PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Divorţul Text postat de Andrei Florian ”Se poate vorbi despre moarte fără experienţa agoniei?” - Emil Cioran (Asupra morţii) Era duminică, un prânz de toamnă târzie. Terminasem de pregătit masa şi mă îndreptam spre dormitorul copiilor, acolo de unde se auzea glasul lui Alex, cald, ca o vibraţie monotonă de bariton. Le citea copiilor Micul Prinţ, iar razele încă calde ale unui soare ostenit se spărgeau în umbre de jaluzele pe feţele lor. Erau adorabili, cum stăteau ei adunaţi în jurul lui Alex, ascultându-l cu ochii fixaţi în buzele tatălui lor, de parcă micuţul prinţ îşi făcuse loc între ele şi le povestea despre flori şi toate cele, tolănit într-o rână. Am rămas, pentru un timp, rezemată de pragul uşii pentru că nu doream să le stric momentul de magie pe care Alex îl construia cu grijă din inflexiunile vocii, subjugându-mi copiii cu o uşurinţă pe care o ştiam atât de bine. Într-un târziu, Alex, de parcă ar fi continuat să citească din carte, fără să îşi ridice ochii dintre file, le spuse ” Acum, copii, e timpul să mă odihnesc puţin, timp în care veţi merge să vă spălaţi pe mâini şi să luaţi masa cu păinţii. Vă aştept să vă întoarceţi la mine ca să vă desenez cum arată micul meu regat” . În aceeaşi clipă, copiii, de parcă ar fi fost îgheţaţi în timp şi spatiu până atunci, au sărit ca nişte resorturi tensionate, gălăgioşi, spre baie, trecând în fugă pe lângă mine de parcă nici n-aş fi existat. Alex avea o faţă gravă, o faţă cu care mă obişnuisem oarecum, şi, după atâţia ani de căsnicie ştiam că urmează să-mi spună ceva, aşa că am aşteptat cuminte şi tăcută, rezemată mai departe de tocul uşii. ” Vreau să divorţăm !” ……. Ştiam că acest moment va veni. Îmi cunosc bărbatul, dar nimic din ceea ce bănuiam că este o reconciliere tăcută, nu s-a adeverit a fi. Alex nu revine asupra deciziilor sale niciodată , nici chiar dacă realizează pe parcurs ca iese în pierdere. Îmi aduc aminte că, înainte să mă căsătoresc cu el, apreciam această calitate. Este bărbatul care trasează o linie clară de demarcaţie între cei dragi lui şi restul lumii, dar exagerează cu afecţiunea şi protecţia acordată primilor şi agresivitatea cu care îşi delimitează teritoriul. Îmi amintesc că, în ziua când împlineam şapte ani de căsnice, am fost să luăm masa la un local din preajma Bucureştiului, la marginea unei păduri, situat între două sate. Localul avea un ţarc de nisip, loc de joacă pentru copii clienţilor, iar Ionuţ, pe vremea aceea de 4 ani, s-a instalat acolo înainte ca ospătarul să ne conducă la masă. La o altă masă, un individ venise însoţit de alţi doi bărbaţi tineri si voinici aducându-şi cu el şi câinele, un câine mare cât un viţel, negru, cu un aspect care îţi dădea fiori. Alex avea aerul detaşat al bărbatului stăpân pe el şi mă liniştea din priviri de fiecare dată când namila ce se plimba printre mese îşi iţea botul, adulmecându-mă. Într-un târziu, s-a ridicat şi s-a dus la masa celor trei bărbaţi, rugându-i să nu-şi mai lase ”viţelul” liber printre mese. A urmat câteva schimburi de replici din care se părea ca aceştia au înţeles, dar, tocmai când s-a aşezat pe scaun la masa noastră, dinspre ţarcul cu nisip am auzit strigătul de groază al lui Ionuţ. Câinele alerga spre el, iar Alex, cu o iuţeală de care nu l-am bănuit niciodată până atunci, a sărit peste câteva mese şi scaune, peste gărduleţul ţarcului şi în loc să-şi ia copilul în braţe s-a năpustit ca un sălbatic asupra câinelui încât nu-ţi mai dădeai seama cine este agresorul. Cu o mişcare rapidă a apucat namila de zgardă, ridicându-l ca pe un sac, şi, balansându-l, îl aruncă peste gardul ţarcului lovindu-l puternic cu capul de zid. Namila a rămas căzută, parcă înfiptă în zid, şi doar picioarele le mai mişca într-o succesiune ce sugera o fugă imaginară. Eu, ajunsă în grabă în ţarcul cu nisip, îmi linişteam copilul strâns la piept în timp ce doi dintre bărbaţi aceia se ridicară furioşi spre Alex. ” …du copilul de aici să nu vadă nimic din ce urmează să se întâmple” mi-a spus liniştindu-mă, lucru pentru care eram oricum pregătită să-l fac. Îndreptându-şi privirea către cei doi, faţa i se transfigurase în aşa hal încât m-am speriat şi eu. A urmat o bătaie între nişte bărbaţi demenţi. Ceea ce nu bănuise Alex este că bătaia aceea urma să mă marcheze pe mine mai mult decât pe Ionuţ. Strigam ca disperata de pe margine, strâgându-mi copilul la piept, cerându-le să înceteze. Era o încleştare animalică. Sângele ţâşnea cu fiecare pumn pe care Alex îl împarţea, iar când primea câte o lovitură rânjea ca o bestie satisfăcută de spectacolul ce urma să se întâmple la următoarea lui lovitură, ce nu întârzia niciodată. Când l-au arestat, Alex încă mai împărţea picioare în capetele nefericiţilor ce zăceau inerţi pe nisip, înjurându-i birjăreşte. Buza de sus îi atârna zdrenţuită, ca o cârpă, iar pumnii, pe care tot timpul încăierării îi ţinuse strânşi, erau jupuiţi de piele, mustind de sânge. În acel moment am ştiut că va veni vremea să-l părăsesc pe acest animal cu care îmi împărţeam viaţa şi nefericita inspiraţie să cred că, măritându-mă cu el pentru senzaţia plăcută a protecţiei ce mi-o oferea, voi ajunge să-l iubesc cu timpul. Întâmplarea şi numai întâmplarea făcuse ca numai cu câteva săptămâni înaintea incidentului să rămân însărcinată cu Ioana. …….. ”Nu e momentul să discutăm despre divorţ chiar în momentul acesta. Spală-te şi hai să mâncăm, iar după aceea ar trebui să le continui lectura micului prinţ” De fiecare dată după incidentul cu pricina, când se apleca să mă sărute, îi vedeam cele două cicatrici care îi brăzdează buza superioară, şi, poate fără să realizez, faţa îmi lua imaginea dezgustului, ceea ce îl făcea să renunţe la gest, resemnat. În felul lui mă iubeşte şi mi-o spune des, chiar şi când mi-a cerut divorţul mă iubea, ştiu asta bine, dar, de câţiva ani buni trăiesc emoţia unei alte iubiri cu un bărbat căsătorit pe care l-am cunoscut citindu-i poeziile pe un site literar. Ceea ce Alex nu a reuşit să aprindă în mine atâţia ani, a reuşit cu uşurinţă dezinvoltă acest doctor stomatolog cu doar câteva versuri, cu modul său cald de a fi, de a-mi acorda importanţă, de a comunica, dar, mai ales, cu pasiunea cu care mă săruta, de fiecare dată mai multă. Ne întâlneam pe ascuns, atunci şi numai atunci când el mă chema, iar dacă Alex parcă făcea eforturi să nu vadă cum înfloresc după fiecare întâlnire cu iubitul meu, copiii erau derutaţi de schimbările prin care trec. La numai câteva luni după ce mi-a cerut divorţul, de altfel nici nu a mai revenit asupra lui cu discuţiile, deşi stiam cu siguranţă că îl va finaliza, am fost la un control medical general, mă simţeam slăbită şi fără vlagă. Niciun doctor nu-şi dădea seama ce mi se întâmplă şi din această cauză am consultat o mulţime, pe la uşile cărora Alex mă târa dupa el, încăpăţânat să mă vadă sănătoasă, după cum susţinea el, de dragul copiilor pe care îi avem împreună. La Spitalul de boli infecţioase Matei Balş, doctorul de gardă, citindu-mi buletinul de analize, m-a oprit pentru investigaţii. Au urmat două săptămâni de internare, timp în care Alex parcă înebunise alergând de la un specialist la altul, împărţind în dreapta şi în stânga bani şi cadouri. Mai erau câteva zile până la Crăciun, şi, deşi i-am rugat pe doctori să-mi dea drumul acasă pentru a sărbători, împreună cu familia, aceştia nici nu doreau să audă aşa ceva. Ţineam legătura prin telefon cu Alex şi aveam grijă ca nu cumva să mă trezesc cu el la spital în acelaşi timp în care iubitul meu îmi facea vizite scurte şi îmi alina captivitatea cu mângâieri tandre şi versuri ... când umbra ta pe umbra-mi grea se va pleca să-i dea sărutul, să mă trezeşti să-mi iau preamultul.. Iulian Pe Iulian l-am cunoscut din pură întâmplare, bine, mint , nu chiar întâmplare. I-am citit poemele şi am fost impresionată atât de sensibilitatea lui cât şi de comentariile ce trădau cu prisosinţă faptul că este un erudit şi un fin cunoscător al firii umane. Într-o zi m-am hotărât să-i trimit un mesaj pe mail iar restul l-a facut el. Au urmat lungi discutii pe messenger, nopţi pierdute în discuţii cărnoase despre tot ce ne pica în mână. Obişnuiam să-i trimit textele mele iar el le aranja într-aşa fel încât, păstrând ideile originale, căpătau forme lirice şi profunzime. Avea un simţ al umorului spontan şi o inteligenţă nativă care îl ajutau să iasă din orice discuţie, sau controversă cu mine, învingător, fară să mă simt învinsă. După scurt timp am ajuns să-l doresc. Bărbaţii inteligenţi întotdeauna m-au excitat într-un mod aparte. Iubirea pentru Iulian ajunsese să fie devastatoare. Îmi spusese că este căsătorit, că are doi copii, dar niciodată nu mi-a spus despre soţia lui nimic mai mult decât că este nefericit cu ea, dar nici eu nu am insistat să aflu, deşi eram curioasă să ştiu de ce nu se iubesc. După trei luni de iubire virtuală, după lungi ezitări, atât ale lui cât şi ale mele, ne-am văzut, iar el nu a ezitat să facă primul pas, oferindu-mi cea mai plăcută seară romantică după lungi ani de căsnicie searbădă. Dacă Alex era bărbatul în faţa căruia orice problemă îngenunchea supusă, bărbatul care avea grijă ca toate problemele ce puteau să-i afecteze familia să se oprească în pieptul său, ei bine, Iulian era opusul lui. Era adorabil de neajutorat, iar micile probleme de viaţă căpătau dimensiuni gigantice, reuşind cu subtilitate să le ataşeze conotaţii surprinzătoare sau unghiuri de vedere inedite, şi, întotdeauna, făcea ca rezolvarea lor să pară o adevărată aventură, bărbatul lângă care mă simţeam utilă. În timp, am ajuns să-i plătesc facturile, iar el, cu un libido de invidiat, mă răsplătea satisfăcându-mi toate fanteziile cu o tandreţe ce îmi devenise etalon maximal. Făceam sex oriunde apucam cu o pasiune de care nu mă ştiam capabilă. Viaţa mea căpătase sens, iar femeia din mine renăscuse, cerându-şi drepturile. Dacă Alex, despre al cărui job ştiam atât de puţine lucruri pentru că vorbea foarte rar despre el, începuse să îşi îndesească chiolhanurile cu barbaţii cu care îşi câştiga banii, venind din ce în ce mai târziu acasă, vesel, e drept, dar mirosind a bodegă, Iulian îmi vorbea mai mereu despre activitatea lui medicală, despre simpozioanele la care mergea, despre cum fizionomia danturii schimbă în mod determinat zâmbetul, despre neomodernism în poezie, fracturism, sau despre clasici, cu un farmec irezistibil. Tot Iulian este cel care îmi dădea teme de studiu, citeşte-l pe Paler, pe Cioran, pe Cărtărescu, şi îmi punea în braţe cărţile. Când nu ne iubeam, când aburii condensaţi ai dragostei noastre ajungeau să se scurgă din ferestrele garsonierei, raiul întâlnirilor noastre de dragoste, vorbeam despre ei, iar el zâmbea la naivitatea cu care făceam eu comentarii. Îl iubeam ca nebuna! Agonia Chiar în ziua de 24 Decembrie, dimineaţa, Alex a intrat în rezerva în care vegetam cu ochii în fereastră, admirând melancolic prima zăpadă ce cădea în acel an. Avea în braţe un brăduţ şi un zâmbet tâmp pe faţă. Iulian, stomatologul care îmi cânta le cele mai sensibile corzi ale fiinţei mele, tocmai plecase şi îmi luase odata cu el şi inima ce încă îmi mai bătea alert la amintirea clipelor de dragoste petrecute în garsoniera noastră de vis. ”ţi-e rău?” şi zâmbetul îi dispăru brusc făcând loc unei feţe îngrijorate de care mă simţeam îngreţoşată. N-am răspuns şi i-am făcut semn să pună brăduţul într-un colţ, la fereastră. A rămas cu mine până la vizita de la orele prânzului, vorbindu-mi despre copii, despre sărbători, bla, bla, bla. Nu ascultam şi mă simţeam vinovată faţă de efortul pe care îl face în timp ce eu, fiinţa mea, gândurile mele, erau în mâinile celuilalt bărbat. ”Vă rog să poftiţi în cabinetul meu” ne-a spus profesorul doctor ”amândoi”. ”Vă rog să luaţi loc. Dumneavoastră sunteţi grav bolnavă. Cancer în fază înaintată, dacă nu vă operăm de urgenţă nu vă garantăm că mai trăiţi până în primăvară” n-am putut să scot nicio silabă , doar gandul îmi fugise la Iulian şi mă gandeam că va fi distrus. Alex s-a ridicat de pe scaun şi s-a îndreptat spre uşă cu paşi şovăitori. Când s-a întors spre doctor avea pe faţă aceeaşi expresie sălbatică precum la localul blestemat. Paşii şi-au recăpătat siguranţa îndreptându-se ameninţător spre doctor, fără să scoată un sunet. ”Alex!” l-am strigat speriată şi, parcă trezit din transă, m-a învăluit cu cea mai caldă privire pe care am văzut-o la el vreodată. ”Dobitocule!”, i-a aruncat din mers doctorului şi, luându-mă de mâna, fără să mai scoată o vorbă, m-a scos din spital aşa cum eram îmbrăcată. L-am urmat fără să mă împotrivesc. Fulgi mari de zăpadă se topeau pe faţa lui hotărâtă să mă ducă nu ştiu unde, îmi era indiferent, mă decuplasem de lumea reală şi mă gândeam la Iulian. M-a urcat în maşină în ciuda protestelor ce se auzeau în spatele nostru şi a pornit în trombă. Conducea ca un nebun de parcă viaţa mea ar fi fost în siguranţă doar dacă m-ar fi dus mai repede acasă, acolo unde, în spaţiul conjugal, ar fi putut controla totul. Lacrimi mari i se scurgeau pe faţa împietrită. A fost pentru prima şi ultima oară când l-am văzut că plânge. A tras pe dreapta pe undeva prin Drumul Taberei, total aiurea, pentru că noi locuim în Militari, a deschis fereastra şi a încremenit cu privirea pe un Moş Crăciun din parcul Moghioroş, de unde răzbăteau slab, din difuzoare, cântecele Crăciunului. Nu mă interesa la ce se gândeşte, eu continuam să fiu sub amintirea săruturilor lui Iulian. Am stat aşa preţ de câteva minute. Într-un târziu şi-a întors privirea şi mi-a spus ”Eşti întâmplarea cea mai frumoasă din viaţa mea. Îţi promit eu că vom apuca să o vedem împreună pe Ioana în rochie de mireasă” ”dacă moartea este imanentă în viaţă, pentru ce constiinţa morţii face imposibilă vieţuirea?” se întreabă Cioran în ”Asupra Morţii”. Aş fi dorit să am o discuţie cu Cioran despre moarte, iar el, cred, m-ar fi ascultat măcar din curiozitate. - Domnule Cioran, acum, când am conştientă imanenţa despre care vorbiţi, de ce îmi fac mai multe griji pentru Iulian decât pentru mine? sau pentru copiii mei? sau pentru nefericitul de Alex ? ...Cioran mi-ar răspunde ”Moartea nu poate fi înţeleasă decât dacă viaţa este simţită ca o îndelungată agonie, în care moartea se îmbină cu viaţa”. Dar domnule, am eu dreptul să mai iubesc, acum când, poate, la ultima rotaţie a clepsidrei, ar trebui să-mi întorc faţa spre divinitate căutându-mi mântuirea ? Acum când, mai mult ca oricând, ştiu că îmbinarea despre care vorbiţi, în cazul meu, doar rămăşiţe de viaţă mai pot fi combinate cu moartea? ”Prin moarte, care devine o regiune aparte a firii, omul se eliberează, iar agonia, în loc să deschidă perspective înspre viaţă, în care ea se realizează, descoperă sfere complet transcendente ei. Oamenii sănătoşi, normali şi mediocrii nu au o experienţă a agoniei şi nici o senzaţie a morţii. Orice boală este un eroism, dar un eroism de rezistenţă, iar nu de cucerire. Eroismul în boală se exprimă prin rezistenţa pe posturile pierdute ale vieţii. Aceste posturi sunt iremediabil pierdute nu numai pentru cei afectaţi organic .. ” Vă mulţumesc domnule Cioran, îmi este suficient. Acum ştiu că, aşa cum spuneaţi dumneavoastră, ”fiecare pas în viaţă este un pas în moarte, iar amintirea nu este decât un semn în neant”, atunci când îmi scriaţi aceste rânduri, nu aveaţi în calcul decât o perspectivă egoistă asupra vieţii şi a morţii. .....Domnule Cioran, vă anunţ că au trecut încă cinci Crăciunuri de la ultima noastră discuţie. Paşii mei se îndreaptă cu siguranţă în moarte, dar regretele mele sunt cu mult mai puţine, astăzi, amintirile sunt semne în neant, iar eroismul luptei cu boala are drept singur argument şi scop – să îmi văd fata îmbrăcată în rochie de mireasă. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Pariul l-am pierdut la scor, pentru ca mai toate doamnele care mi-au citit textul, la momentul respectiv, mi-au depistat o slaba cunoastere a firii feminine si a mecanismelor analitice ale acestora. (Andrei Florian) fiind un prea precoce tanc mie mi-au spus derbedeii: -sa dai de firea femeii trebuie forat adanc.   Postat de catre Dumitru Cioaca la data de 2009-12-18 19:46:43               Doamna Suzana, ma vad silit sa recunosc, mai ales dumneavoastra, ca atunci cand am scris acest text am facut un pariu in care mi-am propus sa scriu cu o mana "feminina", fara sa pot fi demascat. Pariul l-am pierdut la scor, pentru ca mai toate doamnele care mi-au citit textul, la momentul respectiv, mi-au depistat o slaba cunoastere a firii feminine si a mecanismelor analitice ale acestora. E drept ca am incercat sa trisez abordand o tema delicata, si ca am incercat sa sensibilizez cititorul de ambele sexe. Cu toate aceste mici artificii, abordate cu scopul de a insela perceptia cititorului, cu scopul deja recunoscut de a castiga pariul, ei bine, l-am pierdut. In schimb, textul a fost scris cu sinceritate iar abordarea a fost una serioasa. Va multumesc si dumneavoastra. Cu respect, Zexe.   Postat de catre Andrei Florian la data de 2009-12-18 19:28:03               Un scris echilibrat. O poveste dramatica cu efect asigurat. Cu toate ca am simtit perceptia masculina in portretizarea unei femei, mi-a placut mult aceasta imagine. O mica observatie: Cancer în fază înaintată... doar gandul îmi fugise la Iulian şi mă gandeam că va fi distrus. (gandul, ma gandeam) Vot, Suzana   Postat de catre Suzana Deac la data de 2009-12-18 16:37:43               Radu, da, si observatiile tale sunt corecte, toate. Multumesc de apreciere, desi o consider exagerata. Cu respect, Zexe.   Postat de catre Andrei Florian la data de 2009-12-18 12:31:03               cateva mici typo: păinţii, îgheţaţi, etc ceva ce mi se pare ca nu merge: discuţii cărnoase "moartea este imanenta vietii" - si nu "este imanenta in viata" - chiar daca probabil e un citat din Cioran in rest nu carcotesc nimic, scrii mult mai bine decat mine... vot   Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2009-12-17 21:48:05               Nene Mitica, aveti dreptate cu "razele inca calde", asa este. Voi corecta. Ma bucur ca v-a placut si va multumesc de aprecieri. Cu respect, Zexe.   Postat de catre Andrei Florian la data de 2009-12-17 19:30:14               O cacofonie in paragraful doi al povestirii care trebuie scoasa. In rest totul mi-a placut mai ales sfarsitul care ramane deschis. Felicitari!   Postat de catre Dumitru Cioaca la data de 2009-12-17 18:45:57               Repostare   Postat de catre Andrei Florian la data de 2009-12-17 12:34:10	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE