FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Divorțul
Text postat de Andrei Florian
”Se poate vorbi despre moarte fără experiența agoniei?” - Emil Cioran (Asupra morții)

Era duminică, un prânz de toamnă târzie. Terminasem de pregătit masa și mă îndreptam spre dormitorul copiilor, acolo de unde se auzea glasul lui Alex, cald, ca o vibrație monotonă de bariton. Le citea copiilor Micul Prinț, iar razele încă calde ale unui soare ostenit se spărgeau în umbre de jaluzele pe fețele lor. Erau adorabili, cum stăteau ei adunați în jurul lui Alex, ascultându-l cu ochii fixați în buzele tatălui lor, de parcă micuțul prinț își făcuse loc între ele și le povestea despre flori și toate cele, tolănit într-o rână. Am rămas, pentru un timp, rezemată de pragul ușii pentru că nu doream să le stric momentul de magie pe care Alex îl construia cu grijă din inflexiunile vocii, subjugându-mi copiii cu o ușurință pe care o știam atât de bine. Într-un târziu, Alex, de parcă ar fi continuat să citească din carte, fără să își ridice ochii dintre file, le spuse ” Acum, copii, e timpul să mă odihnesc puțin, timp în care veți merge să vă spălați pe mâini și să luați masa cu păinții. Vă aștept să vă întoarceți la mine ca să vă desenez cum arată micul meu regat” . În aceeași clipă, copiii, de parcă ar fi fost îghețați în timp și spatiu până atunci, au sărit ca niște resorturi tensionate, gălăgioși, spre baie, trecând în fugă pe lângă mine de parcă nici n-aș fi existat. Alex avea o față gravă, o față cu care mă obișnuisem oarecum, și, după atâția ani de căsnicie știam că urmează să-mi spună ceva, așa că am așteptat cuminte și tăcută, rezemată mai departe de tocul ușii. ” Vreau să divorțăm !”
…….
Știam că acest moment va veni. Îmi cunosc bărbatul, dar nimic din ceea ce bănuiam că este o reconciliere tăcută, nu s-a adeverit a fi. Alex nu revine asupra deciziilor sale niciodată , nici chiar dacă realizează pe parcurs ca iese în pierdere. Îmi aduc aminte că, înainte să mă căsătoresc cu el, apreciam această calitate. Este bărbatul care trasează o linie clară de demarcație între cei dragi lui și restul lumii, dar exagerează cu afecțiunea și protecția acordată primilor și agresivitatea cu care își delimitează teritoriul. Îmi amintesc că, în ziua când împlineam șapte ani de căsnice, am fost să luăm masa la un local din preajma Bucureștiului, la marginea unei păduri, situat între două sate. Localul avea un țarc de nisip, loc de joacă pentru copii clienților, iar Ionuț, pe vremea aceea de 4 ani, s-a instalat acolo înainte ca ospătarul să ne conducă la masă. La o altă masă, un individ venise însoțit de alți doi bărbați tineri si voinici aducându-și cu el și câinele, un câine mare cât un vițel, negru, cu un aspect care îți dădea fiori. Alex avea aerul detașat al bărbatului stăpân pe el și mă liniștea din priviri de fiecare dată când namila ce se plimba printre mese își ițea botul, adulmecându-mă. Într-un târziu, s-a ridicat și s-a dus la masa celor trei bărbați, rugându-i să nu-și mai lase ”vițelul” liber printre mese. A urmat câteva schimburi de replici din care se părea ca aceștia au înțeles, dar, tocmai când s-a așezat pe scaun la masa noastră, dinspre țarcul cu nisip am auzit strigătul de groază al lui Ionuț. Câinele alerga spre el, iar Alex, cu o iuțeală de care nu l-am bănuit niciodată până atunci, a sărit peste câteva mese și scaune, peste gărdulețul țarcului și în loc să-și ia copilul în brațe s-a năpustit ca un sălbatic asupra câinelui încât nu-ți mai dădeai seama cine este agresorul. Cu o mișcare rapidă a apucat namila de zgardă, ridicându-l ca pe un sac, și, balansându-l, îl aruncă peste gardul țarcului lovindu-l puternic cu capul de zid. Namila a rămas căzută, parcă înfiptă în zid, și doar picioarele le mai mișca într-o succesiune ce sugera o fugă imaginară. Eu, ajunsă în grabă în țarcul cu nisip, îmi linișteam copilul strâns la piept în timp ce doi dintre bărbați aceia se ridicară furioși spre Alex. ” …du copilul de aici să nu vadă nimic din ce urmează să se întâmple” mi-a spus liniștindu-mă, lucru pentru care eram oricum pregătită să-l fac. Îndreptându-și privirea către cei doi, fața i se transfigurase în așa hal încât m-am speriat și eu. A urmat o bătaie între niște bărbați demenți. Ceea ce nu bănuise Alex este că bătaia aceea urma să mă marcheze pe mine mai mult decât pe Ionuț. Strigam ca disperata de pe margine, strâgându-mi copilul la piept, cerându-le să înceteze. Era o încleștare animalică. Sângele țâșnea cu fiecare pumn pe care Alex îl împarțea, iar când primea câte o lovitură rânjea ca o bestie satisfăcută de spectacolul ce urma să se întâmple la următoarea lui lovitură, ce nu întârzia niciodată. Când l-au arestat, Alex încă mai împărțea picioare în capetele nefericiților ce zăceau inerți pe nisip, înjurându-i birjărește. Buza de sus îi atârna zdrențuită, ca o cârpă, iar pumnii, pe care tot timpul încăierării îi ținuse strânși, erau jupuiți de piele, mustind de sânge. În acel moment am știut că va veni vremea să-l părăsesc pe acest animal cu care îmi împărțeam viața și nefericita inspirație să cred că, măritându-mă cu el pentru senzația plăcută a protecției ce mi-o oferea, voi ajunge să-l iubesc cu timpul. Întâmplarea și numai întâmplarea făcuse ca numai cu câteva săptămâni înaintea incidentului să rămân însărcinată cu Ioana.
……..
”Nu e momentul să discutăm despre divorț chiar în momentul acesta. Spală-te și hai să mâncăm, iar după aceea ar trebui să le continui lectura micului prinț”
De fiecare dată după incidentul cu pricina, când se apleca să mă sărute, îi vedeam cele două cicatrici care îi brăzdează buza superioară, și, poate fără să realizez, fața îmi lua imaginea dezgustului, ceea ce îl făcea să renunțe la gest, resemnat. În felul lui mă iubește și mi-o spune des, chiar și când mi-a cerut divorțul mă iubea, știu asta bine, dar, de câțiva ani buni trăiesc emoția unei alte iubiri cu un bărbat căsătorit pe care l-am cunoscut citindu-i poeziile pe un site literar. Ceea ce Alex nu a reușit să aprindă în mine atâția ani, a reușit cu ușurință dezinvoltă acest doctor stomatolog cu doar câteva versuri, cu modul său cald de a fi, de a-mi acorda importanță, de a comunica, dar, mai ales, cu pasiunea cu care mă săruta, de fiecare dată mai multă. Ne întâlneam pe ascuns, atunci și numai atunci când el mă chema, iar dacă Alex parcă făcea eforturi să nu vadă cum înfloresc după fiecare întâlnire cu iubitul meu, copiii erau derutați de schimbările prin care trec.
La numai câteva luni după ce mi-a cerut divorțul, de altfel nici nu a mai revenit asupra lui cu discuțiile, deși stiam cu siguranță că îl va finaliza, am fost la un control medical general, mă simțeam slăbită și fără vlagă. Niciun doctor nu-și dădea seama ce mi se întâmplă și din această cauză am consultat o mulțime, pe la ușile cărora Alex mă târa dupa el, încăpățânat să mă vadă sănătoasă, după cum susținea el, de dragul copiilor pe care îi avem împreună. La Spitalul de boli infecțioase Matei Balș, doctorul de gardă, citindu-mi buletinul de analize, m-a oprit pentru investigații. Au urmat două săptămâni de internare, timp în care Alex parcă înebunise alergând de la un specialist la altul, împărțind în dreapta și în stânga bani și cadouri. Mai erau câteva zile până la Crăciun, și, deși i-am rugat pe doctori să-mi dea drumul acasă pentru a sărbători, împreună cu familia, aceștia nici nu doreau să audă așa ceva. Țineam legătura prin telefon cu Alex și aveam grijă ca nu cumva să mă trezesc cu el la spital în același timp în care iubitul meu îmi facea vizite scurte și îmi alina captivitatea cu mângâieri tandre și versuri ... când umbra ta pe umbra-mi grea se va pleca să-i dea sărutul, să mă trezești să-mi iau preamultul..

Iulian
Pe Iulian l-am cunoscut din pură întâmplare, bine, mint , nu chiar întâmplare. I-am citit poemele și am fost impresionată atât de sensibilitatea lui cât și de comentariile ce trădau cu prisosință faptul că este un erudit și un fin cunoscător al firii umane. Într-o zi m-am hotărât să-i trimit un mesaj pe mail iar restul l-a facut el. Au urmat lungi discutii pe messenger, nopți pierdute în discuții cărnoase despre tot ce ne pica în mână. Obișnuiam să-i trimit textele mele iar el le aranja într-așa fel încât, păstrând ideile originale, căpătau forme lirice și profunzime. Avea un simț al umorului spontan și o inteligență nativă care îl ajutau să iasă din orice discuție, sau controversă cu mine, învingător, fară să mă simt învinsă. După scurt timp am ajuns să-l doresc. Bărbații inteligenți întotdeauna m-au excitat într-un mod aparte. Iubirea pentru Iulian ajunsese să fie devastatoare. Îmi spusese că este căsătorit, că are doi copii, dar niciodată nu mi-a spus despre soția lui nimic mai mult decât că este nefericit cu ea, dar nici eu nu am insistat să aflu, deși eram curioasă să știu de ce nu se iubesc. După trei luni de iubire virtuală, după lungi ezitări, atât ale lui cât și ale mele, ne-am văzut, iar el nu a ezitat să facă primul pas, oferindu-mi cea mai plăcută seară romantică după lungi ani de căsnicie searbădă. Dacă Alex era bărbatul în fața căruia orice problemă îngenunchea supusă, bărbatul care avea grijă ca toate problemele ce puteau să-i afecteze familia să se oprească în pieptul său, ei bine, Iulian era opusul lui. Era adorabil de neajutorat, iar micile probleme de viață căpătau dimensiuni gigantice, reușind cu subtilitate să le atașeze conotații surprinzătoare sau unghiuri de vedere inedite, și, întotdeauna, făcea ca rezolvarea lor să pară o adevărată aventură, bărbatul lângă care mă simțeam utilă. În timp, am ajuns să-i plătesc facturile, iar el, cu un libido de invidiat, mă răsplătea satisfăcându-mi toate fanteziile cu o tandrețe ce îmi devenise etalon maximal. Făceam sex oriunde apucam cu o pasiune de care nu mă știam capabilă. Viața mea căpătase sens, iar femeia din mine renăscuse, cerându-și drepturile. Dacă Alex, despre al cărui job știam atât de puține lucruri pentru că vorbea foarte rar despre el, începuse să își îndesească chiolhanurile cu barbații cu care își câștiga banii, venind din ce în ce mai târziu acasă, vesel, e drept, dar mirosind a bodegă, Iulian îmi vorbea mai mereu despre activitatea lui medicală, despre simpozioanele la care mergea, despre cum fizionomia danturii schimbă în mod determinat zâmbetul, despre neomodernism în poezie, fracturism, sau despre clasici, cu un farmec irezistibil. Tot Iulian este cel care îmi dădea teme de studiu, citește-l pe Paler, pe Cioran, pe Cărtărescu, și îmi punea în brațe cărțile. Când nu ne iubeam, când aburii condensați ai dragostei noastre ajungeau să se scurgă din ferestrele garsonierei, raiul întâlnirilor noastre de dragoste, vorbeam despre ei, iar el zâmbea la naivitatea cu care făceam eu comentarii. Îl iubeam ca nebuna!

Agonia
Chiar în ziua de 24 Decembrie, dimineața, Alex a intrat în rezerva în care vegetam cu ochii în fereastră, admirând melancolic prima zăpadă ce cădea în acel an. Avea în brațe un brăduț și un zâmbet tâmp pe față. Iulian, stomatologul care îmi cânta le cele mai sensibile corzi ale ființei mele, tocmai plecase și îmi luase odata cu el și inima ce încă îmi mai bătea alert la amintirea clipelor de dragoste petrecute în garsoniera noastră de vis.
”ți-e rău?” și zâmbetul îi dispăru brusc făcând loc unei fețe îngrijorate de care mă simțeam îngrețoșată. N-am răspuns și i-am făcut semn să pună brăduțul într-un colț, la fereastră. A rămas cu mine până la vizita de la orele prânzului, vorbindu-mi despre copii, despre sărbători, bla, bla, bla. Nu ascultam și mă simțeam vinovată față de efortul pe care îl face în timp ce eu, ființa mea, gândurile mele, erau în mâinile celuilalt bărbat.
”Vă rog să poftiți în cabinetul meu” ne-a spus profesorul doctor ”amândoi”.
”Vă rog să luați loc. Dumneavoastră sunteți grav bolnavă. Cancer în fază înaintată, dacă nu vă operăm de urgență nu vă garantăm că mai trăiți până în primăvar㔠n-am putut să scot nicio silabă , doar gandul îmi fugise la Iulian și mă gandeam că va fi distrus. Alex s-a ridicat de pe scaun și s-a îndreptat spre ușă cu pași șovăitori. Când s-a întors spre doctor avea pe față aceeași expresie sălbatică precum la localul blestemat. Pașii și-au recăpătat siguranța îndreptându-se amenințător spre doctor, fără să scoată un sunet. ”Alex!” l-am strigat speriată și, parcă trezit din transă, m-a învăluit cu cea mai caldă privire pe care am văzut-o la el vreodată. ”Dobitocule!”, i-a aruncat din mers doctorului și, luându-mă de mâna, fără să mai scoată o vorbă, m-a scos din spital așa cum eram îmbrăcată. L-am urmat fără să mă împotrivesc. Fulgi mari de zăpadă se topeau pe fața lui hotărâtă să mă ducă nu știu unde, îmi era indiferent, mă decuplasem de lumea reală și mă gândeam la Iulian. M-a urcat în mașină în ciuda protestelor ce se auzeau în spatele nostru și a pornit în trombă. Conducea ca un nebun de parcă viața mea ar fi fost în siguranță doar dacă m-ar fi dus mai repede acasă, acolo unde, în spațiul conjugal, ar fi putut controla totul. Lacrimi mari i se scurgeau pe fața împietrită. A fost pentru prima și ultima oară când l-am văzut că plânge. A tras pe dreapta pe undeva prin Drumul Taberei, total aiurea, pentru că noi locuim în Militari, a deschis fereastra și a încremenit cu privirea pe un Moș Crăciun din parcul Moghioroș, de unde răzbăteau slab, din difuzoare, cântecele Crăciunului. Nu mă interesa la ce se gândește, eu continuam să fiu sub amintirea săruturilor lui Iulian. Am stat așa preț de câteva minute. Într-un târziu și-a întors privirea și mi-a spus ”Ești întâmplarea cea mai frumoasă din viața mea. Îți promit eu că vom apuca să o vedem împreună pe Ioana în rochie de mireasă”

”dacă moartea este imanentă în viață, pentru ce constiința morții face imposibilă viețuirea?” se întreabă Cioran în ”Asupra Morții”. Aș fi dorit să am o discuție cu Cioran despre moarte, iar el, cred, m-ar fi ascultat măcar din curiozitate.
- Domnule Cioran, acum, când am conștientă imanența despre care vorbiți, de ce îmi fac mai multe griji pentru Iulian decât pentru mine? sau pentru copiii mei? sau pentru nefericitul de Alex ? ...Cioran mi-ar răspunde ”Moartea nu poate fi înțeleasă decât dacă viața este simțită ca o îndelungată agonie, în care moartea se îmbină cu viața”. Dar domnule, am eu dreptul să mai iubesc, acum când, poate, la ultima rotație a clepsidrei, ar trebui să-mi întorc fața spre divinitate căutându-mi mântuirea ? Acum când, mai mult ca oricând, știu că îmbinarea despre care vorbiți, în cazul meu, doar rămășițe de viață mai pot fi combinate cu moartea? ”Prin moarte, care devine o regiune aparte a firii, omul se eliberează, iar agonia, în loc să deschidă perspective înspre viață, în care ea se realizează, descoperă sfere complet transcendente ei. Oamenii sănătoși, normali și mediocrii nu au o experiență a agoniei și nici o senzație a morții. Orice boală este un eroism, dar un eroism de rezistență, iar nu de cucerire. Eroismul în boală se exprimă prin rezistența pe posturile pierdute ale vieții. Aceste posturi sunt iremediabil pierdute nu numai pentru cei afectați organic .. ” Vă mulțumesc domnule Cioran, îmi este suficient. Acum știu că, așa cum spuneați dumneavoastră, ”fiecare pas în viață este un pas în moarte, iar amintirea nu este decât un semn în neant”, atunci când îmi scriați aceste rânduri, nu aveați în calcul decât o perspectivă egoistă asupra vieții și a morții.

.....Domnule Cioran, vă anunț că au trecut încă cinci Crăciunuri de la ultima noastră discuție. Pașii mei se îndreaptă cu siguranță în moarte, dar regretele mele sunt cu mult mai puține, astăzi, amintirile sunt semne în neant, iar eroismul luptei cu boala are drept singur argument și scop – să îmi văd fata îmbrăcată în rochie de mireasă.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Pariul l-am pierdut la scor, pentru ca mai toate doamnele care mi-au citit textul, la momentul respectiv, mi-au depistat o slaba cunoastere a firii feminine si a mecanismelor analitice ale acestora.
(Andrei Florian)

fiind un prea precoce tanc
mie mi-au spus derbedeii:
-sa dai de firea femeii
trebuie forat adanc.
 
Postat de catre Dumitru Cioaca la data de 2009-12-18 19:46:43
         
 
  Doamna Suzana, ma vad silit sa recunosc, mai ales dumneavoastra, ca atunci cand am scris acest text am facut un pariu in care mi-am propus sa scriu cu o mana "feminina", fara sa pot fi demascat. Pariul l-am pierdut la scor, pentru ca mai toate doamnele care mi-au citit textul, la momentul respectiv, mi-au depistat o slaba cunoastere a firii feminine si a mecanismelor analitice ale acestora. E drept ca am incercat sa trisez abordand o tema delicata, si ca am incercat sa sensibilizez cititorul de ambele sexe. Cu toate aceste mici artificii, abordate cu scopul de a insela perceptia cititorului, cu scopul deja recunoscut de a castiga pariul, ei bine, l-am pierdut. In schimb, textul a fost scris cu sinceritate iar abordarea a fost una serioasa.
Va multumesc si dumneavoastra.
Cu respect, Zexe.
 
Postat de catre Andrei Florian la data de 2009-12-18 19:28:03
         
 
  Un scris echilibrat. O poveste dramatica cu efect asigurat. Cu toate ca am simtit perceptia masculina in portretizarea unei femei, mi-a placut mult aceasta imagine.

O mica observatie:
Cancer în fază înaintată... doar gandul îmi fugise la Iulian și mă gandeam că va fi distrus. (gandul, ma gandeam)

Vot,
Suzana
 
Postat de catre Suzana Deac la data de 2009-12-18 16:37:43
         
 
  Radu, da, si observatiile tale sunt corecte, toate. Multumesc de apreciere, desi o consider exagerata.
Cu respect, Zexe.
 
Postat de catre Andrei Florian la data de 2009-12-18 12:31:03
         
 
  cateva mici typo: păinții, îghețați, etc
ceva ce mi se pare ca nu merge: discuții cărnoase
"moartea este imanenta vietii" - si nu "este imanenta in viata" - chiar daca probabil e un citat din Cioran
in rest nu carcotesc nimic, scrii mult mai bine decat mine...
vot
 
Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2009-12-17 21:48:05
         
 
  Nene Mitica, aveti dreptate cu "razele inca calde", asa este. Voi corecta. Ma bucur ca v-a placut si va multumesc de aprecieri.
Cu respect, Zexe.
 
Postat de catre Andrei Florian la data de 2009-12-17 19:30:14
         
 
  O cacofonie in paragraful doi al povestirii care trebuie scoasa. In rest totul mi-a placut mai ales sfarsitul care ramane deschis. Felicitari!  
Postat de catre Dumitru Cioaca la data de 2009-12-17 18:45:57
         
 
  Repostare  
Postat de catre Andrei Florian la data de 2009-12-17 12:34:10
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23783
Comentarii: 120440
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE