FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Muzicianul
Text postat de George (Dumitru) Corbeanu
Umblă vorba că Mitrea a fost făcut la Operă. La București. În timpul Corului Vânătorilor din Carmen. Lovită de masculinitatea excesivă a bărbaților avântați în cânt, mamă-sa nu s-a putut abține și l-a născut acolo, pe scaun, cuprinsă de o plăcere dincolo de limitele umanului. Nici nu a știut că naște. S-a trezit cu el sub poale și, cu lacrimi în ochi de emoție, i-a spus bărbatului de lângă ea care privise totul cu răsuflarea tăiată, incapabil de vreun gest:
- Omule, fata noastră o să fie o mare cântăreață.

Dar nu a fost să fie. Că a ieșit băiat. Și, după cum se dovedi câțiva ani mai încolo, fără nici un pic de voce. Dar mă-sa nu se dădu bătută.
- Nu-i nimic, își zise sieși și totodată lumii întregi, o să-l facă mama pianist. Bărbate, hai la oraș să îi cumpăram baiatului pian!
- Femeie, înnebuniși? se rățoi bărbatu. De unde, Doamne iartă-mă, bani de pian?
- Cum de unde? Vindem porcul!

Și Mitrea căpătă pian, fără prea multă vorbă. Și se duse vestea că avem un pianist în satul nostru.
- Ce pianist? Că nu are decât șase ani, nici la școală nu-i, ziceau unii.
- Ehei, șopteau alții pe la colțuri, eu o auzii pe mumă-sa că e un fel de geniu. Că o să ajungă mare.

Mare ajunse repede, în câțiva ani nici nu îl mai recunoșteai pe stradă, așa găligan se făcuse. Te uitai la el de jos în sus și nu îi vedeai creștetul capului. Și cum umbla cu părul într-o parte, cu țigara în colțul gurii, fumată pe jumătate, cu mâinile în buzunare și cu o sprânceană ridicată golănește, îi dădeai cu cel puțin cinci ani mai mult decât avea de fapt. Începuse să se bărbierească de la treisprezece ani, când ceilalți băieți încă mai aveau lăptuci la gură. Mamă-sa îl mânca din ochi, de drag ce îi era.
- M’âncă-l mama de artist! Și îi făcea toate voile.
- Femeie, nu îi mai da atâta nas, îl auzeai pe taică-su din patul în care stătea tolănit cuprins de lehamitea zilnică, nu vezi că a ajuns un golan? Sperie satul cu prostiile pe care le face!
- Ce prostii, nici o prostie, nu vezi ce talentat e copilul mamii? Ia cântă tu lu’ mama ceva la pian, hai, că uite așa mă trec fiorii când te aud…Hai, ca atunci când erai mic și toată ziulica băteai în clapele alea, de îmi venea să te pup de bucurie.
Și Mitrea îi făcea pe plac de fiecare dată, cu un surâs știrb pe chip. Se punea la pian și apăsa cu furie clapele, rotindu-și ochii cu o viteză înspăimântătoare, de credeai că acum își dă duhul. Apoi se oprea brusc, la fel cum începuse, își pupa mama pe obraz și ieșea pe poartă fluierând a pagubă.
- Mai are de învățat! ridică ta-su din umeri. Nu o să ajungă nimeni niciodată.
- Că zici tu! Las’ să învețe, că de-aia sunt școli în țară. O să îl ducem la cele mai înalte școli de muzică, și să vezi ce o să învețe. Nu ca tine. Tu nu ai fost în stare să înveți nimic, de-aia stai și lenevești toată ziua! Du-te și dă apă la rațe, că acu’ mă supăr și îți dau cu mătura în cap!
Așa făcea ea când se supăra. Îi dădea cu mătura în cap. Și el știa bine că nu se glumește cu de-alde astea, așa că fugea repejor în spate, la găini. Să nu o mai audă. Căci îl exaspera cu muzica ei. Ea nu vedea că se face de râsul satului? Că începe lumea să vorbească pe după case?
Așa era. Iar începuse să se vorbeasca prin sat. Că pianistul ajunsese un golan. Cum de îl vede mă-sa geniu? Că nu e nimic de capul lui, toată ziua, bună ziua e în cârciumă, tutunând și flegmând de zor și făcând pe chibițul pe lângă mesele de biliard.
- Și unde te pui, se auzeau unii, că nu mai pot să dorm noaptea! Îmi sperie toate orătăniile din spatele cașii când lovește în pianul ăla. Păi ăsta e geniu? E un descreierat, asta e!
- Și de mic a început cu prostiile! continuau alții încălziți, nu văzuși ce privire de derbedeu are? Știi ce îmi spuse Ioan a lu’ Țopârlan? Că îl văzu într-o noapte beat, de abia se mai putea ține pe picioare. Păi așa se cade să umble un copilandru de vârsta lui? Ca ultimul boschetar? Și văzuși cum fumează? Ca moș Tilică trage din țigară, le înnoadă!
- Și mă-sa se laudă peste tot cu el, se trezeau vecinele să șușotească. Azi chiar îmi venea să îi răspund. Că văzui ce baiat are? Că văzui cât e de frumos și deștept? Și talentat? Că moare fetele după el, uf, dacă ar ști ea ce pramatie e! Îmi venea să îi întorc spatele, dar mi-am zis să o las așa, în pace. Cine știe ce blesteme îmi aruncă dup’aia. Și nu vreau să mă pun rău cu Dumnezeu, Doamne-ferește, și se închină de trei ori cu sârg.
- Ptiu drace! scuipau babele în sân când îl vedeau pe stradă, da’ “bună ziua” nu știi să dai? Că de-aia te ținură opt ani acasă și nu te tremeseră la școală, să înveți măcar să dai “bună ziua” la vecini!
Dar Mitrea își vedea de ale lui netulburat. Trecea pe strada principală cu capul sus, la o palmă deasupra tuturor, cu privirea fixă, cu părul lins și buza ridicată. Nu vedea nimic în jur, privea doar înainte, netulburat de agitația pe care o stârnea, chiar și printre copiii ce scurmau în țărână pe lângă porți.
-Uite bă Valerică, auzeai pe ici pe colo, asta e geniul ăla de care vorbește toată lumea.
-Da’ ce e ăla geniu?
-Uf, da’ prost mai ești, geniul e ăl’ de zboară când vrea el dintre noi și se întoarce tot când vrea el. Așa, când i se face foame!
-Mamăăăă ce ca lumea! Ce n-aș da să fiu și eu geniu…
-Las’ că-ți trece că e vremea rece! Și pleosc! se auzea o palmă după ceafă.
-Nu mai da mă, că te spui lu’ mamatușa!
-Spui pe dracu! Pleosc!

La liceu nu a intrat de prima dată.
-Ți-am spus eu că nu o să facă nici o brânză! sări taică-su.
-Las’ că știu eu cum stau lucrurile! spuse mă-sa furioasă. Nu l-au apreciat cum trebuie. Nu l-au văzut așa cum e de fapt.
- Un nemernic, asta e, fără nimic în tărtăcuță.
- Nu mai vorbi de el așa că îți dau cu mătura în cap, auzi? Parcă nu ar fi și al tău. Las’ că or vedea ei…auzi, să mi-l respingă pe Mitrea al meu…
- Și ce-ai să faci, femeia lu’ Dumnezeu?
- Cum ce? Vând porcu’!
Și în toamnă Mitrea era licean. Urma cursurile de zi ale Liceului de Artă din oraș. Secțiunea Muzică. Studia pianul. Nu se știe cum de reușise mă-sa să îl bage acolo. Dar se spunea că fusese văzută într-o zi gătită nevoie mare, își pusese cea mai bună rochie (aia ridicată fa’! aia care îi dezvelea ciolanele de i se vedeau pulpele până sus! Da’ știi cum arăta? Izact ca o orășancă din acele de le vezi pe la televizor seara), pantofi cu toc subțire (de parcă se chinuia să nu cadă după ei, așa erau de subțiri, și străluceau de îți luau ochii) și se grăbi la oraș. Se spunea că avea la ea bani cât două vaci bune, de lapte, de unde îi adunase, nimeni nu putea ști.
Bineînțeles, toate acestea erau vorbe. Că așa vorbește lumea pe la sat, câte în lună și în stele. Câte or fi adevărate și câte nu…eh, dar asta e o altă poveste.
Însă adevărat e că în primul trimestru au vrut să îl exmatriculeze. Că se bătuse cu toți colegii. Și că nu frecventa orele. Au făcut ședință cu părinții. Și s-a dus mamă-sa.
- Nu poate doamnă, i s-a zis, nu cred că are să facă față. Nu are pic de talent. Și în plus e un derbedeu, mă scuzați că sunt nevoit să folosesc cuvinte așa dure, dar nu mă pot înțelege cu el. Pare că nu aude. Pare că nu percepe vorbele mele. Afișează o privire, hm, bovină, să îi spunem, și atât. Mă tratează cu indolență, pe mine și pe toți colegii mei. Sau așa am crezut prima dată. Că ne ignoră în mod deliberat. Însă acum nu mai știu ce să cred. Că e idiot și atât. Că nu poate, că nu are capacitate de înțelegere, cred că are o problemă cu atenția. Mă scuzați că vă întreb dar…a suferit vreo traumă în copilărie? Ceva care să-i fi afectat capacitățile cerebrale?
Și tot așa.
Dar și conflictul acesta muri ca de la sine, iar Mitrea rămase în școală. Mai mult decât atât. În ciuda prostiilor pe care le făcea aproape zilnic, era lăsat în pace, mai ales de către profesori. Se pare că cineva îl proteja. Cineva de sus. Cineva din conducerea instituției de învățământ.
Timp de patru ani, cât a durat liceul, a stat la o verișoară îndepartată de-a lui taică-su, în gazdă și venea rar pe acasă. Lucruri multe nu prea mai auzirăm despre el. Doar așa, zvonuri. Că azi i-a spart capul unui coleg într-o încăierare în discotecă. Că ieri era gata-gata să violeze o tânără ce trecea liniștită pe trotuarul orașului. (Noroc cu oamenii din stația de troleibuz că au sărit care mai de care și au scăpat-o din mâinile lui mari și transpirate. Unii chemară poliția, dar degeaba, nu veni nimeni. Mitrea scăpă ca prin urechile acului.) Că umbla nopți în șir prin oraș, de nu mai știa nimeni nimic de el și când ajungea acasă, la gazdă, puțea a tutun și a băutură ieftină de infesta tot aerul din jur. Atunci tante Maria punea repede mâna pe telefon și suna în sat, la văr, plângându-se cât o țineau plămânii de nepotul cu care fusese pedepsită împotriva voinței sale. Dar legăturile de familie erau sfinte, așa că trecea de fiecare dată peste momente de acest gen, în prealabil după multe rugăminți ale tatălui, care, mort de rușine, abia mai ieșea din casă.
Însă mai era un motiv pentru care tatăl lui Mitrea stătea majoritatea timpul în casă, sau în spate, pe o canapea de stejar din fundul grădinii, cu mâinile sprijinându-și obrajii și cu privirea în pământ. Nevastă-sa. Care, de când plecase Mitrea de acasă, toată ziua era la oraș. Și câteodată și noaptea. Bietul om o vedea atât de rar, încât începuse încet-încet să se obișnuiască fără ea. Ce făcea ea acolo, de ce când venea abia dacă îl baga în seamă, asta nu pot să spun. Și nimeni nu poate. Dar au văzut-o câțiva săteni de ai noștri cu drum pe acolo, prin oraș. Și și-au dat coate. Că nu era singură. Abia o cunoscură, ziceau mai târziu, la cârciumă, cu mâinile pe pahare. Că era îmbrăcată ca o doamnă, coafată, machiată. Ce să mai, orășancă sadea.
- Dar mersul tot de țărancă îl avea, conchise unul, trântind zgomotos paharul gol pe masă.

Într-o zi, pe la amiază, era Mitrea deja ultimul an, mai avea puțin și dădea bacalaureatul, veni cu mașina acasă. Îl ignoră pe bărbată-su care îi ieșise în întâmpinare la poartă, își umplu la repezeala o valiză cu haine, și ieși grăbită din curte. Cât timp stătu în casă, ocupată cu strânsul lucrurilor, vecinii mai curioși reușiră să zărească în mașină, la volan, silueta unui bărbat.
- Ptiu, nu îl văzurăm noi bine, dar cred că nu e atât de arătos ca Ion al nostru!
- Auzi, ce grozăvie, săracul Ionică, să fie lăsat așa, fără nici o explicațiune, pentru un terchea-berchea!
- Eu auzii, zise unul ce trecea pe stradă și se oprise în dreptul lor, că e un mare profesor de muzică în oraș. Director la Liceu.
- De unde auziși tu mă Costele? Că eu nu auzii nimic.
- Eh, din oraș de acolo, știi că vorba merge repede.

Și de atunci nu am mai văzut-o decât în ziua aceea, a concertului. Unii se găsiră să interpreteze plecarea ei ca pe un sacrificiu. O făcuse pentru băiat. Așa putea ea să îl ajute. Veghind din umbră. Da, a fost singura care a crezut în el. Până la capat…

Ion își înecă amarul în băutură, ca mai toți oamenii de pe la noi. În câțiva ani nu îl mai recunoșteai, ajunsese o umbră. Abia se mai vedea. Nu vorbea cu nimeni, avea un colț al lui, în cârciumă, acolo stătea de dimineața până seara. Își omora ficații. Dar nimeni nu i-a spus nimic. L-au lăsat în pace.
- Să moară, daca e prost. Păi ce, nu se mai găsesc muieri? Uite, Floarea a lu’ Sindilă și acu’ e singură….

De Mitrea aflarăm că își lu㠓bacaloriatul” fără prea mult efort. Și plecă la capitală. La Conservator. Unii, mai descuiați, râdeau pe sub mustăți. Cum să intre la Conservator? Păi acolo se duc numai valori, nu lichele. Numai copii talentați, nu derbedei cu tărâțe în loc de creier.
Dar li se dădu peste nas. Auzirăm cu mirare (de la Florin, băiatul Săndichii care e student la Politehnică, ăl de voia de mic să se facă inginer…) că pianistul nostru era student la Conservator. Și odată cu el, că se duse și mamă-să la capitală. Și că acum umbla cu altul, mai tinerel, dar tot muzician. Unul de cântă la Operă. Chiar și în Corul Vânătorilor. Gurile rele începuseră să spună că fără ajutorul cântărețului nu mai intra el acolo. Că tot mă-sa se dăduse peste cap, făcuse ce făcuse și aranjase examenul.
- Ce să facă?
- Cum ce să facă? Păi știi tu… ce se face de obicei să convingi bărbații să joace cum le cânți….

Nu rezistă mult. Un an. Atât. Apoi rămase repetent și trebui să dea din nou examen. Însă nici prin cap nu îi trecea lui Mitrea să o ia de la început. Chiar dacă întâi îl luă mamă-sa cu binișorul. Apoi răstit. Apoi la palme. Nimic. Se angajă bodyguard la o discotecă de succes. Avea deja peste doi metri și privire de animal hăituit.

Însă mă-sa se dovedi încă o dată un spirit combativ. Îl lăsă pe cântareț și își îndreptă farmecele către altcineva, către însuși directorul Operei Naționale. Care, slab de înger (pesemne și de la vârsta destul de înaintată), cedă stăruințelor ei languroase. Și îi aranjă lui Mitrea un concert extraordinar punându-i la dispoziție un pian și întreaga sală a Operei.
Mitrea avea douăzeci și patru de ani și meseria de bodyguard (practicată cu succes timp de doi ani) când își susținu primul și ultimul său concert. La care ne-am dus și noi, câțiva, ăi mai curioși și cu mai puține treburi prin bătătură. Și la care veni și tată-său, Ion, scofâlcit și abia ținându-se pe picioare.
-Hai Ioane, scoal’ odată din beție că îți cântă feciorul la București! îi strigară oamenii.
-Ce fesior? Eu nu am nici un fesior, mormăia el în barbă.
Dar veni până la urmă, că îl luară oamenii pe sus.
Sala era aproape plină, în ciuda așteptărilor. Cine era toată lumea aceea și de unde venise… nu aveam cum să știm. Poate doar directorul știa. Mai auzeai pe ici pe colo printre dinți “cine o mai fi și ăsta? Nu am auzit în viața mea de el….nu mai bine stăteam eu acasă? Of ce ți-e și cu obligațiile astea…Da, că dacă nu mă ruga cutare, nici că veneam.”
Noi ne văzurăm de treabă, țărani cum suntem, mai rușinoși, n-am îndrăznit să scoatem o vorbuliță. Ne-am pus cuminți dosurile în scaune și am așteptat. Dar cu inima strânsă, că presimțeam ce are să se întâmple. Parcă îl auzeam lovind cu mâinile mari în clape, zgomotos, așa cum îl știam noi de acasă. Încă de pe drum ne uitam unii la altii și ne spuneam rânjind că acum o să se vadă cu adevărat cine e geniul ăsta al nostru. Și are să vadă și paparuda de maică-sa, în sfarșit, ce îi poate hăndrălăul de fecior. Și Ion are să fie răzbunat. Cu vârf și îndesat.

Liniștea fu totală când urcă Mitrea pe scenă. Se uită peste capetele noastre cu o privire rătăcită, rotindu-și globii oculari cu o viteză înspăimantătoare de două ori, o dată în sensul acelor de ceasornic, apoi invers. Într-un final se așeză pe scăunelul tapetat cu negru din dreptul pianului care părea o jucărie în fața lui. Răsuflă adânc și se aplecă extrem de mult, fixând clapele albe cu o privire tâmpă, de parcă se întreba ce căuta el acolo și ce dracu semnifică obiectul ăsta mare pe care îl privește. Se auzi o tuse înăbușită din sală ce îl făcu să tresară brusc și să se îndrepte. Atinse lin cu mâna clapele din partea stângă, făcând un gest de alungare a prafului ce părea că se depusese de secole. Câteva râsete înfundate se auziră din spate, urmate de „ssst!”-uri nervoase. Se auziră și niște vorbe răutăcioase, „acum începe!, tineți-vă fraților că o să vă spargă urechile....” spuse în șoaptă de oamenii noștri pesemne, care îl mai auziseră cântând. Dar totul încetă ca prin farmec când începu minunea.
Când se porni să cânte, Mitrea se transfigură. Expresia animalică, încrâncenată, de pe chip îi dispăru ca prin farmec, făcând loc unei seninătăți copilărești, aproape bolnăvicioase. Sprâncenele i se arcuiră, orbitele i se căscară scoțând la iveala doi ochi calzi, molateci, cu o privire lungă, aproape nostalgică. Un oftat ușor îi zgudui trupul înalt în timp ce mâinile butucănoase parcă își alungiră degetele, acoperind toate clapele. Apoi muzica. Muzica care urma ne făcu să încremenim de plăcere. Mitrea nu mai era Mitrea, era un altul, cu același corp, cu aceeași carne și același sânge, însă cu trăsături diferite, cu zâmbet diferit, unul cald, care te învăluia ca o beție ușoară. Se stinseseră toate becurile din jur, rămăsese un singur reflector care îl lumina de sus, arătându-ni-l parcă și mai misterios, parcă și mai înzestrat cu har, așa cum se distingea acolo, pe scenă, în fața noastră, scăldat în lumina aceea aurie, groasă, purtând fracul acela adus parcă dintr-o alta vreme.
Începu ușor. Treptat. Mângâia pianul. Îl însuflețea. Îl transforma dintr-un obiect rece, dur, cu margini ascuțite, în ceva viu, care parcă lăcrima singur, independent de voința cântărețului, independent de respirațiile noastre gâtuite de emoție, independent de ploaia de afară care începuse brusc și care ropotea pe acoperișul înalt al clădirii. Cântul se ridică ca un abur, ca o ceață, pluti ușor pe deasupra capetelor noastre pentru ca apoi, lin, să coboare și să ne învăluie ființele, să ne intre în pori, în vene, în sânge, în globulele roșii și albe care își accelerară fuga nebunească și dezordonată făcându-ne să ne înfiorăm, fior ce își găsi drumul din lăuntru înspre afară, extatic.
Apoi Mitrea acceleră ritmul. Mâinile îi alunecau neliniștite, lovind în măruntaiele cutiei de lemn obosit, făcându-l să geamă în sunete înalte și joase, făcându-l să se cutremure, să se scuture, să arunce spre noi, spre audiență, picături de cântec în cascadă ce te luau și te ridicau în slăvi ca apoi, imediat, să te izbească de pământ, mai mult, să te scufunde, apăsător, și apoi iar, sus, înălțător, un dute-vino, o zbuciumare, o zvârcolire a spiritului, o ardere continuă. Și în timp ce mâinile îi alunecau nebunește, Mitrea se alungea, împingând scaunul putin câte puțin în spate, spre marginea scenei și, concomitent, apropiindu-și chipul de pian, lipindu-și obrajii îmbujorați de lemnul tocit de vreme. Spectacolul era măreț, corpul pianistului devenise lung și subțire ca o lumânare, aproape transparent, devenise un șarpe auriu cu mâini și picioare, cu păr și pleoape și sprâncene păroase, în timp ce muzica, divina muzică!, atinsese perfecțiunea, perfecțiune ce începuse să ne doară, unii dintre noi, nemaireușind să suporte, își acopereau urechile cu mâinile, își băgau degetele în timpan, apăsând dureros, alții plângeau în hohote, gesticulând hipnotic, iar în punctul culminant, atunci când chipul i se contopi cu clapele pianului, când corpul i se subție cât o foița de hârtie, atunci, în primul rând (o văzuram bine, tot timpul stătuse în picioare, cu mâinile la piept, emoționată), mamă-sa leșină de plăcere (câștigase!), becurile din sală se aprinseră brusc, însuflețite, orbitoare, luminând drumul artistului în negura pianului, căci da, într-adevăr, Mitrea fu absorbit și dispăru ca o umbra în cutia neagra lăsându-ne muți de uimire în liniștea ce ne lovi ca un fulger.

Și gata. Mult timp au rămas oamenii așa, cu ochii în gol, neîndrăznind să se întrebe ce se întamplase, de ce scaunul nu mai sprijinea pe nimeni și de ce pianul nu continua să cânte. Apoi începură să înțeleaga că totul se terminase, că Mitrea nu mai era acum decât muzică, muzica pe care o aveam în noi și pe care urma să o purtăm toată viața, ca pe o fericire fără margini...
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Petre - ehe! mai e pana la marin preda...

Vero - asa e, citind acum, dupa un timp, parca ti-as da dreptate. O sa vad, probabil o sa scot paragraful de final
Tea - dap, same as above

Andrei - asa am construit-o de la inceput, prin prisma mamei. Asa am gandit-o, nu o sa o schimb.

Vsilica - mersi :) si te mai astept

Elena - true in tot ce zici! multam mult. Uite, cand esti subiectiv, iti scapa chestiile astea stilistice. Vad ca finalul sufera (3 pareri contra) asa ca ma duc sa ma culc, cum nu ar zice betivul.

Tiberiu - mersi de lectura. O sa revin odata pe ea, insa nu stiu exact cand. Nu prea am timp zilele astea...

Cu prietenie
George
 
Postat de catre George (Dumitru) Corbeanu la data de 2008-10-23 15:33:09
         
 
  per total, o fabula bine construita, bravo domnule !

daca vrei, poti si lucra la unele detalii care sa o faca mai "veridica"... sau invers

cu simpatie,
tm :)
 
Postat de catre definitiv retras 02octombrie09 la data de 2008-10-22 12:20:23
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  1. Muzica care urma ne făcu să încremenim de plăcere. - cacofonie : muzica care, poti inlocui cu: suntele care urmară, acordurile ... ne făcură să...

în fond, muzica este alcătuită din sunete, care, la rândul lor, compun acordurile, acordurile alcătuiesc armonii, etc...

2. Cântul se ridică ca un abur,
ridică ca un ... cacofonie...
de preferat : se înălța ca un abur

3. să ne intre în sânge, în globulele roșii și albe care își accelerară fuga

logic... sângele are globule roșii, albe, circulația sângelui este a globulelor, lesne de înțeles.

finalul prea abrupt... un fel de :
încălecai pe-o șa și vă spusei poveasta așa.

pe alocuri, idei repetate, am lecturat cu interes.

*

colegial

ET

 
Postat de catre ambigua departare la data de 2008-10-22 11:23:25
         
 
  O proza curgatoare si captivanta, subiect de actualitate!. Mi-a placut foarte mult.Te citesc cu placere de fiecare data, chiar daca nu las semne. Mult succes! Cu simpatie, Vali  
Postat de catre Vasilica Ilie la data de 2008-10-22 10:00:25
         
 
  :) cu scuzele de rigoare, imi raspund singur: "dă", cred că si gramatical si in context. Profit totusi de ocazie ca am revenit si intreb: distorsiunea lui Mitrea, trebuie neaparat particularizata ca focalizare pe imaginea mamei, explicitand castigul?
N-ar fi fost mai subtila reducerea la umbra anonima?
 
Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2008-10-22 04:23:48
         
 
  PS Cum e mai corect, ca habar n-am, "dau", sau "dă" ?  
Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2008-10-22 04:06:27
         
 
  Mi-a facut placere lectura. Curge precum sunetele pianului in registrul mediu-acut, lasand o savoare aparte, desi finalul, previzibil, nu este chiar o surpriza. Contrastul cu elementele statice dau un plus de dinamism.
Va rog sa-mi permiteti sa aprind un beculet.
Cu drag,
 
Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2008-10-22 03:58:44
         
 
  typo; Si gata....
scuze, tea
 
Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2008-10-21 22:13:45
         
 
  Bine scris, George!

O sugestie: renunta la acel ultim paragraf "asi gata. Mult timp.........fara margini"...disparitia in pian este exact unde ar trebui sa cada"greul" finalului.....

ignora ce zic, daca nu-i ceea ce vezi tu.

Aprecieri,

Calvar*
 
Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2008-10-21 22:13:07
         
 
  George,

Textul tau m-a impresionat din doua puncte de vedere.

1. Primul, foarte personal: eu am fost invers, copilul cu talent care n-a putut accede conservatorul, lucru care m-a afectat profund si pentru multa vreme.

2. Al doilea, literar. Bine scris si cu talent, are totusi acea deficientza despre crae te antentionase Tea, la sfarsit se dilueaza, finalul (ultima fraza adica) nu este la inaltzimea constructiei literare cu care il pregatesti.

Vot,

VPL.
 
Postat de catre Veronica Pavel la data de 2008-10-21 18:47:43
         
 
  Frumos,cunoașterea satului în nuditatea trăirii lui dar mai ales ascultarea muzicii în semne sunt superbe...un Marin Preda al altui timp?  
Postat de catre Petre Mocanu la data de 2008-10-21 18:17:25
         
 
  si asta e un text putin mai vechi pe care nu l-am postat insa aici.

tot scriu comentarii pe textele mle, ca sa poate fi accesat inainte sa fie validat ;)
 
Postat de catre George (Dumitru) Corbeanu la data de 2008-10-21 15:34:41
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE