FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Rodica Elena Lupu
Am descoperit cã scrisul îmi face bine, sã vorbesc cu mine însãmi, e ca un tratament. O fi un semn al epocii moderne. „Omul arhaic vorbea cu cosmosul, omul medieval vorbea cu Dumnezeu, omul modern cu el însuºi”, spunea Heineman, ºi se confirmã.
De ce în ultima vreme simt nevoia tot mai mult „sã cãlãtoresc în propriul meu trecut”, cum spunea Mircea Eliade.... ªi fac asta nu pentru a lãsa ceva, sincer – altceva decât copiii! – dupã ce nu voi mai fi! Ceea ce scriu este pe departe de a fi literaturã, pentru cã nu am veleitãþi literare, deºi am ales în ºcoalã partea umanã, ultima fiind facultatea de drept. Este exact viaþa! ªi nu alta decât propria mea viaþã! În esenþã este o demonstraþie de felul în care eºecul poate sã semnifice o victorie ºi izbânda o înfrângere. Depinde de la ce distanþã priveºti lucrurile ºi, mai ales, cu ce inimã.
* *
Am ajuns la ºcoalã. Aveam ºapte ani. Eram ºcolãriþã în clasa întâi. Învãþãtoarea mea, neuitata doamnã Ana, s-a gândit sã organizeze la sfârºitul primului trimestru, înaintea vacanþei de iarnã, o serbare. Ne-a spus sã pregãtim fiecare câte o poezioarã, pe care sã o spunem în faþa lui Moº Gerilã cum i se spunea pe atunci, invitat ºi el la sindrofie.
Am ajuns acasã ºi i-am comunicat mamei indicaþiile învãþãtoarei, iar mama încântatã de idee, a înþeles sã mã ajute. A luat volumul de „Poezii” al lui Octavian Goga, unul dintre autorii ei favoriþi, - pentru cã vã spun sincer, nu aveam multe cãrþi în casã, aveam doar ceea ce ne plãcea fiecãruia – ºi a ales poezia „Moº Crãciun”. Pe îndelete, înþelegând cu mintea ºi cu inima fiecare vers al poeziei, am învãþat-o ºi, þinând-o minte, intram cu gândul în odãile cereºti ale moºului.
A venit ºi ziua serbãrii. Îmbrãcatã frumos, ca o micã doamnã, cu rochiþa de catifea viºinie, cu guler alb brodat, - pe care mama nu uita sã ne-o cumpere ºi mie ºi Ninei în fiecare an de Crãciun - cu ghetuþele lustruite ºi curate, - pentru cã mama ne mai cumpãra ºi ºoºoni albi ca sã le apãrãm de noroi - am intrat împreunã cu mama în sala de clasã. În colþul de lângã catedrã apãruse un brad împodobit cu hârtie creponatã de toate culorile ºi cu smocuri mici de vatã pe ramuri, imitând zãpada. Sub brad erau aºezate cutii frumos ambalate, în interiorul cãrora pãrinþii ºi învãþãtoarea puseserã cadouri pentru fiecare copil. Serbarea era pe punctul sã înceapã. Pânã sã iau loc în bancã am vãzut-o deja pe una dintre colegele mele, - care în clasele unu-opt la sfârºitul anului ºcolar când luam premiu era chematã înaintea mea chiar dacã aveam aceeaºi medie -, instalatã pe podiumul catedrei ºi am auzit-o vorbind în felul ei afectat, fiindcã pronunþa toate vocalele deschis, cumva aproape ca pe a: „Moº Gerilã, toþi îmi spun /Cã eºti darnic ºi eºti bun/ Eu îþi spun...”.
Ca prin vis am auzit parcã numele meu ºi am simþit cum mama mã împingea uºor sã mã ridic. Ajunsã înaintea micii adunãri, cu ochii strãlucitori de lacrimi care stãteau sã þâºneascã din cauza emoþiei, m-am concentrat un moment ºi am spus rar: „MOª CRÃCIUN”, DE OCTAVIAN GOGA. Dupã o scurtã pauzã, aºa cum m-a învãþat mama, am continuat ca una ce ºtia ceva: „Dragi copii din þara asta,/Vã miraþi voi, cum se poate,/Moº Crãciun, din cer, de-acolo,/De le ºtie toate, toate?/Iatã cum, vã spune badea...”.
Dar nu a putut badea sã explice cum se face cã moºul le ºtie pe toate, pentru cã învãþãtoarea, îngrozitã de ce auzea, m-a întrerupt. Octavian Goga era unul dintre poeþii interziºi de autoritatea comunistã ºi în perioada aceea de epurãri ºi arestãri absurde era suficient sã vorbeºti despre el pentru a fi reþinut de securitate; a recita din opera lui era curatã erezie ºi dacã poezia exprima iubirea pentru Moº Crãciun, ei bine, asta întrecea orice mãsurã.
Moº Crãciun trebuia uitat, se nãscuse Moº Gerilã. Aºa se face cã pe vremea aceea unii împodobeau bradul numai de Anul Nou sau îl împodobeau de Crãciun dar aprindeau lumânãrile sã fie vãzut la ferestre numai de Anul Nou.
Aºadar, M㺠Crãciun trebuia uitat. În consecinþã, doamna m-a luat de dupã umeri, m-a condus înapoi în bancã ºi mi-a spus cã mã roagã sã mã gândesc la altã poezie. M-am aºezat nedumeritã. Vedeam cum pãrinþii celorlalþi copii se întorc spre mine ºi-mi zâmbesc cu simpatie. Mama îmi þinea mânuþa între palmele ei moi ºi calde, liniºtindu-mã. Dupã câteva minute, învãþãtoarea m-a chemat din nou sã recit poezia la care presupunea ea cã m-am gândit între timp. Dar eu am început hotãrâtã.: „Dragi copii din þara asta,/Vã miraþi voi cum se poate,/Moº Crãciu, din cer, de-acolo,/De le ºtie toate, toate?”
Învãþãtoarea m-a oprit din nou. S-a apropiat de mine ºi mi-a ºoptit: „Dacã te rog eu frumos, vrei sã spui o altã poezie?”. Elevã ascultãroare altminteri, i-am rãspuns imperturbabil: „Nu”.
Deºi mã cunoºtea doar de câteva luni, învãþãtoarea a înþeles cã nu trebuia sã mai insiste. S-a îndreptat cãtre uºã, a deschis-o prudent, a aruncat o privire în coridorul întunecat ºi, pãzind clasa, pregãtitã sã opreascã actul artistic de s-ar fi ivit vreun musafir nepoftit, mi s-a adresat: „Spune, dragã, ce poezie vrei tu.” ªi eu am spus-o cu suflet ºi emoþie, ºi nu m-am încurcat deloc, ba chiar am tras cu ochiul la sfârºit, întregind portretul moºului: „Vezi, de-acolo ºtie moºul, /Cã-i ºiret, nevoie mare”.
Din cauza stânjenelii create de primele încercãri eºuate, toþi cei de faþã, copii ºi pãrinþi, m-au ascultat cu mare atenþie. ªi versurile pline de credinþã spuse cu patos ºi inimã de un copil care nu cunoºtea spaima de comuniºti i-a impresionat ºi i-a bucurat, pentru cã, de fapt, dãdeau glas ºi simþirii unora dintre ei. Spun unora, pentru cã la câteva zile, am avut în casã o micã percheziþie. Pe Goga ºi nici alte cãrþi de suflet pe care mama le pãstra în loc numai de ea ºtiut, nu le-au gãsit oamenii legii ºi am scãpat din nou basma curatã.
Copilul care a rãmas neclintit în decizia lui de a povesti celorlalþi despre Moº Crãciun, atunci când nimeni nu îndrãznea nici sã-i pronunþe numele, a dat celor mari, fãrã sã ºtie, o lecþie de rezistenþã ºi demnitate. A arãtat cã bunul-simþ ºi puritatea sunt arme care dau putere celor ce se tem de duºmani vremelnici. A spus rãspicat, curajos ºi fãrã teamã ce gândea ºi simþea mângîiat pe creºtet de aripa sfântã a îngerului din poezia lui Goga. Iar îngerul, dacã e sã dãm crezare poetului, sigur i-a povestit Moºului „ce copil ºi ce purtare” a întâlnit el în clasa I, în Ajunul Crãciunului din anul…. „ªi nu voi ca sã mã laud, nici cã voi sã vã-nspãimânt, cum venirã se fãcurã...”. Parcã aºa spunea mãria sa Eminescu.

Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE