FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
De ce citim (cei care o mai facem)
Text postat de Corneliu Traian Atanasiu


Photobucket - Video and Image Hosting


Înainte de a aborda subiectul voi face un scurt ocol. Ceea ce am de gînd să spun va înșela așteptările cititorului. El ar fi trebuit să citească în prealabil ceva cu privire la titlu, și anume, la viclenia lui promoțională. Un titlu trebuie să fie incitant și atractiv, să seducă cititorul, în cazul nostru, să-l îndemne să facă clic pe el.

Nu voi vorbi, deci, despre un subiect atît de generos cu amplitudinea pe care o așteaptă cineva care și-ar dori o abordare măcar exhaustivă (dacă nu și profundă) a subiectului. Voi scrie un mic eseu. Nu un studiu minuțios, scris cu acribia cercetătorului. Nu un tratat savant însoțit de bibliografia integrală a subiectului.

Un eseu se scrie sub imperiul urgenței. Vrei să spui ceva fără să fii convins că spui un lucru asigurat, n-ai timp să consulți ce s-a scris despre, riști, încerci să mărturisești ce-ți spune intuiția și poate o anume împrejurare care te precipită la treabă. Eseul este doar o tentativă, mai curînd o tentație decît o osteneală. El nu ambiționează să epuizeze subiectul, abia de amorsează problema. O semnalează, dar o face sau trebuie să o facă într-un mod alert, spumos, stimulativ, cu șarm.

Confuzia este evidentă atunci cînd, scriind în acest regim fast (rapid adică, dar oarecum nefast sub raportul receptării), oamenii te apostrofează că n-ai abordat subiectul la modul integral și cu bibliografia la zi. Este ceea ce de fapt mi s-a întîmplat cu un text anterior, Funcția ontologică a povestirii, fapt ce m-a îndemnat să fac această mică digresiune.

În comentarii făcute acolo spuneam c㠄nu comit eseuri teribilist-erudite, mă interesează să prind un pic din experiența mea, folosindu-mă și de ceea ce am citit”. Și precizam că mă refeream la povestea vieții spusă la urechea unui om și nicidecum la literatură. La simpla și uneori imperioasa nevoie de a (te) povesti. Ceea ce voi încerca și acum.


*

De aceea veți citi doar o abordare fatal îngustă a cititului, una care va exprima mai mult părerea mea despre felul în care eu am beneficiat de lectură. Pentru că, mărturisesc, am citit dintr-o nevoie personală, subiectivă, deși mi-am dat seama de asta tîrziu comparînd lecturile uituce ale altora cu lectura mea care a avut efecte decisive asupra evoluției mele.

Am început să citesc serios într-o criză existențială. O criză de identitate: nu mai aveam contacte semnificative cu oamenii din jur, cu familia, cu foștii prieteni, cu colegii, nu mai simțeam nevoia de ceilalți. Mă simțeam oarecum declarat nul. Ceilalți mă vedeau, dar li se părea că nu pot fi așa cum sînt. Că așa ceva nu există, că sînt o girafă văzută de un ardelean suspicios pînă la alergie ontologică. Înstrăinarea mea era și un fel de împuținare. Nu mai credeam în mine așa cum crede firesc cineva care este confirmat și legitimat de ceilalți. Iar lor le cam stricam dispoziția, eram ciufut. Existențial devenisem un fel de umbră, ceva inconsistent, îndoielnic. Fără temei. Nici în afară, nici înăuntru. Nu mai trăim cu convingerea că sînt, că știu cine și cum sînt.

Atunci am făcut primele lecturi autentice. Venite ca o salvare de la naufragiul existențial. Marea mă aruncase pe un țărm însorit și îmbelșugat. Întîlneam în lecturile mele încuviințarea faptului că exist cu adevărat, eram recunoscut, e adevărat, nu în lumea cea veche unde rămîneam doar un monstru indezirabil, ci într-un tărîm nou, spiritualizat. Într-o lume în care erai admis doar pentru că ai îndrăznit, uneori chiar fără să vrei, experiențe inițiatice privilegiate. Fără acea ruptură de eul meu anterior, solidar pînă la nediferențiere cu lumea tuturor, fără acea sfîșiere dureroasă nu aș fi ajuns la acest eu căutător și avid de recunoaștere.

Mai tîrziu am întîlnit la Ortega y Gasset aceeași opinie exprimată un pic altfel și cu alte interese. El o spune cu privire la elită și la arta modernă. Elita simțirii este pentru el, în ziua de azi, disipată în masă și singurul ei semn de recunoaștere este vibrația la arta dificilă, de calitate, recunoașterea în ea și întru ea. Această artă îi dă de fapt posibilitatea de a-și recunoaște identitatea și legitimitatea. Dar ea devine într-un fel și o deviză, o cauză, un fel de program existențial. Și, desigur, un mod de solidarizare la distanță într-o lume în care de multe ori contactele directe, față-n față între indivizii asemănători nu mai sînt posibile.

Recunoașterea (în ceea ce citești) este simultan un temei și un impuls. Iar ceea ce citești nu mai este doar lectură făcută în scopuri educative, instructive, culturale. Căci asta mi s-a întîmplat cînd am încercat să abordez persoane care citiseră și ele ceea ce pentru mine fusese o lectură fundamentală: da, e adevărat, citiseră, cîndva, parcă la școală, la facultate, pentru vreun examen, dar nu prea-și mai aduceau aminte bine. Fusese o lectură cu alte scopuri, interese, făcută pe fugă, fără intensitate, fără voluptate, fără pasiune. Fără impact, fără stigmat, fără a fi un semn pe drumul vieții, fără a deveni un reper la o răscruce a destinului.


*

Am înțeles atunci că există lecturi care se împletesc cu viața. Că o lectură bună este o întîmplare a vieții la fel de importantă ca una reală. Că există un fel transfuzie reciprocă între trăitul real și, hai să-i zicem, cel fictiv. Că există lecturi care sînt viață. Numai despre ele poți vorbi cu seriozitate atunci cînd te întrebi de ce citim. Celelalte sînt accidente nesemnificative ale vieții școlare sau profesionale. Lectură de consum.

Doar așa am înțeles ce înseamnă memorabil: este ceea ce se întipărește de la sine în ființa ta, ceea ce îți devine constitutiv pentru că este o întîmplare fără seamăn a vieții tale. Nu este ceva evaluat ca important, remarcabil, vrednic de ținut minte. Este, mult, mult mai bine spus: ceva de neuitat, o întîmplare care se insinuează fără ca tu să faci vreun efort mnemonic (sau vreo judecată estimativă) în structura ființei tale spirituale și devine una cu tine. Sînt acele versuri pe care nu ai ținut să le înveți niciodată și fără nici un efort le ții minte pentru că au fost spontan, de la prima vedere de neuitat, ale tale definitiv.

Și am priceput că nu toată lumea care citește beneficiază de efectul formativ al lecturii. Că acea comunicare, acel transfer delicat dintre existențial și lectură nu e valabil pentru oricine, oricînd, oriunde. Mai precis, că lectura trebuie să fie un prilej de renaștere spirituală sau nu e nimica. Că există lecturi de rutină, poate folositoare, și lecturi privilegiate, destinale, sporitoare de sine.


*

Înțelegem doar ce am înțeles anterior. Nu știu unde, cînd, cum am citit această frază, nici cui aparține, nici dacă aceasta e forma ei originală. De fapt, nici nu are importanță. Important este faptul că ea este de neuitat. Pentru mine. Și oricînd o pot reproduce într-o formă sau alta. Și asta pentru că ea nu spune ceva ce îmi e străin, ci un lucru pe care l-am încorporat, care se găsește în structura ființei și a istoriei mele.

Prin intermediul acestei fraze vreau să fac legătura între evenimentele reale ale vieții și lecturi. Am observat că fără o anume întîmplare trăită, fără o anume experiență existențială reală nu aveam acces la un anume text. Doar acea experiență trăită, resimțită, suferit㠖 înțelesul ei, un fel de înțelepciune a întîmplării –, m-a ajutat mai mereu să găsesc portița de intrare într-un text. Înțelegeam un text pentru că deodată el se plia pe un înțeles pe care mi-l dăruise viața, înțelepciunea unei întîmplări. De fapt, trăitul se regăsea în ceea ce citeam dar într-un înțeles mult mai amplu, mai bine orchestrat, mai complet, cu mult mai bogat.

Citind, săltam experiența mea precară (dar absolut necesară ca mod de acces) într-un alt orizont, o dezmărgineam, întîlneam o libertate nebănuită, făceam o experiență nouă și împrospătătoare. Dădeam simultan o valoare nouă și bietei mele vieți și lecturii autentice. Trăitul devenea nu doar un fleac, ci o sumă de experiențe-chei pentru lecturi. Lectura o experiență secundă, o trăire demnă însă de a fi considerată la rîndul ei întîmplare vitală, eveniment destinal. Ambele căpătau o funcție poate mai modestă decît exaltarea falsă care le însoțea un prestigiu fanfaron, acordat de cine știe ce reziduu ideologic, dar de departe mai întemeiată în ceea ce făceam și îndrăzneam cu adevărat. Trăitul și lectura deveneau experiențe gemene.


*

Ar mai fi ceva de spus despre cunoașterea de sine. Și anume faptul că nu te poți cunoaște decît ca ființă în devenire, care se face pe măsură ce trăiește și înțelege ce trăiește. Că ești doar o sumă de virtualități, o promisiune pe care trebuie să o onorezi, că ai o limită de atins. Că, nefiind nelimitat, trebuie să tinzi să sporești pentru a te împlini între limitele ce ți-au fost date.

În această privință, lectura este dublarea ființei tale cu o oglindă care îți focalizează și totodată îți amplifică ființa. Ea este un fel de conștiință de sine exigentă. O recunoaștere a ta ca ființă responsabilă de propria ei evoluție. O confirmare într-un tărîm al aspirațiilor ce te înzestrează cu un alt ritm al respirației. Unul plin de duh.

Lectura este acel domeniu inepuizabil, insurmontabil al experienței. Cu o vorbă, parafrazîndu-l pe Valéry care vorbea de exigență: trăirea este o lumină, lectura este un soare.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  corect expozeu despre citit !  
Postat de catre Mihail Buricea la data de 2017-01-09 15:37:24
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
   
Postat de catre Mihail Buricea la data de 2017-01-09 15:36:35
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23783
Comentarii: 120440
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE