Propoziţia asta vine la pachet cu mâini stafidite, mâneci scurte şi butoni ruginiţi. Aşa arată uneori nostalgia. Vine cu guler îngălbenit dar apretat, cravată imposibil de asortat, rame şi lentile ridicole. Vine musai după o clătinare uşoară a capului şi lasă în urmă deznădejde în privirea celui ce le rosteşte. Însă altfelul s-a petrecut acum prea multă vreme. E mirajul unei „Epoci de aur” pe care observ că o ratează numai contemporanii. E un titlu ce se acordă perioadelor obligatoriu încheiate. Oamenii ăştia nu acceptă ca indiscutabil valoros decât ceea ce a trecut deja pe lângă ei.

Vreau să mă aplec peste creştetele albe, zbârcite, crăpate, uzate – aşa cum se uzează bordul unei maşini abandonate la soare – ale tuturor celor ce au spus măcar o singură dată, cu o urmă de tremur în voce: înainte era altfel... Vreau să mă aplec şi să inspir adânc. Cum miroase? Cred că ştii. Miroase ca o plapumă uitată cel puţin două decenii în dulap. A orice numai a resemnare nu. Mai curând miroase a resentiment, a oftică, miroase a frică de moarte.

Acum fugi repede la bunicul şi înfige-ţi nările în creştetul lui. Inspiră adânc şi ţine aerul îmbibat cu vechime în tine ca pe un fum dens. Exact aşa miroase frica. Întreabă-l tataie, cum era înainte? Ehe, era altfel, prinţeso. Lumea avea, lumea putea, lumea făcea, lumea asta despre care ţi se povesteşte de mică. Tâmpenia ce ţi s-a injectat în minte cu mult înainte să ţi se permită să ieşi singurică din casă, chiar şi numai până la şcoală sau la magazin şi înapoi. Ideea că există o lume undeva acolo care se aseamănă şi diferă şi se studiază şi se luptă şi se ascunde şi revine şi aşa mai departe. Lumea aceea care face şi drege. Lumea aia care încape toată într-o găleată. Lumea care se amestecă undeva în fundal doar pentru a-ţi da ţie senzaţia că exişti mulţumită sau în pofida ei.

Şi dacă nu e lumea, e sigur altceva. Copiii spun toţi că vor să fie oameni mari. De ce? Pentru că sunt bombardaţi cu interdicţii detaliate şi cu promisiunea că toate acestea se vor ridica în bloc o dată cu majoratul. Până atunci, învaţă mamă, fii cuminte, fă-ţi temele, nu vorbi cu străinii, nu cheltui mai mult de 5 lei la şcoală, strânge-ţi hainele, fă-ţi patul, nu te uita prea mult la televizor, nu pierde vremea la joacă, la 9 să fii înapoi, uite ia lista şi dă-i-o vasilicăi la magazin, ştie ea ce să-ţi dea, uite şi bani, sunt ficşi, nu cere rest, nu trece pe sub scară, pisica neagră, trei paşi înapoi. Încet, sub presiunea uşoară dar constantă a frustrărilor inerente condiţiei de om mic, copilului i se varsă în creier tot ce consideră fiecare părinte că e ok. După gust, cum ar veni.

Nu există o reţetă. Şi chiar despre asta e vorba. Oamenii nu cresc copii. Oamenii gătesc copii. Puţin sport nu strică, de minte are grijă şcoala, câteva cărţi trebuie să citească, poate balet, poate pian, poate lecţii de canto, religios, liberal, niciodată libertin, manierat, tupeist, ce vrei să te faci când vei fi mare? Într-un final, compoziţia dă în clocot, miroase în tot cartierul a ciorbă şi părinţii au mulţumirea că au făcut tot ce trebuia ca puştoaica sau puştiul lor să se coacă pe toate părţile. Au senzaţia plăcută că toate butoanele au fost apăsate în ordine, toate cărămizile sunt la locul lor, nimic nu le poate împiedica odorul să devină cineva. Zâmbetul tâmp dar larg al copilului le confirmă iluziile.

Ei bine nu! Nu primesc. Eu ştiu că tot ce e minunat se întâmplă şi nu se construieşte. Eu am acceptat ca adevărată numai bruma de intuiţie ce îmi indică faptul că exist. Asta e singura certitudine pe care mi-o permit.