PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
O lene frenetică Text postat de Corneliu Traian Atanasiu Totul a pornit de la o stare lirică. Am scris, cum se întîmplă, impulsiv, sfidînd, provocînd, bravînd: Cineva trebuia să-şi dea seama că lenea nu trebuia irosită Cineva trebuia să renege trufia cizmei fără pretenţii pentru prietenia acestui scîrţîit pe zăpadă Cineva trebuia să se lepede de pustiitoarea nepăsare să ia asupra-şi tot ce se cheltuie belşugul şi risipa şi ca în basme să proclame foametea şi însetarea Cineva cu mîini înfrigurate trebuia să ridice un pumn de albe cuvinte şi gustul vieţii să-l presare pe buzele arse sare pe rană Cineva trebuia s-o rupă cu neatenţia şi cu nobleţe dreptul şi datoria sînt una să mulţumească în dreapta şi-n stînga pentru atîta darnic prăpăd Dacă inima îţi bate-n fiecare gînd, ceea ce ai scris nu poate fi doar gratuit, te angajează şi nu te poţi dezice de el ca de ceva accidental şi pasager. Multe dintre versurile inşirate pe hîrtie îţi devin un fel de devize, le preiei ca vorbe călăuzitoare, ca inscripţii sacre, ca pietre pentru templul vieţii tale, pentru zidirea de sine. Lenea mea, atunci, acolo, era plină de rost şi tensiune, deschisă, avidă, nesătulă şi generoasă. De ce i-aş fi zis altfel? Simţeam că sfidez crezul clasei muncitoare că va ajunge-n paradis, că mă sus-trag şi îmi permit - blamabil - să fiu disponibil pentru contemplare, pentru reverie, pentru meditaţie. Simţeam o delicată responsabilitate faţă de darurile neîntîlnite pînă atunci în viaţa robotitoare, activă, agitată. Sînt un leneş patent. Mi-a plăcut de la o vreme să mă simt liber în natură bătînd frenetic dealurile şi munţii, plajele pustii. Dar mi-a fost lene să pescuiesc, n-am înţeles ce rost ar avea să vînez, să fac grădinărie, să mă ascund pudic după acea îmbinare cu utilul. Sînt un leneş nepotolit, neostenit, frenetic, dar pentru asta sînt oare mai puţin leneş? Şi-aş vrea să fiu sincer pînă la capăt. Într-un lung interviu cu Cioran, la Paris, Liiceanu nu acceptă replica prea cinică a acestuia: - Eu n-am muncit niciodată! Replică rostită precipitat, cu o exaltare vădită şi cu acea privire convingător-ghiduşă care sfidează convenţiile. Liiceanu încearcă să-l facă să-şi retragă afirmaţia care nu dă bine pentru un idol al naţiei: - Dar aţi citit atît, aţi scris, v-aţi petrecut viaţa în biblioteci!? - şi nu reuşeşte nicicum. Răspunsul rămîne ferm: - Nu, nu, nu mi-a plăcut să muncesc niciodată! Consimt la ce a spus Cioran, n-am reuşit performanţa lui - am fost salariat - şi îl invidiez. “Lenea nu trebuie irosită” este doar un mod de a spune că nu mă mai pot complace, că nu mai accept, că nu mai vreau să mi se impună unde şi cum să-mi investesc, să-mi plasez efortul. Lenea este aici organul discernămîntului, al posibilei alegeri libere: starea în care te deconectezi de la tensiune, te salvezi crispării generale, deja date, pentru a avea răgazul de a sesiza, de a descoperi vibraţia fragilă – de obicei acoperită de trepidaţia hărniciei şi a robotelii – a unei lumi ascunse activismului militant şi de a te conecta la tremurul ei delicat. Bine şi generos gestionată, lenea te indeamnă la tot felul de îndeletniciri bizare, dar vibrante, palpitante. Îţi deschide registre ale simţirii în care viaţa se trăieşte – nu profesionist, nu meseriaş – ci ca o îndeletnicire: pe îndelete. Am primit de la cineva această replică: ”Hai să încerc un început de comentariu. E vorba despre lene. Cu condiţia, într-adevăr, cu condiţia să o gestionezi bine şi generos. De obicei, însă, o…irosim, adică nu o lăsăm să se desfăşoare. De frică! O frică difuză de cele mai multe ori, frică de noi inşine la urma urmei. Şi atunci trepidăm, ne aruncăm în tot soiul de proiecte mai mult sau mai puţin activiste, după puterile fiecăruia, alunecăm într-un fel de desfăşurare maniacă şi aproape contabilicească a zilelor. Ne refugiem in spatele acestei curgeri stresante prin epuizare, dar oarecum securizante, cu...iluzia că trăim. De fapt, despre iluzie este vorba, acel «sistem» despre care vorbeşte şi Liiceanu. Acesta are tocmai menirea de a pune între noi şi neant o construcţie care, prin coerenţa şi adecvarea ei la nişte valori socotite importante şi asumate oarecum, ne dă sentimentul că trăim. Şi îintr-un fel şi trăim. Sigur, nu în felul celui care a reuşit să se dispenseze, cel puţin de principiu, de plasa trapezistului. Nemaifiindu-i teamă, acesta priveşte în jos, în gol, în sine. Şi, probail, îşi trage puterea pentru a continua tocmai din acest curaj neaşteptat, aproape neomenesc. Vibraţia, tremurul îşi au probabil originea tocmai în acest gest sfruntat. Ele devin o miză şi în acelaşi timp un preţ pe care ceilalţi nu pot să îl plătească. Şi atunci, cînd au noroc şi... organ, încearcă să-l fure.” continuare la Lenea nu trebuie irosită Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE