, până la indistincţie. Tu eşti mama şi fiica, stăpâna şi sclava. Eu ce sunt? Nu ştiu, spune tu, hai spuune, te roog. E un joc. Eu ştiu totul, dar e ca şi când n-aş şti. Ca şi tine, de altfel. Biografiile noastre gem de întâmplări, conştiinţa noastră e doldora de amintiri. În fiecare gest de iubire bănuiesc alte gesturi, mi le descopăr, le descopăr sau, mai curând, le bănuiesc la tine, simt cum tu însăţi le descoperi. Pielea ta e un palimpsest, pielea mea e aşişderea, sufletele noastre, la fel. Cu scrisul mai palid, mai încâlcit sau mai viu. Cu litere care se iţesc printre cele de azi ca nişte zgârieturi sângerânde. Cu nevoia de a tăcea sau de a vorbi. De a vorbi din teama pentru înţelesul tăcerii. De a tăcea din teama pentru confuziile şi falsul vorbirii…Deşi adevărul fiecăruia e doar în trecut, iar clipa de azi nu e decât o supapă a lui. Nu. Iată riscul vorbirii. Al conştiinţei. Al raţiunii. Aş vrea să fim două animale mute, dominate de complexele lor de senzaţii. Să te posed ca şi când ai fi singura femeie din lume, prima femeie din braţele mele. Să trăiesc în clipa asta ca în eternitate. Să fac un gol în jurul îmbrăţişării mele, să fim singuri în timp, în lume, singuri în univers. Două vietăţi pe o mână de paie, într-o peşteră caldă. La poalele unui vulcan. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Scrie bine. Fără stîngăcii şi forţări de limbaj. Totul e firesc şi, de regulă, e greu să exprimi firescul. Cei mai mulţi, atunci cînd nu au această capacitate, dau în impostură. Halucinează. Fac piruete lingivstice. Autorul de faţă, nu. Are exerciţiu şi lectură. Sunt cîteva lucruri, pe ici, pe colo, la care aş renunţa. Spre pildă, ar fi de evitat gerunziile. Dau senzaţia de jurnalism juvenil.   Postat de catre ioan peia la data de 2010-09-01 00:17:28               Scuze. Era preţios şi pretenţios. Adică, trebuia să fie. Festele tastaturii.   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2010-09-01 00:00:33               Bun venit. Se simte siguranţa frazei. Şi o anume artă a sugerării atmosferei. Deşi, uneori... Vezi citatul: Pielea ta e un palimpsest, pielea mea e aşişderea, sufletele noastre, la fel. Cu scrisul mai palid, mai încâlcit sau mai viu. Cu litere care se iţesc printre cele de azi ca nişte zgârieturi sângerânde. Cu nevoia de a tăcea sau de a vorbi. De a vorbi din teama pentru înţelesul tăcerii. De a tăcea din teama pentru confuziile şi falsul vorbirii…Deşi adevărul fiecăruia e doar în trecut, iar clipa de azi nu e decât o supapă a lui. Nu. Iată riscul vorbirii. Al conştiinţei. Al raţiunii. Prea alambicat, prea încărcat. Clipa de azi e o supapă a trecutului sau a adevărului din trecut? Şi de ce Nu? Şi care este riscul vorbirii? Cam neclar. PS De ce luştrii? Cam preíos ;i preteníos. E prea mult. Erau de ajuns lunile, anii, deceniile.   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2010-08-31 23:59:07 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               frumos. mai sunt si scapari, dar este placut de citit.   Postat de catre Lidia Vernescu la data de 2010-08-31 23:34:06	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE