FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
(5) Duminici cu Nicolae
Text postat de nicolae tudor
ACUL

Afară-i tare mohorât, da’...-i toamnă până la urmă! În curând ziua o să țină câteva ore și noaptea restu’.
Se plângea unu: „Oof, nu mai trece timpu-ăsta!” Să treacă mai ușor, mi-am făcut de lucru cu o ață și–i rog pe fiecare să-mi bage-n ac. Câr-câr, zis și Gheorghe-dracu (cel care a făcut ieri o listă cu cine va muri, iar el s-a trecut ultimu’!) ne găsește chinuindu-ne.
Gâjâitu-l ia de la ușă:
- Bagă-ne și nouă-n ac!
- M-ați găsit acu. Repede! Lăsați-mă, că mă iau la palme!
(Chirchidulă):- Hai, poate nimerești, poate ai tu noroc!
Blegoi):- Când nu mai vezi găurica înseamnă că... fiuiit!
(Câr-câr):- Ce mai vrei la anii ăștia?
(Gâjâitu):- Tanti Săndica, la 82, bagă fără ochelari!
(Câr-câr):- Ia ține-l tu și bag io! Sau... lasă-mă, c-o bag singur, tu… trișezi! Fără ochelari nu bunghesc bine, în lumină ce mai bag.
(Chirchidulă):- Io nu mai văd dintr-o noapte când am ișit afară și-am băgat la lună.
(Câr-câr): Sînteți hoți, acul ăsta nici n-are gaură! (Ne uitam la el și izbucnim în râs: ține acu’ invers!) Unde-i, că n-o văd? Trebuie să-l încălzim, să se mărească gaura! Io vă las! Spor la băgat.
Stomacul îl trimite-acasă. Se ține de perete până coboară treptele și o ia pe la zid, că sunt canapele, și mai face și popas. Însă e rău, că se-mpiedică de pietre. (Ar trebui să se ia pietrele de pe stradă. Doamne ferește-ntr-o zi...!) Pe dincolu–i mai bine, da’ trebuie să stea pe bordură și... până se „aridică”...
Chirchidulă se roagă de trecători - ca un făcut, trec numai moși și babe, și fug de ac ca de necuratu’. Se oprește cineva:
(Gâjâitu): O bagă?
- Țțțî!
- Măi, și nimerisem, da’ n-am apucat s-o prind! A dracu, se-ndoaie la intrare...
Chirchidulă a ajuns, la adânca bătrânețe, un mare… amărât.
- Ce vi s-a întâmplat de ați rămas pe loc? îl întreb.
- Mi-au murit toți! Deodată! Da’ nu a păsat nimănui. Și trăiesc mai... așa. Trăiesc! Mă uit la peștișori, când le vin crizele, săracii, cum strigă?
(Gâjâitu):- Merg să plătesc la „Morți”. Ce-ți dă copilu’? Patru scânduri și-un cearcefuț acolu... Stați să vă explic: la „Morți” e cel mai bine. Că, dacă ai bani, nu te gândești să pui deoparte. Așa... ne ajutăm unu pe altu. Dai fuga la buzunar pentru... câți mor. Când a murit mama, n-aveam un franc în casă. Ți-i dă și noaptea! E bine, că puteam să mor și mâine.
(Chirchidulă):- M-aș înscrie și io.
- Ești bătrân și nu te primește. Io plătesc de 55 de ani.
(Chirchidulă):- Prostule, e jidăneală curată. Socotește și tu, ai plătit de patru ori mai mult decât o să primești!
- Aoleo!?
(Chirchidulă):- Lumea-i plină de intenții bune. ’Totdeauna omu’ a căutat dreptatea. Și n-a găsit-o. De-aia plâng într-una, că nu trăim pe literă… omenească.
(Blegoi):- Dacă mor, vreau fanfară, să moară vecinii de necaz.
(Gâjâitu):- Blegule, ți-am trimis ieri o femioară, că tu n-ai avut niciodată. I-ai făcut și ei ceva, ca lumea, că era dornică?
- Nu, că o avea… într-o parte!
(Gâjâitu): - Merg întâi să văz dacă mai am drept la… “ceva”. Dacă nu, o tai cu gâtu’ la doctor. Morții… mai la urmă.
(Chirchidulă):- Fumatu’, băutura și vorba multă...
- Da, toate alea s-au dus în gât. În altă parte nu puteau să se ducă?
(Chirchidulă):- Pân’ la urmă toate se termină cu faliment. Ultimu-i la doi metri.
(Gâjâitu):- Da’, hai să mai trăim și-n plus! Mai vrei 50 de grame, hai, că-ți dau, să fie de... de ducă-se draculi...?
(Blegoi):- Mai bine să-i fie lu’ Desculțu, că-l mănâncă broasca...
(Chirchidulă):- Păn-acuma cred că l-a și judecat Dumnezeu! A adormit de ceva vreme! I se adunase și lui... Pumnii ăia-n cap crezi că nu se pun la socoteală?
(Blegoi): O fi scăpat de cazanu’ cu zmoală?
(Chirchidulă):- … Și de nemâncare cazi jos! Toate necazurile se duc la inimă!
(Gâjâitu):- Viața ne este mai mult supărăcioasă de când a vinit Ceaușescu cu Leana. ’T-o-n gură! Și-acu, ăștia, cică se termină pământu’…
(Blegoi):- Las’, c-atunci mâncam la restaurant. Cine-a mai mâncat crei’r pane? Niște nenorociți, nici n-am cum să le spun!
(Chirchidulă):- Sîntem cu toții vânduți. Cineva a și luat banii pe noi!
(Gâjâitu):- Cum să se termine pământu’!? Vor să afle ei din ce s-a făcut omu’. Omu s-a făcut din om, din ce să se facă? Adevăru-i că e necuratu’ la mijloc. Nicolae, e necuratu'? De Făcătorul tuturor nevăzutelor nu se prea se știe, da’ necuratu-i sigur!
(Chirchidulă):- Mă uitam la elevii care merg dimineața la școală: toți cu țigările-n gură! Și ele, băiete! Cum de-i primesc profesorii așa… mirosind? De-aia nu ne mai ține Dumnezeu!
(Blegoi):- Azi noapte-am făcut cuie de cât frig am îndurat. Îmi place pe căldură, că poți să te tolănești. Stăteam ghemuit și era gata-gata să mă ia somnu’. Noroc c-a trecut o mașină și-a zdrăngănit. Io, dintr-un deosebit, am ajuns văzut ca un câine... Am rămas numa c-o pretenție: chiar dacă-mi crapă pielea, nu iau pe datorie.
(Chirchidulă):- Io m-am împrumutat, că n-am vrut să mă calc pe cuvânt. Așa era tata. Din pensie jumate-i alle(lui)a… și-ndreaptă capul spre caietul cu datorii.
Doi tineri beau afară - poate trece vreo fată pe drum.
(Gâjâitu):- Când auzi, numa de femei auzi! Fă, dacă te culci în pat cu mine, de ce te-ntorci cu c-ru’? Ia du-te de-acia!
(Chirchidulă):- Da’… când ia pijamalele și-i vezi cracii, nu-ti face inima-ntr-un fel? Io dorm cu b-așele descărcate, și-a doua zi am… discernământ! După ce-o iau în brațe, nu știu ce-mi face, parcă nu mai mă doare nimica!
(Gâjâitu):- De când nu mai dorm cu nevasta, mă trezesc înțepenit.
(Blegoi):- Și?
- M-am lepădat de dor. Nu mai are rost să mă iau de femeie digeaba. Măi, și-o doresc! Noroc că-i serioasă și n-o răzbește și pe ea...
(Chirchidulă):- Așa crezi tu?
Îi întrerup, ridicând două degete:
- Domnilor, acum trebuie să… rupem ața. Iar ața se rupe cu... dinții!!

CERTAȚI CU VIAȚA


- Io sînt de-ăla de pe poale, toate viața repetent în clasa... socială. Nu știu să sar peste o groapă cu amândouă picioarele deodată, și doar am fost la târnăcop de mic! N-am vrut să mă fac maistru și m-am răzbunat: n-am învățat pe nici unu’ ce știam io! Am “ultima pensie” și mâine e... litera mea! Unu' Mialache-avea o vorbă: "Timpu’ e devreme!" Ia spune, ce se face pe timpu-ăsta urâtu?
- Stai cu femeia, o... drăgălești...
- Femeia m-a ars în soartă de două ori. Toate-s… trădătoare. Sînt necesare la-nceput și pe urmă... câteodată! Pe la zece mă bărbieream, c-atunci am relaxarea. Smorcăia de ploaie, pișelniță de-asta, și mă uitam cu lupa-n susu’ străzii! Opintitu citea ziaru’. Știi că ăla, când citește, se urcă pe casă. Și numa’ ce văd o femeie și mi-a crescut inima când s-a oprit în dreptu' meu. "Dacă ea e singură, și io sînt singur, înseamnă că sîntem... egali!" - mi-am zis. Și-am început să ne descoasem. Venea din josu’ hărții și era certată cu viața. "Sînt cu trei ani mai mare ca tine!" - am observat. "Și ce-ai realizat în ăștia trei ani?" Parcă Dumnezeu mi-a spus: "Zi-i să intre!" Mă uit pân oale: ciorbă. Io iau sucu’ de roșii, curăț un cartof și zic că-i ciorbă! Și niște cârnați în frigider cu niște zgârciuri calumea-n ei... Carnea o fleșcăi în gură, să-i aflu gustu’, și-o arunc... De-aia sînt așa slut, că nu prea mănânc... "Ce i-o fi lu’ tata, i-o fi și lu’ mama: tai cocoșu’!" Și-am început să-l alerg. Numa’ de câte ori am căzut! Îl tai, da' nu știu să umblu-n el! Când i-am luat căpățâna, se bucura femeia de parcă i l-am arătat pe Dumnezeu!
- Era... frumoasă?
- Iaca na! Avea o față mutroasă. La tinerețe toate-s frumoase, la bătrânețe ți se agață de picioare și te trag în jos. Dau să merg la piață după pâine, da' nu mai găseam șosetele! Măi, și-aveam banii-n ele! În sfârșit, cu vai, cu chiu, îi găsesc. Da' cum fac cu asta? Îi zic să se dezbrace de tot. Ca indienii... "Ce-ai, mă, ești nebun?" Avea două buci ca doi lubeni de plăcintă. I-am luat hainele și le-am încuiat în șifonier. Să nu fugă! O pâine am mâncat-o pe drum, c-am înnemerit-o caldă. La-ntoarcere a venit, halai, toată piața! "Stai s-o văd și io! Stai s-o văd și io!" Săraca, jumulea cocoșu’ și-asculta... Pavaroti (!) la radio. Că la mine nu se oprește niciodată. Dacă-l asculți pe Pavaroti, ești cel mai sălbatic om! I-am dat o juma de banană. Nu, și nu, și nu! Că n-a mâncat niciodată! "N-am țigare!" cică. "Du-te și cere, ce, te țin și din țigări?" Și-a făcut vânt și i-a cerut lu’ Opintitu. Să se-arunce ăla de pe casă când a văzut-o! M-a luat un cald de n-o să mai pot să mai merg pe lângă gard. Că mi se-adună: una și cu una fac două! În oala mea fierbe cocoșu’, da’ mi-e frică să nu mă opăresc, să nu-mi zică lumea „Opăritu”! Nu s-a mai întors, parcă i-am dat cu rahat la nas! A rămas la Opintitu! La moartea mea să nu vie c-o lumânare, c-al draculi să fiu dac-o primesc!

NETA

Orice-am spune, orice-am gândi, legile rămân la discreția celor puternici. Și-au construit invizibile sisteme de apărare, minuțioase, ce-s declanșate automat prin tragerea unei simple sfori, sau printr-un clic ori apăsare de buton. Democrația și libertatea nu sunt stări de spirit în care trăirile să se alcătuiască drept. Inteligenții au transformat viața într-o luptă în care, dacă nu intri din timp, rămai pe dinafară. Legile sunt făcute de ei pentru ei. Legi pe care nu numai că le încalcă, ci le încalecă pur și simplu. De aceea, o lege menită să schimbe trebuie gândită pe coordonatele luptei. Când credeam (naivul!) că doar trebuie găsită o soluție cu care să vii într-un suflet și s–o oferi din căușul palmelor. Nu! O schimbare înseamnă să distrugi pentru a pune în loc, așa cum faci în grădină când ari. Trebuie dusă o luptă de front, om la om. În prezent răul atacă instinctual binele, îl calcă-n picioare ca pe un cotor de țigare.
Strâmbătatea lumii este începută demult și a ajuns la mare adâncime. Binele care abia se întrevede e doar osu’ celui ce s-a-nfruptat din halcă. Bisericile au fost ridicate nu pentru mulțime sau civilizație, ci să aibă unde se-nchina el, puternicul; unde să-i fie pictată familia și tot neamu', cu aureolă deasupra capului, unde să li se scrie și să li se pomenească în veci numele.
Înțelegând acestea îmi dau seama de grotescul pe care sunt nevoit să-l respir. Și nu mai vreau acest spatiu fără orizont în care n-am altceva de făcut decât să intru și să ies dintr-o gaură, asemeni dobitoacelor.
"Băi, nemernicilor, ce-ați făcut din gândire - darul cel mai de preț pe care ni l-a dăruit Dumnezeu? În loc s-aveți grijă ca cea mai frumoasă creație - omul - să nu decadă sub condiția animalului, o folosiți împotriva acesteia dominând? De ce n-ați folosit gândirea să-l salvați? Vi s-a dat în stăpânire toată creația și… voi ce faceți?"
Frumusețile de orice fel mi se par, astfel, hidoase fiindcă bănuiesc înlăuntrul lor demonii. Stârnește-i, și-o să vezi ce pățești!
Îmi intră în cârciumă, pentru prima oară, o femeie. I-a intrat rochia-n șezut și trage mereu de ea. Acasă are un pui care nu crește, o găleată cu chiștoace din care-și face țigară pe ziar, și-un șifonier cu țoale-mpuțite. A plecat că lu' Pișa-al ei nu i-a plăcut fasolea. C-a făcut-o cu... nimic; mai trebuiau… roșii, cic㠓Dumnezeu a lăsat de toate pe pământ”. De unde dracu să aibă ea... roșii!? Știe să facă și mămăligă, da' nu poat' s-o răstoarne.
- O fi nouă, domnu? mă-ntreabă. Cât face necsu'? Fumez țigara și decolez!
- E… cadou...
- Acuma, asta-i adresa mea! Și, dacă-mi mai dați cadou o tărie să mă-ntăresc, cât mă costă?
O cheamă Neta și stă mai mult în parc. Acolo a fost bătută de curând cu picioarele-n burtă și batjocorită, cu o țoală pe ochi.
Pe stradă trece un pensionar în baston. O aud:
- Ăla, când era mai tânăr, se uita la mine. Mă voia goală, să vadă dacă mai mi-a crescut... țâța! Oh, am ajuns o placă veche... Și aia zgârâiată! Acum-u'-an mi-am pierdut munca și m-am așezat înaintea trenului. Da'... eti că nu mor!
Și-și dă cu pumnii-n cap. I-aud ca-ntr-o scândură.
- Nu-ți mai da–n cap, că-l zăpăcești de tot…
- Dumnezeu întâi îți rupe aripa, te pune la răbdare. Să te canonești! Ce, Biblia-i proastă ce scrie-acolu? Da-ți-mi cu pietre, cu de-alea marili! De-ncepi să mori, să știi că trăiești... Doamne, iartă-mă, mă-nchin cu stânga, dreapta mă doare tare, mi-a-nțepenit az' noapte pe bancă. Am stat pe colțu’ "Luminii", da'… n-am avut lumină. Nici robinet. A vândut mama și i-a luat nepoac-sa toți banii. M-au luat să dau iscalitura… Aș munci, da' nu pot. Anu-ăsta am lucrat la I.L.F(oamea) numa patru zile, c-am plămânii rupți. Da' am văruit la niște spoitorițe. Că-mi dă, că-mi dă… Și mi-au dat o pătură ruptă, un pieptene și-o periuță de dinți. Da' io nu mai am dinți! Că-mi mai... dă! Când m-am dus să-mi dea, cică n-are!
Îu, vine-n spre mine! Să mă feresc!
- Nu m-atinge!
- Hoo, că n-am diavol… Și nici ghimpi! (Sărmana, se-ntinsese după chibrit!) O să mori și nu știu ce-o să pățești. Io știu cu mine…
Prăjesc repede niște ouă:
- Ia și mănâncă! îi zic. Mă-nân-că!!
- Mai sînteți ca... dumneavoastră!?


"DA, MAMĂ …"

Dâgâdâm trece mâna pe la nasul tuturor:
- Mirosiți, să știti și voi cum miroase… femeia! A li-li-ac!
- Nu mai mori!?
- Dac-am dus-o pân' la șaizeci, o mai duc…
- E florăreasă?
- Nu. Injectăreasă.
- Nu vreau să-mi miroasă a injecții…
- Ascultă la mine: femeia miroase a liliac!
- Lili-cac! Blegule, femeia miroase a… nimic! O să-ți dea goana.
- Iubitor ca mine nu e nici dracu'! O învelesc toată noaptea. Măi, și-acu se face ziuă!
Intră Colecționaru cu un fir de izmă-n mână și-l așează pe o masă să miroasă frumos.
- Izma ta e… creață!
- Și ce dacă? E cea mai medicamentoasă.
Rupe dintr-o frunzuliță și o lasă să-i cadă în pahar. "I-auzi, sfârâie!" Ochii i se joacă-n cap, aplecați deasupra lichidului incolor ce se-nmiresmează treptat, trăind deja bucuria ce o să se-ntâmple. Se reped toți și ciugulesc din buruiană. Observ apoi frunzulițele plutind deasupra paharelor pline și degete lovindu-le să se ducă la fund. Dar frunzele nu ascultă de om. Acum așteaptă toți să-și facă efectu'.
La fiecare salariu Colecționaru își procură alt ceas. N-a colecționat nici unu' până acum, doar le-a purtat. Mâna lui a purtat toate ceasurile din lume. Ni-l arată pe cel de azi cu geam pe dedesubt prin care se vede cum se mișcă rotițele, și vrea să știe dacă a făcut o alegere bună.
- A ce plangi, mă? îl întreabă pe Ionel.
Ionel nu plânge, e doar trist. Azi i s-a înapoiat cartea de muncă după șapte luni de… probe și promisiuni, și nu i s-a scris nimic pe ea.
- De ce nu v-ați înscris în "Forța Morală"? îi cert. Făceam… scandal!
- Te terminau imediat. Că nu e unu, toți patronii fac astfel, și se unesc cu cei din țară… Te bagă la pușcărie. Și… pentru ce? Că Ionel va ajunge să nu mai poată munci într-o zi și nu va avea pensie? Oricum întinde mâna, oricum e-nvățat cu șutu-n fund! Astea-s timpurile, ascultă și la aragaz, nu numa' televizoru'!
Sună un telefon mobil.
- Alo? Da, mamă… Sunt până-ntr-un loc… viu repede! La… „Ceainac”, unde pot să fiu? (Nouă, în șoaptă): Vorbiți ceva s-audă, care-ai ascultat aseară?
- „Lucrarea aceasta are toți cromozomii literaturii…”
- Nu de-ăia lungii, mamă… cro-mo-zomii…
- „Scrierea are stil și pistil…”
- Ei, și tu: "ce-nseamnă pistil?" Las că-ți arat când ajung acasă. Nu-ți desenez, îți arat…
- „Poetul trebuie să tacă mult și să scrie puțin. Toți vrem să spunem multe, dar trebuie să ne rezumăm… Să fim călăi cu noi înșine…”
- Stai liniștită, nu ne batem…(mie, șoptit): Nicolae nu-l mai primi p-ăsta la cenaclu că nu știe s-asculte! Nu, draga mea… Da, mamă! Nu… nu intru nici mort în "Forța Morală"! Nicolae? Mâine–poimâine… fiuiit! Da, mamă… Am plecat spre casă… Acuma! Colecționare, să nu mă contrazici: îmi spui și mie când a murit Dej? Anu, luna, ziua, ora și minutu'? Hai, că mă grăbesc!
- Eram pe vapor când s-a dat alarma. Era într-o joi în… '65, pe 17 martie, ora 17 și 29 de minute.
- I-ote, mă, ăsta? Nu și nuu… La 17 și 37 de minute. Erau niște difuzoare pe stradă și se anunța că a murit, nu știu ce, nu știu cum…Mi-ai stricat toată ziua pe ziua de azi! Eram la școală și dirigintele ne-a ridicat în picioare: "A murit tatăl nostru…" Dej ținea mult la copii. Să n-ai tu încalțăminte? Cum te vedea crăpat oleacă, te și trimitea la magazie. Venea pe Podu Grand la Grivița, singur, venea exact când se punea masa. Se ducea direct la bucătărie și lua ciorbalâcu’. Mesteca în cazan să vadă ce e, și-și punea în farfurie. După ce mânca oleacă, îi chema cu degitu’. "Asta-i ciorbă? Unde-i carnea? Am zis să se dea carne la oameni. Să se dea din belșug!" Și-i schimba imediat.
- Știi cine-a rămas în locu' lui?
- Maurer! Mâncam câte 50 de vrăbii cu el…
- Și Maurer ce-a zis? "Ia să-mi văd io di-ali meli și să-l pui p-ăsta!"? Pe cine, mă, știi!?
- Pe… Ceau'! I se lăsase cu limbă de moarte: "P-ăsta-l pui!" Iar pe Maurer l-a zburat imediat. De umbla, săracu', pân Bucale cu un ceainic în mână și vorbea singur: "Ce-ai, Nicule, cu mini? Ce-ai, Nicule cu mini?!" Brașovu' se numea p-atunci Stalin. Acuma se numește Iașov, că l-au invadat ieșenii!
Sună iar telefonul.
- Da, mamă… (Cineva face ca trenul.) Sunt la… gară… Nu, nu pierzi cu mine… Imediat… Oo, am trecut deja de piață… sunt aproape… Pup ciocu' tău! Da, mamă… stai liniștită… vin la... dormică…

Iar au început! O iau cu Dej, cu armata... vor ajunge la revoluție… La Băsescu îi dau afară, că mă răzbește foamea. Și-nchid. Atunci îmi aduc brusc aminte că sunt om și trebuie să mănânc. Cam asta mi se întâmplă tot timpul… Oamenii aceștia mănâncă foarte rar, în schimb beau. Să-și aducă aminte. Trăiesc mai mult în trecut, că-n prezent nu mai e loc.

- În armată era unu Mârț, avea o ureche mai sus și una mai jos…. În iarna aceea a fost un friig! Și, hai la tragere cu noi. Echipați de război, cu tot harnașamentu'. Măi, din 36, doar unu a nimerit ținta. Cine credeți!? Mârț! A nimerit… prostu'! Supărare pe comandant! Ne-a umplut ranițele cu nisip și hai pe jos la cazarmă. 35 de km. Și ne-a pus să-l cărăm pe Mârț în spinare! Pe rând. Ce râdea moldoveanu'!... Băteam și pas de front. Jumate am intrat atunci direct la infirmerie. Dar… așa am ieșit soldati buni, mă! (Sună telefonul) Da, mamă… L-am dus în spinare. Cum, "pe cine"? M-am prostit, vorbesc singur pe stradă…Mi-am amintit de unu Mârț…Cum "și ce-mi făcea pe la spate?"
Mda, atunci nu au fost în stare să tragă cu arma și au fost aspru pedepsiți. Dar, la următoarea tragere? A? Vă spun altădată cum a dus Mârț tot plutonu'-n spinare! Azi văd incompetenți pe toate drumurile, da' nu se mai deșteaptă deloc! Și n-ar fi, e alegerea fiecăruia, suntem însă obligați să-i ducem în spinare. Cei care n-avem nici o vină!
- Merg să mă odihnesc un pic…
- Moarte bună!
- Veșnicie veșnică!
- Smoala fie cu tine!
- De ce zici, mă, de smoală?
- Crezi că scapă v'unu? Dacă judecata-i dreaptă… am încurcat-o…
- Da, mamă…

GHEO ȘI MICU

- Ce ai? îl întreb pe Micu.
- Da’ ce n-am!? (Scoate din buzunarul cămășii un ardei verde-negru) Ia-l și vezi: ce zice? Nu mi se stă singur. Pe zădufu-ăsta mai mișc airu. Fac cu mine ce vreau, doar e libertate, nu? Mă odihnesc acia oleacă și-un pic. Și-aștept și ploaia. Era vorba să plouă și nu mai plouă! Ce batjocură se face de mine! Pământu’ nu mai primește sapa, și e un an cu așa buruiană nenorocită că nu poți s-o scoți din pământ, de tare ce e! Am niște roșii, da’ cred că nu mai înviază. Le-am plantat mai… răsfățate și le-am dat și cu toate… documentele! Aseară se făcuse miezu’ nopții pe câmp și pe Toma, vecinu’ meu, îl apucase… vrednicia! To’ma’ atunci! « Mă, strânge sculele și haide! Nu ți-a ajuns? » După el, am fi venit acasă în… prașilă! Agricultura e dobitocie curată...
Pe terasă Gheo-și udă batista prin tamponarea frunții și-o întinde tacticos peste pălăria sa, veche, de paie. Stă singur sub mijlocul umbrelei, cu capu-ntre umeri, într-o poziție de fericire și se uită spre cer. Privesc grămada de chiștoace și cum scoate fum pe nări într-o concentrare profundă: “Când te lovești la un dești, zici : « Uf, mamă! » Și pe urmă: « Doamne? » Nu mi-e frică de Dumnezeu, El e și cu ăla, și cu mine, cu toată lumea. Și… care e prost, e prost! Di’naintea Lui n-ai und’ să te mai duci!”
La câteva case un bărbat de vârsta mea a fost doborât de arșiță și e durere, îndeosebi pentru mama ce-și îngroapă fiu’. De trei zile îl strigă și el încă nu a răspuns.
- E zece și nițel - se frământă Micu -, ar trebui să vină popa… Am ajuns să nu mai sufăr florile. Am casa plină, unele cu frunza așa de mare. Și mai mă duc și io colu, colu… « Hîu, frunza! De-abia s-a prins și-ai rupt-o tu. De când o aștept!» « Fă, p’i dacă s-a agățat de mine? Ia-le draculi din cale, că am și io drumur’le mele și… mai mă clatin și io! » C-“o am de la mama și vreau s-apuc s-o văz înflorită!” A pus flori și pe stradă, când să uită, cică, să vază frumos! Pe de o parte, Anicuța mea are un cuvânt cumsecade, pe de alta, nu! E… viespoasă! Măi, ș-avea un spic de păr ondulat… Și-așa-i făcea cu mâna! E feme’e muncitoare, dacă n-a călcat la pământ…! Acu nici doi scuipați nu dai pe ea. Toată ziua se vaită, că e... văicăriță! Da’-mi vin și mie dracii, c-am găsit-o… greșită! Nu poci să uit diloc, ce-oi avea? Românu-i făcut din tată-hoț și mamă-curvă, ducem un blestem genetic. Știu și ce-i aceea draguste, da’, de-acuma, gata, cu dragustea las de dorit. I-am zis de la-nceput: « Fă, nu te iubesc! Ce, noi sîntem Romeo și Giulieta? Nu-ți tolerez nimic, da’ să știi că nu te omor. Să-ți scoți singură chiloții! » Puterea-i numa la mine, da’ cât o să mai trăiesc? Mai am doi și fac șai’. Asta-i viața, te duce ea-nainte, înapoi nu mai ai cum! Îmi pare rău că nu sînt stăpân pe casă, stau ca cioara pe cracă. Să-ți spui adevăru’: băutura mai mă ține și pe mine, ea-mi dă putere să mă mișc. Dă-mi un pahar cu curaj, vreau să petrec mortu’ până la biserică! Dac-apare Anicuța și cere ceva, să n-o treci în dreptu’ meu, trece-o la separeu. Că i-am zis: « Am o sete nebunească, dă-mi să iau o litroașcă, s-o sting! » Și-am luguduit-o, ce, crezi că-ți dă femia repede banii? Digeaba! Îmi arde gura de-un pahar și nu-mi dă!
- M-a somat să nu vă mai dau pe datorie.
- Da? Face cu pricea?! Azi ne-am certat din cauza unui vițel. C-a fatat vaca. Ce-a mai păzit-o! Că... “Fată!”, c㠄Fată”! Marți, când ne-am întors de la grădină, vițelu’ se zbenguia pân curte. Bâșt! L-a aruncat afară, nici nu s-a sinchisit. E alb cu negru, zici că-i poză. I-a pus numele Ciprian, c-a mai avut unu tot floriu și Ciprian îl chema. « Nu vezi ce periculos e? i-am zis. Spune-i... Pardalian! » Și nu vrea. Uite-așa mă fierbe de-o viață. Dacă femia nu-i de-acord cu tine, e-n greu’ vieții, nimica nu realizezi… Dă-mi două țigări.
- De care?
- De-alea mai păcătoase. Gheo fumează de-alea bune, cu... filtru!
- În Dumnezeu credeți?
- Cred, da’ nu vezi că nici El nu face nimica? I-ote-l! Gheo a ișit pe stradă și-a luat și paharu’ și stă cu el pe bordură... Nu a căutat umbră, a fugit de gura mea. “Vino înapoi, mă! » A fugit ca de tămaie. “Da’, ce, tu n-ai vorba să vorbești? De câte ori să ai și putere să ții cuvântu’ în gură? »
- Lasă-mă-n liniștea mea, să-nghit gălbenușu’! Mă-nconjori prea mult cu vorbili...
- Săracu’ Gheo, când am venit aici-șa, mi-a zis: « Micule (așa-mi zice de când eram mic), ai soție, bine că-ți trăiește!” Ce hăisit e, zici c-a lucrat două zile cu Toma! Ți-am spus? Am fost la fi-miu-n America. E babăsiter, adică vede de-o babă. În Canada ziua trece altfel, aci zici că stă pe loc. Era acolu o cantină și costa cinci dolari burta de mâncare (e mic dolaru’ canadian…) Am stat io oleacă și m-am uitat. Niște fripturi mari, aranjate. Și fasole era! “Halal de viața voastră, aici e de mine!” Le întindeam mâna, că nu știam să vorbesc. Măi, și nu-ți lua un cent în plus! « C’est beau? » mă-ntrebau. « Se bo! » ziceam și io, ca ei. « ça va ? » « Sa… va f-t muma-n c-r! » gata, le încheiam citatu’. Era unu negru și mare cu ditamai polonicu’. Și dădea să-mi pună oleacă. « Mă, pune, mă, ca lumea! » Și-a început să mă boscorodească-n limba lui, probabil zicea că de ce mănânc așa mult? Am luat și două sute de bitter, am arătat cu degitu’. Scria ieftin. Când a văzut negru-ăla paharu' plin a belit niște ochi la mine! Mi-a dat fi-miu un telefon tare de tot. Și mi-a spus: « Ai grijă, poate-l scapi și p-ăsta-n oala cu ciorbă! »
Lui Gheo i-a venit un gând nou. Așa, din chiar doamne: ”Oamenii greșesc comportându-se cu Dumnezeu ca și cum ar fi un biet șef de țară. I-au imaginat ierahii și reguli pentru supuși…”
Iat-o pe Baba Leana. Și la nuntă, și la-nmormantare, ea-i ! Face mâncarea, organizează, tămâie, duce apa… Ea știe tot, e „ceas”! « Ah, mi se plânge, ah, ce-mi vine să mor când văd proști! » Merge-n baston și nu-i exclus să primești o vargă, dacă nu respecți datina : unde trebuie să stea mortu’, la ce oră, minut și secundă se pune orezu’ la fiert - să fie fript când se pune-n farfurie... Și asta depinde de cât de repede face popa slujba, de câte opriri sunt, câți morți sau cât de repede merge ăla cu steagu’… Data trecută popa a făcut un scandal! « Tu… primu’! a strigat. Dă steagu altuia mai zvoltos, ești prea… caricatură! »
- S-aude c-o să trebuiască autorizație pentru marșu’ mortuar și n-o să mai avem voie să oprim mortu-n intersecții, că se blocheză circulația!
- Sunt în stare, după câte legi strâmbe au dat… îi răspund lui Micu.
- Nu strâmbe, ci-ncovoiate rău! Gata, a venit popa, plec. Săptămâna trecută am plimbat-o pe mama ce-am plimbat-o și-am zis s-o mai plimbăm oleacă, dar n-a vrut. M-a chemat în altar de-am semnat pe caiet. În altar îl ține! Nu i-a convenit cât i-am dat, cică să mai aduc. Ah, tinerețe, ai plecat de lângă mine ca o hoață…
Micu intră în mulțimea îndoliată. Pe la porți apar oamenii și-l salută pe cel ce nu mai poate răspunde la salut.
Gheo a devenit stană de piatră. Gândul acela l-a făcut să se concentreze într-un dialog cu divinitatea. Și a rămas uimit că nu l-a oprit niciun gardian la vreo ușă, că nu l-a întrebat nimeni ce vrea ori să-l trimită acasă că Dumnezeu nu există… A ținut-o numa drept. L-a rugat: “să facă ceva cu arșița, că moare porumbu’ pe câmp, i s-a răsucit frunza! Iar oaminii… oaminii prea repede mor!”
Acum vrea să-L mai roage să-l lase lângă… măr. Nu știe prea clar de ce, i-a venit lui așa... dintr-odată. Nu-i trebuie scăunel, nu, aduce el un pietroi, că pietre sunt peste tot. Dar… ar vrea să-l lase să vină și cu… paharu’, măcar pe jumate!
Să-I… zică, să nu-I zică…?!


CUIBUL DE BARZĂ

Silei a rămas de zici că-i dop într-o sticlă. Umblă descusut la haină - încă nu-i descusută toată, doar pe ici pe colo. Dac-o să-i mai vină nevast-sa ( e ajutoare-n Italia ) o să i-o coasă, că-i „dișteapt㔠la cusut. S-a chinuit s-o convingă să-i trimită bani: „Fă,-i dau drumu la chitanță!” i-a zis. Adică dă drumu’ la gaze, face focu’. „Pe mine unde m-ai pus, la tivu’ de la cearceaf, acolo unde ții picioarele? Dacă vii, nu mai găsești pe cine. Trimite-mi, fă, bani. Altfel nu te mai primesc în țară!” I-a tot promis că-i trimite la sfârșitu-lunii și-au trecut... trei sfârșituri. Acuma, după ce i–a trecut pe numele lui, se chinuie ea să-l convingă să-i trimită, că nu mai are, tot așa, cu ce trăi.
- Am ceva de plată? mă întreabă.
- În clipa asta, nu!
- Mamă, m-a băgat pe clipă!:))))
Se-apucă să citească dintr-o revistă abandonată de cine știe cine. Limboacă-i ia revista și-i dă cu ea în cap, să tacă, lui nu-i plac... „gargariile”.
Tapaloagă îi ia apărarea:
- Lasă-l, domle, să citească.
(Silei):– Fiți atenți ce scrie-aci: „Tăcere de toamnă. Tatălui meu...” I-ote, mă, ce-am găsit-o! Trebuie s-o țiu mai departe, că nu văd. Citesc, că-mi place! Că-i de tatăl meu. Ia fii antenă: „5 noiembrie. Tovarășu...” Aa , asta-i de pe timpu...! (O-nchide). Nu mai citesc, că nu mă lași tu...
Chit că mănâncă la patru zile și Silei tot nu se face slugă. Când taie primăria pomi, aduce crăci! Da’ le arde prostește: cum nu mai poate de cald, dă drumu’ la geamuri! Își dă importanță c-a dat spagă lu unu să-l treacă la „Cantina săracilor”. (mutată recent de pe strada „Speranței”pe strada... „Victoriei”! ) Când se nimerește să aibă și el bani, cumpără de toți carne și-o prăjește-ntr-un ceaun. Bagă cât bagă, apoi îl prinde mila și-aruncă restu’ la câini. Îl privesc: pantalonii de pe el nu-s prea ai lui, îs cam largi - i-a primit peste groapă. Își deșartă buzunarele sperând să mai găsească un bănuț și scoate la iveală un pumn de chiștoace. Opa, s-a dat de gol!
(Limboacă):- Așa-s de râzgâiate femeile, că nici nu merită să le mai privim. Am bărbierit-o la m-jaretă și s-a băgat repede la loc, în plapumă. Cică să-i fac clătite și nu vrea decât de-alea aruncate-n sus... „Io să fac? Numa io?” M-a și mușcat de gură, uite ce rană mi-a făcut! Nu știe decât să deschidă geamu’, să intre țânțarii, și să se plângă că nu poate s-adoarmă de ei. Ai voie la femeie? îl întreabă pe Tapaloagă.
- Aveam. La a mea.
- Nici măcar când și când?
Pe Tapaloagă, acasă,-l așteaptă... Nimeni. Așa-i spune el Singurătății. Se uită la ceas: „Cât de devreme e! Nouă jumate. Mai stau, poate se îndreaptă soarele-oleacă. Dacă mai beau una, se face zece jumate...” Dar nu vrea să se mai facă zece jumate. La zece jumate i-a murit Tătica, așa o striga, așa o mângâia, așa o... „Oh, nu mai vreau să-mi amintesc, c-am început să mă măcin rău în partea stângă. C-a fost curvă, că n-a fost, treaba ei - io am iubit-o”. A visat-o iar. „Da’ nu zice și ea ceva, dac-a dat de bine-acolu... că mă ia și pe mine...!?” Și-a luat deja gândurile de la femeie, da’ parcă n-ar mai vrea nici să intre-n casă,-n singurătate. Când ești singur începi să devii neutru. Iar el e altfel, și-a consumat propria viață escaladând limite de tot felu’. Și știe că a făcut-o în zadar, fiindcă în zadar a așteptat de la lume fărâma aia de apreciere dăruită eroului necunoscut. Acum are impresia că-i pierdut în spațiu – cum se face de ziuă, se scoală - cum se face întuneric, se buginește-n gaura lui. Și ce dăinuire mai e și asta? Gândește: “Dacă s-o-ntâmpla ceva cu mine? Fug acasă să las scris: Să termin cu lumea asta.” (Se adresează lu’ însuratu’:))
- Dacă la voi mai contează ceva, la mine-i nimic. Să nu-mi spui că ești cel mai fericit de pe lume?
- Ți-o dau pe soacră-mea. Știi ce b-lane are? All-be! Da’ zici că-s de vrabie.
- Să-i miros băș-nile? Să zică: „Unde-s banii?”, ”De ce te duci la Niculaie?” Am fost ieri la amea. Da’ am luat-o pe de-a dreptu’, pân grădini, pe stradă-i prea departe cimitiru’. Și mi-am ales un model să-mi fac crucea. Am făcut un semn cu unghia, să n-o uit, că trebuie s-o mai văd și mâine.
- Și mâine e-o zi.
- Ah, gândurile! De la un timp nu mai pot scăpa de ele: Ești o floare... și-ți pică o petală. Vine cineva, spune ceva, și-ți mai pică o petală. Te răsucești, mai pică o petală. Încerci să te ridici, mai pică una. Vine altcineva și... iar, și iar ... și iar îți... pică. Doamne, câte petale, câte petale să aibă și-un om? Și vii tu: „Și mâine mai e o zi!” Și... dacă nu mai e? Petalele astea ar trebui îngropate. Da’-ngropate undeva departe. Și-adânc.
(Silei):- Știați că nu mai e cuibu’ de barză? Când m-am uitat în sus, am rămas lemn, mi s-a luat toată inima. Stâlpu’ nu mai are nicio nimica. Îmi plăcea să văd cum făcea barza umbră puilor, când le aducea coaja de pepene. Să zboare, că numa așa zboară! Iar pepenele să fie ciocănit mai întâi de-o cioară!
(Tapaloagă):- Prima dată a fost într-un salcâm. Da’ salcâmu-ăla nu prea avea măduvă și se bălăngănea, putea să cadă pe case. Ghebosu a pândit când a venit toamna, l-a tăiat și l-a tras cu funia. Ce s-au mai supărat vecinii! Au pus gălețile cu apă la-ndemână așteptând să lase barza, pe casă, ramura cu jar la un cap. C-așa face, dacă-i muți cuibu’. Pocinete, vecinu’ lu’ Ghebosu (era tânăr p-atunci !) a tăiat repede toate crăcile de la salcâmu’ lui și a lăsat numa-n vârf trei crăcane. N-a făcut cuib, cuibul nu se face oricum, se face cu bilă. Dar berzele ce-au zis? „Asta-i omu’ draculi, nu stăm aci!” Și-au preferat stâlpu’ de pe ulicioară. Veneau puii-n fiecare an la el.
(Limboacă):- Am avut și io salcâm, da’ s-a uscat. O fi dat cu botu’ de ceva! N-a murit Ghebosu?
(Silei):- Nu vrea să se lase de viață.
(Limboacă):- Mă, parcă n-ar fi chiar bătrân.
(Tapaloagă):- Se scula la patru și,-n izmene, uda grădina. La șapte mergea la colț să ia pâine. Așa,-n izmene, mergea.Desculț. Era cel mai Dumnezeu să-l ierte.
(Silei):- Mai mișcă, n-auzi că n-a murit? Cuibu-ăla a fost dat și-n ziar. Unii ziceau că barza n-a mai făcut ouă, că s-au uitat unii urât la ea și–a zis că, gata, nu mai face!
(Tapaloagă):- Uităciosule! L-au dărâmat cu beldiile. După 20 de ani. Nu se mai putea cu el, că făcuse netrai. I-au speriat pe bieții oameni care aveau casa sub cuib. Bărzoiu-mbătrânise și scăpa mereu broasca din cioc exact în bătătura lor. Hai, o dată... de două ori... se-ntâmplă. Da’ nu era zi de la Dumnezeu să nu cadă v’una. La-nceput au râs, au făcut glume, au strigat: „Mai dă, Doamne!” Pân-a căzut una direct în păr la Babâlina. Și, la puțin timp, exact în ceaunu’ cu mămăligă. Să fi auzit țipete și orăcăieli, care mai de care! Apoi... toți, cu beldiile, pe acoperiș. Da-ntâi s-au îmbătat, c-așa se face, dacă vrei să nu cazi. Ce mi-a plăcut la ei e că nu le-a venit la cap să le mănânce.
(Silei):- De unde-or fi scos prăjinile, că ăia nu mai aveau nici de foc?! Priviți, priviți, trece popa. Unde-o intra?
Întindem cu toții capetele peste gard să vedem dacă la Ghebosu se strigă sau se găsește poarta deschisă.
Îu, mi se pare, oare, sau... găturile noastre sunt cam... lungi, ca de... barză? Iar mie, mie, de la un timp, de ce-mi place să stau mai mult într-un... picior?!

FOC FĂRĂ PUTERE

Ptruptrucea este un om supus de muncă. Stă la trei-case-ntr-o-curte. E-atât de sărac că nici n-are ce pierde. Bine că, de chiu, de vai, are un adăpost. S-au pus semnătură de la semnătură și i-a rămas lui totul - un pic mai mult decât nimic.
Azi noapte a făcut focu’ și-a dat o fugă, cu toate că geme de durere cu fiecare respirație, să ne spună că se-ntâmplă ceva cu lumea aceasta:
- Focul nu mai are putere, nu mai încălzește!
Totuși s-a scăldat fiindcă mâine-poimâine o să-i vedem pânza neagră la poartă și vrea să-l găsim curat.
Auzindu-l, Bucureșteanu s-a grăbit să se laude, mai mult să-i facă în necaz. Cu vocea lui ce devine pe zi ce trece mai abitir ca jungherul pregătit să caute și să găsească întotdeauna inima:
- Nevastă-mea a făcut o căldură că nici în c...ru-gol nu puteai să mai stai!
Bucureșteanu e băiatu lu’ ăla care avea dantură de aur. Și e-n stânga (sau dreapta?) lu’ cineva de sus care, zice el, „are pe cinstitea”. Fugi, mă, de-aci, nu-i nimic cinstit în lumea asta! Are o nevastă, dac-o vezi, râvnești la ea. Și o casă maare, când aleargă femeia nici n-o prinde pe-acolu. Se... bucurește că și-a aranjat copiii, i-a pus la punctu’ fix.
Rămășilă, clientul care n-are deloc stare și bea în picioare, nu este un absurdist, ci doar un pic gândit. Recunoaște că a fost un deștept și s-a prostit, da’ nu-și dă seama „ce l-a prostit pe el?” Îi place la cârciumioara... „duminicală”, că mai vorbim și ceva. Se plânge:
- Am trecut pe stradă și vecinii se uitau la mine. Și m-am uitat în gându’ lor:”I-oiti, iar se duce la Niculaie!” De-abia așteaptă să mă pârască nevestei!
Intră Șochi, cel care vorbește singur, de zăpăcie.
- Păi bine, mă, voi stați toți și fumați? Și... io!?
El fumează fără filtru și, oricât se roagă, nu vrea nimeni să facă schimb de țigare cu el.
Șochi a luat un pui de la „Găinărie”. Sticla cu lapte tot de-acolo; e-ncepută, se vede prin sacoșă. Stă la mă-sa și o lasă să moară. Oricum, nici nu e bine să mai rămână - (după părerea lui). N-o duce la azil să nu-l aresteze fiindcă n-a fost în stare să îngrijească. Da’ el... îngrijește! (tot după părerea lui). Are o floare pe jumătate roșie și o întoarce mereu să se... înverzească!
- Auziți? se adresează celor de față, mi se lipesc buzele de la lapte! Trag de ele... sînt... lipite! Nu, nu vreau să mi se lipească, vreau să mai... vorbesc. Mă dor și urechile, au! mi-au poc-ăit!! Und’ să mă așez să nu mai aud? Să nu v-ajungă durerile mele! Doctorul ’cea că sînt pan...eroic - ridic două dește, închid ochii și totu’ e cum vreau io, nu fac semn, doar ridic două dește! Adică sânt aiurit și... să las boala jos. Dacă așa m-a lăsat Dumnezeu? Azi noapte mi-am făcut cazemate pân casă. Dacă vine sfârșitu’ lumii, und’ să mă bag? Și mă lupt să-mi intre-n cap. Da’... ce să-mi intre, că nu prea știu? Și... de ce? Te uiți la tilivizor și zici că citești! Oare, dacă mori diștept sau mori prost, nu-i totuna? Pesemne că nu-i, Dumnezeu înseamnă dișteptăciune. Ce-ntrebare proastă! Întrebarea e: ce iei cu tine? Și... dacă nu iau nimica, înseamnă că nu mai trebuie să tai floarea după ce se va usca? Ori s-o duc la gunoi? „Ce rămâne... după tine?” poate vrei să întrebi. Rămâne... ceva! Io! Care nici nu am față să mă vadă Dumnezeu. Opaa, trebuie să iau de urgență o lanternă și să-mi luminez fața când merg pe stradă...
(Ptruptrucea):- Săru-mâna, Doamne, că m-ai adus întreg pân-aicea! De-acu poți să faci ce vrei cu mine...
Se ridică-n picioare și-și face cruce spre icoană.
(Rămășilă, privindu-l):- Omu, când întinde mâinile, e tot o cruce. Totdeauna la cruce se ajunge...
(Ptruptrucea):- Câte zile-om mai avea, barem să le trăim.
(Rămășilă):- Acasă, nevasta-mi zice numa de-ale ei...
(Bucureșteanu):- Laasă-ne cu nevasta. Aici sîntem... solo! I-am zis lu a mea: „Fă?” (c-așa vorbesc cu ea, cu „fă”!) Cică... s-o respect! Știi ceva? Lasă-mă cu respectu’! Că nu mai are-n ce să–și fiarbă cafeaua! I-oiti, de-aia nu mai poci io de cafeaua ta! Nu mai vreau să șurubăresc, adevărăciunea vieții se numește... șederea!
(Rămășilă):- Da’ de ce mănînc și beau? Să stau, să dorm? Încă-s bun de muncă. Mai bine mergeam în urma lu’ nea Nicu și... trăiam. Ne dăduse și orele-alea de... ședere! Ne-am încăpățânat s-o luam înaintea lui și, uite, cum suferim: muncim pe coji de ouă! Trebuia Ceaușeasca-mpușcată, nu el, că el avea păsare de noi. Nicolae, eram la casă și veneau vecinii la noi, că noi aveam televizor. „Stassfurt”! Și se descălțau săracii la ușă. Pân-a venit unu-ntr-o noapte, rula „Zorro”, a vinit cu sacu’ și,-al dracu, ne-a furat toate troașele. Cam de pe-atuncea am rămas noi desculți, să știi și tu. Mă tot gândesc că dacă nu ne-ar tot fura câte un nenorocit...!? Și să mai știi că noi am vrut să ne-ncălțăm, și vrem, da’-n viață nu se-ntâmplă ce vrei tu. Că strigi... „Alo?” Ce faci cu „Alo”!?
(Ptruptrucea):- Am trăit în toate felur’le. Și nu-mi mai pasă. Am ajuns la concluzia că viața înseamnă ce vreau io. În fiecare clipă. Iar acu vreau să tac. Lasați-mă să tac! Și mai vreau o țuică, da’ să fie cu ajutoru’ lu’ Dumnezeu...
(Rămășilă):- După ce mai beau un impuls, să vezi ce treabă m-apuc să fac. Repar poarta, c-a-nceput să se târască, zici că-i beată. To’ma’ atunci când n-o mai am, atunci îmi dă Dumnezeu câte-o putere! Am pricepere ca bunica. Imediat o vedeai: lua și-nșira pe ață: prune, felii de mere... Cu palmele ei... amândouă... Și-n pod cu ele, la afumat! Io ce-am rămas din tot sângele bunicii. Măi, și-mi spunea, draga de ea, câte-o vorbă, da’ mie-mi ișa în loc să intre! Numa’... mâncam, mâncam și nu mai mă săturam!
(Bucureșteanu):- Fugi, mă, c-ai... mâncat! Tu n-ai mâncat niciodată!
(Rămășilă):- Să mă sting acu din viață dacă nu... Ce mult se bucură unii când reușești să greșești, se pun de-a curmezișu’-n sufletu’ tău... Noi, terminații ăștia...
- Nu ești terminat, ai un picuț de grădină...
- De ce nu mă lași, că mai am două vorbe? Mulți rezistă, mulți nu rezistă. Am o găselniță, da’ nu-i uneală...
Privesc înspre stradă: nea Radu a strâns frunzele și le face felu’ cu „căricioru’”.
Îl depășește un alai. Auzim: „Ce-i asta, măăăă?” „Nunta lu’ tăticu, măăă!”
Și strigăm și noi în cor: „Ăăăăăăă!!” devenind una cu ei. Strigăm a fie ce-o fi. Deșertăm, astfel, câtele s-au adunat ori erau pe cale să se adune.
Apoi se face liniște. O liniște tulburată fără voie de geamătul de durere al lui Ptruptrucea. Ca un secundar ce trece cu forța de stâlpii orelor legate cu sârmă (doar știm să legăm, uită-te bine, funcționează, omule, se-nvârte! mergem înainte!! mergem!!!) de cine știe ce resort sau pârghii ruginite ale unei inimi ce se scufundă în tăcere, se scufundă în ultimii doi metri de săpătură. E „Ăă”-ul atât de comun celor mulți, terminaților acestei lumi - geamătul la care ajungem mai devreme sau mai târziu.
Fiecare om, fiecare clipă, fiecare lucru au câte un ă. Pentru unii e mirare, posibil o mirare continuă, pentru alții...

PE FRONTUL DE JOS SE SCURGE TĂCEREA

- Ți-amintești? A sunat telefonu’. “Alo? Vino pe la mine.” “De ce?” “Să-ți dau un miel.”
- Mi-amintesc, i-ați lucrat anu’ trecut și v–a promis, dar ați crezut că zice și el, așa… Și-ați și uitat între timp.
Uf, ce greu mi-e! Nu e suficient că trec toate cuvintele prin sită, mai trebuie să țin minte și ce arunc. Risc să fiu dezbrăcat de pantaloni și bătut cu nuiaua! Ori să mi se ia cuvintele înapoi…
Concentarea de-o clipă, disperarea că am uitat, m-a vlăguit de-mi vine să leșin. Mi-apare dormitoru’ cu ușa-n tavan. Nu, n-am voie, nu, sunt prins între lumi pe frontul de jos, mă afund fără scăpare printre litere mișcătoare, înfipt cu dinții în realitate.
Și nu-s prea mulți împrejur: Pârnăiaș, în față, iar, în părți, Tăcutu și Râzgâici!
(Tăcutu):- Îmi spunea tata, Dumnezeu să-l ierte: Strâmbătatea și Dreptatea stăteau la masă. Când ospătarul a cerut plata, Strâmbătatea l-a luat de guler: “Cum îți permiți să mai ceri după ce ți-am plătit deja?” Supărat, într-un colț, a-nceput să plângă: “Of, Dreptate, Dreptate, unde ești?” Iar aceasta a răspuns neauzit: “N-am ce să fac, trebuie să tac fiindcă… am mâncat și eu!”
- “ Și io”, îl corectează Râzgâici, pune și tu accentu’!
- Accent de-ăla drept într-o parte sau circumfleoșc?
- Dreptatea se pare că nu-i nici dreaptă, nici strâmbă, și-aici e tot necazu'! le zic.
- De-aia și tac…
(Pârnăiaș):- Plec în Germania.
- Pleacă lumea. La căpșuni, la dracu-n praznic, doar-doar s-o pricopsi.
(Pârnăiaș)- Dacă la noi e pe dat afară din orice? De-ar fi după unii, am fi mulți trimiși pe lumea cealaltă, imediat după naștere.
(Râzgâici):- Mai bine vezi ce faci cu loboda, că bate vântu' și-aduce sămânța la mine. Folfotă-n aer ca prafu'.
(Pârnăiaș):- Afurisiți mai sînt banii: zici că mi-i fură cineva! Am pus multă lobodă-n apă și i-am dat foc. Dacă fierbe, nu-i așa că se face ciorbă? Vă-nvăț o jmecherie: la pomană m-așez în mijlocu’ femeilor și am toată băutura pe mână!
(Râzgâici):- Ce vorbești? Nu mai apuci de ele, mai al draculi beau!
(Tăcutu):- Când stau degeaba m-am învățat să fac ceva. Am pus motor la roabă. Că bătea ca o babă la 80 de ani. Apeși pe buton și… sfârrrrr, merge unde vrei tu! Merge fromos!
(Pârnăiaș):- Da' de care frromos! Ați văzut? Polițiștii au ișit la drumu-mare. Că… "De ce vorbesc singur pe stradă?" "Ce-ai cu mine, dacă asta-i boala mea?" I-a luat p-ăia de la piață c-aleargau unu după altu!
(Râzgâici):- Am văzut la tilivizor, cică o să-i ia la-ntrebări.
(Tăcutu):- N-are cine… Nici măcar Iisus n-a putut!
(Râzgâici):- Au apărut acuma niște chestii cu internetu’. De fapt cu... fetele! Stă fi-miu și-mi tot cere să iau cameră. Că vor să vadă ele cât e de… mare!
(Tăcutu):- Io am niște momente lungi când mi-ațucă să stau pe scăunel. Așa cum mă vedeți când treceți. Am muultă răbdare, da’ l-am rugat pe Dumnezeu să-mi mai dea doi metri, să am acoalea… Sînt învățat de mic să rabd și să tac, da’ nu-mi mai amintesc cine m-a învățat! Doar observ lumea cum se duce și se întoarce. Și-aud cum se laudă vorbăreții de la colțu’ străzii.. Oricare femeie de trece: ba are găuroiu mare, ba are culori bagaboante, ba i-au făcut și i-au dres… Dac-aș ști că-mi ies banii din buzunar și n-aș sta cu ei. Știați? Am nevasta-n spital. După ce,-n ultimul timp, începuse să-mi dea cu picioru’. Că i-am și zis: “Înseamnă că mă ții degeaba-n curte. Mai ești jumătatea mea?”
(Pârnăiș):- Pentru că n-o saturi… Să zică și ea: “Of, ce bine-i, mi-ai înmuiat oasele!”
- Nu saturi femeia cu iubire, după o oră s-a dis…iubit! Era bolnavă, săraca. O durea, ziceai că-i bătută, și se văita.
- Aia-i femeie, care se vaită! Pe moment, atuncea.
- …Se văita tot timpu’! Mi-era și frică să n-o rup când o atingeam. Nu mă plâng, mi-a scos copii frumoși. Acu sînt nevoit să fac mascaradă la spital: iau niște cutii goale de medicamente și le arat portarului să-mi dea voie să urc! Și-i înnumăr bulinele să văd câte mai are de–nghițit.

Au plecat aceștia trei și-or să vină alți trei. Mai târziu o să pășesc pe scurgeri de tăcere și-o să-l las în urmă pe Tăcutu făcându-și uitarea pe scăunel. Cu bluza lui care e așa de ruptă că poți da muștele afară cu ea. Și-o să notez în jurnalul de front: “Cine are bunătate extremă tot astfel are și răutate. Cine tace și are răbdare…”
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE