FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
a povesti
Text postat de Corneliu Traian Atanasiu

Pînă să-l citesc pe Mircea Eliade cu părerile lui despre poveste și cu ilustrările acestora în proza sa, mai ales în cea scurtă, tîrzie, nu mă omoram cu a da credit prea mare povestirii. După aceea, mi-am dat brusc seama că există o funcție esențială a povestirii în viața obișnuită de zi cu zi a omului. Nu degeaba mai toată lumea încearcă să-și spună cu obstinație povestea vieții.


Sigur, povestea poate fi doar o simplă spovedanie, omul vrea să facă un mic bilanț, să pună cît de cît ordine în viața sa care s-a scurs precipitat, fără să aibă vreme să se dumirească de ce și cum. E un bun prilej de rememorare și de evaluare. Iar cînd spovedania nu e de florile mărului, este și prilejul pentru a încheia o etapă, cu despărțirea celor bune de cele rele, pentru a începe cu mai multă hotărîre și luciditate, oarecum iertat de cele deja recunoscute ca greșeli (și pe care, se înțelege, se va feri să le repete), o alta, a unei vieții de o calitate mai bună.


Dar povestea are și o funcție existențială mult mai importantă. Ea te obligă să rămîi uman. Povestind, nu o poți face decît adoptînd un anume stil de comunicare accesibil celorlalți, apelînd la valori umane care să ghideze și, eventual, să sancționeze cele întîmplate și narate. Orice poveste spusă cu farmec și haz devine exemplară, ea este deja o faptă oarecum eroică ce nu doar că s-a întîmplat, ci și merita să se fi întîmplat. Căci ea pare să conțină un îndemn pilduitor pentru ascultător. Îl fascinează oarecum și îl contaminează de o forță cuprinsă în faptul că așa ceva a avut totuși puterea să se întîmple.

Cine povestește vrea în primul rînd să se facă înțeles, el presimte oarecum că ar putea fi privit doar ca un monstru și preferă să recupereze sau să reducă handicapul. Prin poveste, monstruozitatea neînțelesului se îmblînzește. Neînțeles atît al persoanei care devine personaj și erou al povestirii, cît și al faptelor, al realității în sine care de multe ori este de-a dreptul incredibilă. Monstrul uman se îmblînzește în poveste, el devine o ființă recuperată, încadrabilă, de poveste, iar de necrezutul se preschimbă în verosimil.

Realitatea se înmoaie și se mulează pe un uman domol care parcă aștepta povestea, totdeauna fabuloasă, legitimînd adesea ceea ce era absurd și deșucheat. E suficient să faci efortul de a istorisi, de a prezenta lucrurile: să-ți spun cum a fost, uite cum s-au întîmplat lucrurile, așa s-au petrecut faptele, și ești deja ascultat cu atenție și cu un început de simpatie și consimțire.
Iar dacă rămîn lucruri la limita incredibilului, verosimilul le absoarbe ca pe o fatalitate cu care ne-am familiarizat deja: așa a fost să fie.


Cine nu știe să povestească, nu consimte să o facă, nu simte nevoia imperioasă de a găsi pe cineva care să-l asculte și în cele din urmă să depună mărturie pentru viața lui, își irosește într-un fel viața. Ea nu mai face corp comun cu viața oamenilor, nu se alipește la zestrea mitică, nu îmbogățește spiritualitatea lumii, aura de duh în care respirăm zi de zi. Și el rămîne un monstru neînțeles sau care nu dorește sau nu poate să să se facă înțeles. Și care nu va primi din partea oamenilor sau măcar a unuia pe care l-a ales să-i povestească nici consimțămîntul, nici iertarea, nici îndemnul de a fi. Și asta doar pentru faptul că, povestind, a fost adoptat și merită să fie luat în seamă.


În cele din urmă, ontologic vorbind, povestea are un efect magic. Ea exorcizează realitatea, monstruozitatea sau stupiditatea ei, și o face să fie a noastră, ne familiarizează cu ea. Și ea nu ne mai e neapărat străină, ostilă, stranie, ci devine una pe măsura noastră.


*


Asta însă numai în măsura în care povestitorul își păstrează o anume candoare. Și o anume aspirație spre un destin literar măcar incipient. Care, cu timpul, îl poate abate de la obsesia vieții lui care se va topi în mit. Căci, tot Eliade susține că legenda se folosește de personajele reale pentru a perpetua mitul, povestea vieții individului fiind uitată în datele ei reale pentru ca sîngele și duhul ei să se scurgă în mit, revigorîndu-l.


Asta se întîmplă doar cu cei care se pierd și, într-un fel, se dedică unor țeluri care-i consacră doar prin spiritualitatea care i-a ales și-i arde în flacăra ei. Așa cum bine spune Blaga într-o strofă din Solstițiul grădinilor:


Ne pierdem ca să ne-mplinim.
Mergînd în foc, mergînd în spini,

ca aurul ne împlinim

și ca ispita prin grădini.


Cine e bîntuit însă doar de perso-nulitatea lui frenetică nu are acces decît la acel gen de literatură orală, care înainte vreme se consuma pe șanț scuipînd coji de semințe și pe care George Călinescu a omologat-o bîrfei. Și ea tinde să ignore cu desăvîrșire realitatea și să-i substituie închipuirea, dar una bolnavă de orgoliu și de invidie neputincioasă.


Curios e că acest gen de literatură compensatorie a proliferat fără limite în așa zisele spații virtual-literare unde domină prestația cotidiană.



Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  la un "astfel" se poate spune "pas"
*
 
Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2010-03-20 11:10:02
         
 
  Observații interesante, la obiect.
Nu pomeniți însă nimic de plăcerea povestitului, dincolo de "obligația interioară", nevoia de comunicare a artistului și câteodată chiar de harul povestitorului. Deși în spațiul virtual, amalgamul de vrute și nevrute încărcat de multe ori de balastul non-valorii aferent (de care pomeneați în finalul eseului) devenit astfel "câmp de joacă", se regăsesc astfel doar "tentații" de a povesti ceva, nu trebuie uitat nici faptul că toți cei care o fac (probabil) au și un scop paralel: acela de a-și îmbunătăți tehnica povestitului, atât de râvnita naturalețe. De menționat poate și faptul că în final, după corecturi și re-corecturi, cuvântul capătă altă forță într-o carte. Particularizați un pic eseul de față la europeea, sau mi se pare mie?
Povești spun toți: tineri, bătrâni. Când o fac însă bătrânii, pilda e nelipsită. Personal, am apreciat în mod deosebit poveștile care ascund alte povești. Când sunt spuse cu haz, sau autoironie, devin cu atât mai interesante, iar cele încărcate de orgolii rămân fade... waste of time.
Cu drag,
 
Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2010-03-20 11:03:35
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23783
Comentarii: 120440
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE