FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
REPOSTĂRI (3)
Text postat de Liviu S. Bordas



Îmi iau îngăduința de a reposta aici ultimele trei texte pe care le-am publicat în acest spațiu virtual sub pseudonimul Radu Șoim.

Îmi spunea cineva că toate cele cinci texte publicate sub pseudonim par a avea fir comun, că ele sunt reflectarea unor trăiri succesive, a unei evoluții în timp a gîndurilor, a așteptărilor, a speranței.

Avea și are dreptate. Îi mulțumesc și pe această cale.

Îmi asum și riscul de a plictisi cititorii cu texte care le-au mai trecut prin fața ochilor, cerîndu-le totodată iertare.




SOLDATUL DE FUM


Undeva, departe, bat din nou tunurile...

Pasul devine parcă mai sprinten. Dreptul. Dreptul e mai sprinten decât stângul. Așa a fost mereu în ultimii douăzeci de ani. Dreptul nu poartă în el nicio schijă. Nu-l doare nimic la vreme de ploaie. Nu își târăște talpa prin praful drumului. Tresare mereu, la fiecare bătaie de tobă, la fiecare sunet de trompetă, la orice zăngănit de sabie.
Stângul e mai domol. Știe ce e durerea surdă, știe ce e oboseala, recunoaște furtuna înainte de a se ivi primul nor, trage mereu a odihnă...

Bat din nou tunurile. Bat a război. Va trebui să-și lustruiesc sabia, va trebui să-și ascută baioneta, va fi nevoit să-și aducă aminte toate comenzile pe care timpul i le-a alungat din memorie.

De douăzeci de ani așteaptă războiul acesta. Douăzeci de ani în care nu a făcut decât să mărșăluiască în căutarea lui, douăzeci de ani în care a adunat în haine colbul tuturor drumurilor, a cărat pe tălpi noroaiele tuturor câmpurilor străbătute, adulmecând în aer izul prafului de pușcă, trăgând cu urechea la șuierul vântului, doar-doar va fi purtând cu el bubuitul tunurilor, zăngănitul săbiilor. Douăzeci de ani în care pacea i-a înghețat în oase și în sânge. Iar acum, când tunurile bat din nou în depărtare, pacea aceea adunată timp de douăzeci de ani s-a prefăcut în plumb, îi atârnă tot mai greu în trup, se prelinge de-a lungul picioarelor care nu mai vor să asculte.

Stângul-dreptul-stângul-dreptul...

Haideți, mai avem doar două câmpii de străbătut și dealul acela blestemat dintre ele, mai înalt parcă decât toate dealurile urcate și coborâte până acum, mai semeț decât munții de odinioară, mai îndepărtat decât depărtarea însăși...
Piciorul stâng face ceea ce știe el să facă mai bine, îndeamnă la odihnă, trage parcă înapoi, așa cum a făcut în toți acești ultimi douăzeci de ani. Nu e războiul tău, pare să-i spună, tu nu mai poți purta războaie, nu mai ești vrednic de ele, pentru tine a venit vremea tihnei. Nu vezi, nu mai ești decât o arătare, soldat de fum purtat de vântul câmpiei, soldat de praf purtat odată cu colbul drumului, rotit în vârtejul vremurilor, uitat departe în urma ariergărzii, cufundat în pulberea măruntă stîrnită de roțile carelor și copitele bidiviilor.
Poate că nu e piciorul stâng cel care-i vorbește, ci gândul care îl mână, care îi dictează să se târască după cel drept, sau să se împotrivească lui.

Stângul-dreptul-stângul...

De douăzeci de ani aceeași monotonie... Poate că e acea parte din cotloanele minții care îl îndeamnă și ea să se oprească, să se prelingă în iarba înaltă de la marginea drumului și să aștepte ploaia să-l spele, să-i scurgă tot colbul din trup, să-l facă una cu țărâna din care toți ne tragem...
Dreptul, sau gîndul care-l silește înainte, îl trage după el, mai e doar dealul acela și încă o câmpie, dealul după care bat tunurile războiului și câmpia plină de fumul prafului de pușcă, de pulberea iscată de copitele cailor, de tumultul luptei și de chemarea morții, acolo e locul tău, acolo e ultima ta bătălie, acolo e locul unde vei reînvăța să trăiești sau te vei face una cu pulberea pământului, soldat de fum într-un fuior de fum, soldat de praf într-o mână de praf...

Soldat de fum, urmându-și războiul care, la rându-i, își așteaptă soldatul rătăcit în căutare, deal după deal, câmpie după câmpie, dealuri de fum și câmpii de fum străbătute de un soldat în căutarea războiului de altădată...




LABIRINT



Zid după zid, poartă ferecată după poartă ferecată. În urmă, firul deșirat pas cu pas, prelins prin cele mai ascunse cotloane, înnodat și răsînnodat, plin de semne, unele știute, altele uitate. Un fir cu o menire aparte, răsfirat nu pentru a găsi drumul înapoi, ci pentru ca, odată găsit, să mai înalțe un zid, să mai ferece o poartă.

Un Château d'If, dar unul altfel, un Château d'If la puterea minus unu, o fortăreață pe dos, o închisoare asumată, nu săpată de dinăuntru înspre înafară, ci zidită de dinafară spre adâncurile ei cu aceeași înfrigurare a unui Faria sfredelind ani de zile măruntaiele pământului.

O trudă zadarnică, la fel de zadarnică precum fuga de sine însuși. Biete ziduri năruite la cea mai slabă adiere, anemice porți cu zăvoare închipuite, abia atârnând în balamale. Un labirint fără alei, un labirint fără capcane.

Iar el, un altfel de Faria, pustnic fugind de sine pentru a se ascunde în sine, zidind și zidindu-se în propriul interior pentru a se apăra de visul care-l învăluie fără încetare și care, odată devenit realitate, l-ar elibera pentru totdeauna:

Două brațe catifelate, pornind dintr-un trup învăluit în ceață, aproape imaterial, întinzându-se spre el pentru a-i cuprinde obrajii în palme.




ALIAS



Cercetezi chipul de dincolo de strălucirea violentă a oglinzii, orbit de lămpile mesei tale de machiaj, orbit de lumina halucinant de albă care îți devoalează fiecare por, fiecate cută, fiecare tăietură de brici lăsată de tremurul mâinii atunci când mâna ți-a adunat în tremurul ei toată emoția și pasiunea, lăsată de spasmul necontrolat atunci când mâna ți s-a încordat de mânie sau de disperare. Îl cercetezi și nu îl mai recunoști, ai purtat atâtea măști de-a lungul timpului și toate ți s-au întipărit pe figură, au devenit una cu tine, amalgam de trăsături străine și totuși atât de familiare, de parcă toți acei străini cărora le-ai împrumutat identitatea și-ar fi încrucișat adn-ul cu al tău într-o grotescă încercare de a deveni prin asta nemuritori, ei, niște efemere chipuri închipuite, personaje care nu au avut altă ființă decât aceea pe care tu le-ai hărăzit-o.

Cuta aceea dintre sprâncene, o știi atât de bine, e cea mai veche, e tot ceea ce a rămas din primul rol pe care l-ai jucat. Dacă ai da la o parte toată crusta fardurilor, dacă ai răzui cuta aceea, dacă ai reuși să destinzi mușchiul care îți îngustează privirile ca două lame de cuțit, poate că ai regăsi în luciul oglinzii fața adolescentului de altădată, ochii mari, curioși, plini de candoarea unei copilării abia părăsite, plini de încrederea celui căruia viața nu i s-a arătat niciodată până atunci în toată hidoșenia ei. Atunci te-a lovit pentru prima oară, năpraznic, te-a năucit nu atât prin forța loviturii cât prin surprinderea cu care te-a luat. Atunci ai lovit și tu pentru prima oară, ai ripostat la fel de violent, ai rănit la fel de adânc fără ca asta să-ți aducă vreo bucurie, vreo alinare. Atunci ți s-a spus că asta înseamnă să fii bărbat, să devii bărbat, că fără acest început nu se poate, așa cum o femeie nu poate deveni femeie înainte de a-și pierde taina aceea păzită de ea cu o sfințenie și o ardoare egalate în intensitate doar de dorința de a o pierde.

Te-a durut mai tare răzbunarea decât lovitura primită, te-a durut durerea lăsată de răzbunarea ta, și atunci ai hotărât că e preferabil să-ți ții dușmanii departe, să-i avertizezi că există o limită dincolo de care jocul devine periculos, să-ți așterni pe chip o mască, asemenea mârâitului unui animal de pradă care-și avertizează rivalii că încălcarea teritoriului nu poate însemna altceva decât război nimicitor. Apoi ai început să schimbi măștile, una după alta, după nevoi, după ceea ce credeai tu că se impune a fi ținut departe, după fiecare eșec, după fiecare dezamăgire, crezînd cu tărie că în felul acesta nimic nu te poate atinge.

Credință oarbă, credință fără temei, căci măștile nu puteau prevedea ceea ce urmează, ele erau întotdeauna remediu și niciodată prevenție, trebuia să se întâmple ceva pentru a adopta apoi masca salvatoare, întotdeauna după, niciodată înainte... Erai orbit de credința în ele, în măștile-miracol, atît de orbit încît nu ai realizat niciodată că nu chipul trebuia păzit, că nu el era cel vulnerabil, ci altceva, ceva ascuns adânc în tine, fărâma aceea de suflet rămasă fără nicio pavăză, acolo te loveau toate valurile, în timp ce tu îți fereai chipul sub chipuri străine ție și firii tale.

Acolo, în acel adânc, în locul niciodată păzit, acolo se insinuează toate, fără ca vreo mască, oricît ar fi ea de meșteșugită, să le poată opri.
Acolo, cuvintele au făcu atâtea ravagii cât toate loviturile încercate într-o viață, prefăcând haosul în lumină. Acolo, alte cuvinte sunt gata să spulbere totul, să readucă haosul primordial, să reinstaureze domnia măștilor.

Cercetezi degeaba chipul acela străin de dincolo de strălucirea rece a oglinzii. Acolo nu vei găsi nimic. Poate cel mult nimicul de sub acele măști devenite grotești prin inutilitatea lor. Desprinde-te de oglindă, stinge toate luminile și caută adînc în tine. Acolo unde nicio mască nu au reușit încă să acopere strălucirea de odinioară.

Lasă cortina să cadă. Viața e dincolo de cușca sufleorului.




DINCOLO DE LUME



Dedesubt, doar stânca golașă pierdută în hău, iar undeva departe, jos de tot, grohotișul pe care ți-ai lăsat fâșii din pielea palmelor și a genunchilor în efortul de a-l străbate. Deasupra, aproape, mai aproape ca niciodată, Creasta, așteptare și năzuință, punctul final al acestui ultim urcuș, iar între tine și Creastă surplomba aceea blestemată, Pintenul Diavolului, cum o numesc unii, Cumpăna, cum îți place ție să o numești, locul acela de unde nu mai există întoarcere, locul de unde, odată atîrnat de marginea lui, nu mai există pasul înapoi, fie urci, fie rămâi atârnat deasupra hăului pînă se vor îndura alții să te salveze ori până vulturii își vor ostoi foamea cu leșul tău iar din alcătuirea aceea de mușchi, de sânge și de năzuințe nu va mai rămâne decât un pumn de oase albind pe grohotișul din vale în bătaia vântului și a ploilor.

Te lasă curajul, așa cum te-a lăsat și acum câțiva ani, când ai jurat că e ultima încercare după ce ai zăcut ca o păpușă legată în corzi, uitată de păpușar, ai atârnat între viață și moarte, incapabil să faci pasul acela de unde nu se mai poate merge decât înainte, în sus, spre Creasta rece și străină spre care te simțeai împins dar a cărei chemare nu o auzeai în suflet. O zi și o noapte, o lună, un an... nu mai aveai noțiunea timpului, nu mai știai de când atârnai agățat acolo, știai doar că e suficient să mai înfigi un piton, să atîrni carabiniera de el, să te asiguri în coardă și să faci pasul acela ultim spre buza surplombei iar odată ajuns acolo să te salți cu ultimele puteri, să-ți înfigi unghiile sângerânde între crăpăturile pietrei și să te tîrăști pe platoul îngust de deasupra, de unde urcușul devenea o joacă. Nu ai găsit în tine puterea, nu ai găsit curajul, parcă simțeai că nu ești dorit, că nu ești chemat, iar Creasta parcă te privea cu îngăduința omului matur care urmărește mirat efortul copilului care abia a învățat să meargă de-a bușilea.

Acum însă e altceva, e altfel, îi simți chemarea, știi că e acolo sus, gata să te primească, gata să-ți dezvăluie tainele ei în lumina acestei toamne târzii, o toamnă altfel și ea decât toamna încercării de acum câțiva ani, mai caldă, mai luminoasă, mai plină de auriu, mai bogată parcă decât oricând, mai plină de promisiuni și mai departe ca oricând de suflarea rece a iernii ce stă să vină.

Până acolo însă mai ai de trecut Cumpăna, mai ai de înfruntat încă o dată clipa aceea de cumplită incertitudine, deși cunoști pașii, încă un piton, carabiniera, asigurarea în coardă, apoi efortul supraomenesc de a depăși acel prag, știi bine ce ai de făcut, ai mai trecut prin asta, chiar dacă de fiecare dată ai dat înapoi nu pentru că nu ți-ai fi dorit să ajungi acolo, în aerul tare al înălțimii, în atmosfera aceea rarefiată în care lipsa aerului e asemenea lipsei îndelungate a unui drog, îți creează o stare de beție în care toate dorințele pot deveni realitate prin puterea minții, nu, nu pentru că nu ai fi vrut să pășești acolo sus, ci doar pentru că simțeai că ai fi trădat în felul acela menirea ta de pământean, ai fi întinat cu prezența ta acolo un loc sacru, ai fi pătruns într-un teritoriu pe care nu îl meritai prin nimic din ceea ce reprezinți pe acest pământ, știind că odată ajuns acolo trebuie să lași totul în urmă, să te rupi de ceea ce ești, să uiți ceea ce te mai leagă de acest tărâm fără să te simți în stare să o faci...

Poate că de aceea simți că te lasă curajul și acum, poate că nu ești pregătit să faci ultimul pas, ultimul gest, încă un piton, carabiniera, coarda întinsă, stând să plesnească, apoi efortul final, cel care te seacă de puteri, cel decisiv, să-ți înfigi unghiile în piatră, să lași totul în urmă săltând deasupra Cumpenei în drumul fără întoarcere spre Creasta scăldată în lumina celui mai frumos septembrie care ți-a fost dat să-l trăiești vreodată.

Poate că de aceea ți-e teamă, poate că de aceea nu vei ajunge niciodată acolo sus, în înălțimea amețitoare și sălbatică a Crestei, de unde nimic nu v-ar mai împiedica să priviți departe, peste capătul pământului, pînă dincolo de lume...




ÎNDOIALA



Privesc în urmă la tot șirul de bărbați de dinaintea mea, toți s-au numit Adam, deși pe unii i-a mai poreclit lumea când Sisif, când Manole Meșterul, doar pentru a-i deosebi de cei de dinaintea lor si de cei care veneau după ei, doar pentru a-i deosebi și după nume nu doar după faptele sau legendele lor, toți se trag - și eu după ei - din Adam cel alungat din grădinile Edenului drept pedeapsă pentru nelegiuirea de a pofti cunoasterea, din Adamul plămădit de dumnezeu într-o zi cînd se plictisea de moarte, cînd el a hotărăt că e vremea să se nască cineva după chipul și asemănarea lui pentru a-l ferici cu toate darurile Edenului în care trăia, știind că apoi îl va pedepsi, alungândul.

Nedreaptă pedeapsă, doamne, poate că dacă nu i-ai fi ascuns că în fructul oprit se află nu doar cunoașterea, dacă i-ai fi spus că acolo roade și viermele îndoielii, primul dintre Adamii șirului lung de barbați, Adam cel alungat din Eden, nu ar fi mușcat, deși tu asta i-ai harazit de la facerea lui, i-ai harazit sa cunoască și binele, și răul, dar nu i-ai pomenit nimic despre ceea ce e mai rău decât cunoașterea, nu i-ai spus o vorbă despre viermele acela, despre cum i se va insinua în suflet odata cu bucata de măr mușcată cu setea pe care tot tu i-ai hărăzit-o.

Nu i-ai spus că viermele acela va deveni genă, genă transmisă din Adam în Adam în tot șirul care se trage din Adamul dintâi, din Adam cel alungat din gradina Edenului, până la mine, ultimul din acest șir, păstrător al genei până cînd va veni vremea să o transmit mai departe.
Poate că dacă i-ai fi spus, Adam cel alungat ar fi avut de ales, ar fi ales între dobândirea cunoașterii cu toate durerile ei și rămînerea în Edenul veșnic înflorit, poate că ar fi ales Edenul știind că odată cu dobândirea cunoașterii va dobândi și cumplitul vierme al îndoielii, oricum, ar fi fost alegerea lui, făcută în cunoștință de cauză, nu o joacă, nu o toană de savant nebun și sadic plănuind soarta generațiilor care urmează.

Precum toți cei dinaintea mea, a trebuit să o iau mereu de la început, de la prima cărămidă până la grinda de coamă, până la păhuiul înfipt sus în vîrf, pe acoperiș, creanga verde de brad care semnifică terminarea unei etape, mereu cu viermele îndoielii rozând adânc, dar dacă... întrebare insinuată ca un sfredel, mereu a trebuit să zidesc cîte o Ană sau Evă în pereții durați peste zi pentru a nu se nărui peste noapte, cu veșnica întrebare în minte, dar dacă... și chiar atunci când certitudinea stătea gata să aștearnă liniștea peste toate, venea clipa aceleiași întrebări sădite în cugetul Adamului dintîi odată cu dobîndirea cunoașterii binelui și răului și transmisă prin sângele tuturor Adamilor care i-au urmat până la mine, dar dacă...

Niciodată nu a fost speranță în acea întrebare, niciun Adam nu a simțit că întrebarea era speranță, era doar viermele îndoielii rozând tăcut, poate doar în acel ultim ceas, ceasul în care venea vremea întoarcerii la Eden, cînd îndoiala trebuia transmisă Adamului de după, Adamului care trebuia să continue șirul, poate abia atunci întrebarea căpăta alte sensuri, abia atunci speranța lua locul îndoielii

dacă ar putea amîna clipa

dacă ar mai rămîne timp pentru o nouă zidire, de la început, de la prima cărămidă pînă la grinda de coamă, pînă la păhuiul verde înfipt în acoperiș


dacă ar putea păcăli cumva sorocul

abia atunci era speranță în întrebarea care a stăpînit mintea întregului meu neam de Adami, de la Primul, Cel alungat, până la mine, îndoiala în tot și în toate, îndoiala în rînduielile și rosturile lumii:

dar dacă...?



Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Tania, mulțumirile mele. E o plăcere pentru mine să știu că un text postat cu multa vreme în urma mai poate prezenta interes.

Le mulțumesc și celor din culise :)

 
Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2009-10-03 11:13:11
         
 
  Liviu, e o mare surpriza sa aflu cine e de fapt Radu Soim pe ale carui pagini am inceput la un moment dat chiar si o disputa si asta pentru ca l-am dat ca exemplu de mana de scriitor ce transmite. Imi pare rau ca nu am mai gasit niciunul din acele comentarii. Dar ma bucur ca asa, scriind incognito, ne-ai dezvaluit si alte laturi ale scriitorului din tine.
 
Postat de catre Tania Ramon la data de 2009-10-01 00:20:37
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE