PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
fără nume Text postat de scorilo sum Bărbaţii nu pot iubi. Bărbaţii au o mie de feţe şi, pentru fiecare faţă, încă o mie de măşti. Cîndva, demult, ei erau cultivatori blajini. Îşi munceau cu frenezie pămîntul iar noaptea îşi dezmierdau pentru o clipă femeile. Dar nu le-a fost de ajuns. Era în ei ceva mai puternic. S-au transformat în vînători tot mai iscusiţi iar dezmierdările nopţii au devenit căutare flămîndă a cărnii. Ei au început să colecţioneze, înşirate la cingătoare, cît mai multe inimi de femei. Inimi mai mici sau mai mari, mai roşii sau mai albastre, important, nu-i aşa, era numărul. Eu sufeream că eram o simplă femeie în căutarea bărbatului care nu era aşa. Căutam bărbatul acela născut anume pentru mine. Numai pentru mine. Al meu. Se pare că nu exista. Acum, cînd anotimpul a alunecat spre toamnă tîrzie, cu ploi triste şi piele zbîrlită, acum, cînd ceasul a trecut de jumătate, am întîlnit un bărbat fără chip – numai lumină şi temperatură înaltă, o fiinţă de foc, fără formă aproape, stranie şi, poate ireală. Am dat s-o ating, dar mi-a ars primul strat al fiinţei şi-am vrut să fug. Mi-a strigat: „Ai răbdare, te vei obişnui cu focul, pînă treci de primul strat e greu!”. Dar mi s-a făcut atîta de frică de ardere, încît am fugit. Am lăsat în urmă hainele, primul strat de piele arsă – şi am fugit goală pe dealuri, numai eu cu sufletul meu. A venit o noapte cum doar o dată în viaţă poate veni; noaptea în care te întîlneşti cu divinitatea. Mi-a apărut în vis zeul meu, înalt şi dojenitor. Era, cred, Isus Cristos. Avea şi el un fiu, după chipul şi asemănarea sa. Aproape că îi confundai. Zicea că mi-l trimisese mie, dar eram prea oarbă să văd, prea slabă să simt, prea necredincioasă să ştiu. Zicea că mă va pedepsi – era prea mare vina că mă îndoisem, că fugisem de el. Oricît de milostiv ar fi fost zeul meu, trebuia să mă pedepsească, nu era altă cale. M-am trezit, într-o baltă de lacrimi. Am privit în jur. Acelaşi decor. Aceeaşi cameră mică, aceleaşi lucruri simple. Am oftat uşurată: un simplu vis! M-am uitat în oglinda mică, anume aleasă ca să nu mă văd întreagă în nimicnicia mea. Să-ncapă doar un chip, un cap, un creier. Inima, nicăieri. Eram ciufulită, îmi pierdusem un cercel. Chipul meu era grav, privirea intensă, nu mai semănam cu mine. Aveam o mie de chipuri, fiecare cu o mie de irizări ba frumoase, ba înspăimîntătoare – şi totuşi eram , pentru întîia oară, închegată. Aveam chipul lui! Chipul de care fugisem, chipul dăruit în vis. Aceasta era pedeapsa mea? Sau izbăvirea? Îmi mai trebuia o dovadă, era mult prea puţin o reflexie în oglindă! Mi-am atins chipul. Ardea. Mi-am atins chipul din oglindă. Ardea la fel. Am dus mîna (o mînă frumoasă, puternică şi uşoară, înfometată şi blîndă, o mînă care, pentru prima dată, ştia ce vrea) la inimă. Inima mea bătea la fel, un altfel de la fel, era a mea şi era a lui, era Inima. Şi atunci am ştiut. Îl caut peste tot. Nu-l văd decît în oglindă, prins în două dimensiuni, lovind cu pumnii căutând ieşirea. Îmi strigă întruna că doar eu am cheia dar, vai, nu ştiu unde-am rătăcit-o, poate n-am avut-o niciodată, nici nu-mi pot aminti cum arăta. În tot acest timp, undeva departe, se-aude o melodie veche şi sfîşietoare. Voglio piangere, voglio piangere con te...Patefonul s-a defectat şi se repetă la infinit doar con te con te con te con te... Mă privesc din nou în oglindă. Sînt Frica. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23973 Comentarii: 120095 Useri: 1426
ADMINISTRARE