FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Elegii ermetice (ciclu de poezii)
Text postat de Cristian Vasiliu
Elegie ermetică I

Aud taina la celălalt capăt al oglinzii -
Întâmplări stranii în coasta duminicii
La bâlciul îngerilor de carton; întâi
Hazardul, apoi clopotul spart al mâhnirii
În frunzișul inimii și la sfârșit nimicul,
Roșu și murdar, răsucit până la prasele,
Ca un balans în cer sau o tăvălire prin glod,
Căci deasupra norilor și dedesubtul
Pământului doar moartea mai așteaptă;
Mai cumplit decât orice fier este amorțeala
Cărnii; nici o explozie, nici un fir de praf
Pe spițele lumii; de ce parte a uitării
Îmi vor rămâne gândurile? ce biserici
Își caută dumnezeii în mine?, iar tu...
Tu cui vei mai trimite cu vârful buzelor
Solie, din albul sleit al dimineții
Spre racla nopții?; ultima îmbrățisare
Prin fereastra deschisă larg spre înăuntru,
Fără a vesti saltul; așteaptă-mă
Cu brațele moi întinse, în adâncul
Realității, să mă nasc din nou
Din regretele zilei de portelan
Prima și ultima zi a lașitătii: ieri.

Elegie ermetica II

Prin orele subțiri ale înmuguririi, pe când săpam
Cu dinții speranței și unghiile viselor albe
Tunelul vieții în lutul moale, moartea
Nu avea gust . Era doar filonul unui gând
Strălucitor de galben, sub care îmi odihneam
Oasele de gumă atunci când ultimele raze
Ale crepusculului cădeau perpendicular
Înecându-mă; era amintirea umedă a unei
Toamne esențiale, neîntâmplate și înainte de toate
Era comoara după care alergam prin pântecele
Fleșcăite ale lumii. Cu cât mă apropiam de ea
Și aruncam spre suprafață noaptea,
Cu atât se surpa peste mine molozul negru
Al îndoielii în zori; și iată că-ntr-o zi,
La căldura nucleului, gândurile s-au topit,
Noiembrie a plâns, iar soarele nu s-a mai întâmplat.
Atunci, în orele uscăciunii, oasele mele de piatră
Au umplut viața, deasupra mea s-a aruncat
Restul de moarte și nimeni nu și-a mai amintit
Că aici trebuie să înceapă o noua gropă, luni.
Am simțit prin cerul gurii dorul târziu,
Ca un prim vierme ce mă mușcă de întuneric
De țipăt, de lașitate, de sete și de beție
Și-am sângerat aroma zilei de dragoste. Ieri.

5 august 2007

Elegie ermetică III

Vor galopa la orizont herghelii negre
De nori, iar gândurile mele concentrice
Vor atinge malul și se vor reîntoarce
Sleite și scăzute, ca niște soldați
Care au pierdut un război nedrept, la vatră.
Undele mohorâte, prin care mișună
Monștrii cu solzii de aur, de fier și aspic
Și în care mă oglindesc de la bordul
Poemelor, se vor subția cu dulceața
Unor izvoare mistice și vor povesti
Despre mine cel de marți, rânduite
Sub carena putrezită, toate,-n afară
De cele trimise la sfârșit către tine:
Cele mai puternice, cele mai înalte
Și cele mai albe, căci ele nu te-au ajuns,
Au făcut înconjurul pământului sau poate
Au trecut peste tine și te-au zdrobit.
Mai sper că înainte de a plonja orbește
În furtuna tinereții, înainte de-a eșua
Într-o lagună târzie sau înainte
De a se așterne tăcerea pământului,
Voi mai putea să-ți sorb în coșul pieptului
Ecoul dragostei înecate sub crusta
De ghiața a Polului, în ziua gri, ieri.

2 Septembrie 2007

Elegie ermetica IV (Lumina)

N-a cunoscut obârșia minunii sacre
De la-nceput; s-a cuibărit întâi în pântec
Și-n sân arsura,-n miercurea de-absint,
Din pleapa subțire a crepusculului,
Iar ea, visceral, a vegheat scânteia-n
Cercul tâmplelor verzi, a legănat-o-n
Arcul neliniștii și-a alăptat-o cu ploi
Și cu ambrozia mirărilor prin ochii
Ei tot mai largi, mai tăcuți, înverșunată;
Se învârtea în opt ca vulpea hăitută
Și îmbătată de-amurgul verilor în sânge,
De strugurele copt și viitorul amorf,
Simțind cum sâmburele focului se umflă
Și își întinde rădăcinile în temple,
Alungând idolii mincinoși și vestind
Sorocul vorbei și al umbletului prin cer;
Dar a venit și clipa dureroasă-n care
S-a smuls din adânc, orbind-o involuntar
Cu vâlvătaia și lacrima ei a stins-o,
Iar eu am stat în fața ei nebun și opac.
De-atunci însă a uitat frigul căci a văzut
Stingerea-n propriile papile și-a aflat,
În golul ivit, vraja ce poate stârni
Și spori Lumina, când a-nceput totul, ieri.


17 Noiembrie 2007

Elegie ermetică V

Uneori ziua, obosită de lumina unui soare
Tânăr de Aprilie, se oprește din hârjoana
Sinuoasă prin spațiul rotund și finit,
Se întoarce prin mine și adună din urmă
Rășina - acum deja chihlimbar. Și deodată,
Cu fața spre celălalt capăt al vieții,
Mă înăbuș prin nămeții calzi ca o spuză,
Cu masca din fular, în războaie fraticide,
Fac bețigașe aplecate în unghiuri congruente
Cu unchiul sub care mă privește o domnisoară
Fusiformă, cu ochelari cât nota infinit,
Călăresc cu Winetou prin preerie (oare
Aceeași lumină rece de Aprilie curge
Și dincolo de Munții Stâncoși?), admir părul,
Unduios ca brocartul, al unei colege din față
Ce chicotește f’indcă n-am auzit chemarea
La tablă. Iubesc. Mă mișc în ultima fotografie
A adolescenței, iar apoi ziua împlântă în mine,
Sub coastă, sulița timpului. E joi. Aprilie.
Astăzi cad de pe planetă, astăzi uit să scriu,
Astăzi croșetez vise, astăzi uit foamea,
Astăzi uit să merg. Încă există strada cu nămeți,
Camera cu biblioteca pentru toți, liceul,
Și eu și tu existam. Dar mâine va fi ca ieri.

6 IV 2008

Elegie ermetică VI

Cândva, în Era Tinereții, trăiau în mine
Vietăți gigantice. Zburau prin aerul otrăvit
De vulcanii sufletului, înotau
Prin oceanele nesfârșite
Ale timpului, călcau prin
Pădurile luxuriante ale minții.
Fericirea alerga și făcea tumbe
pe-atunci prin mine, în zorii zilelor
De nisip, de mercur și de vânt,
Iar ele o pândeau, o sfâșiau și apoi
Se hrăneau cu carnea ei fragedă.
Au venit însă glaciațiunile – vineri,
Iar vietățile gigantice, vulcanii,
Pădurile și apele au murit.
Doar vietățile mici și fragile
Au supraviețuit prin crăpăturile
Pământului, s-au înmulțit
Și m-au cotropit în Era Vârstei Adulte;
Iar Fericirea, de atâta oboseală,
A evadat spre alte lumi abia născute…
Câteodată mai ies la iveală,
Prin crăpăturile pământului
Răscolit de vietătile mici și fragile,
Oasele Marilor Iubiri de ieri.

16.III.2009

Elegie ermetică VII

Nu pot dormi de două ori pe aceeși pernă,
După cum nu pot mânca de două ori
Aceeași mâncare și după cum nu pot
Muri de două ori; de ce ne întorceam
Atunci de la Omega la Alfa, pentru a găsi
Originea eșecului, tocmai acum
Când timpul a devenit de neînțeles
Și locuim la căpatul întunericului?
Chiar nu întelegi că nu vom mai retrăi
Criza de schizofrenie a iubirii decât
Dacă voi pleca, fără surle și trâmbițe,
Însoțit de regrete, într-o zi în care toate
Se anunță de-a-ndoaselea, într-o zi
Ca oricare alta: sâmbătă?; perna pe care
O îmbrățisam, cartofii prăjiti, somnul profund
Ce mă cuprindea după ce faceam dragoste,
Nu vor mai fi acolo, dar cel puțin așa voi
Ajunge să-mi amintesc de partea mea
Dreaptă, de partea mea bună, de partea
Pe care o iubesc fiindcă mă face
Să mă simt întreg; de tot ceea ce las
În urmă pentru a regăsi mai apoi
Mult mai dulce, mult mai fierbinte,
Mult mai rotund, mâine sau ieri.

25 octombrie 2009

Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE